10,579 matches
-
totală cu zgomotul cascadei. Am intrat în panică. O cascadă ar fi trebuit să răsune ca o cascadă adevărată! În partea cealaltă a cascadei se afla o peșteră îngustă prin care abia putea trece o persoană. La capătul ei se zărea o poartă de fier. Bărbatul a scos din buzunarul pelerinei un obiect ce semăna cu un calculator minuscul, l-a introdus într-o fantă, a apăsat niște butoane și ușa s-a deschis încet, spre interior. — Am ajuns. Te rog
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Erau uși de ambele părți ale coridorului. Mânerele erau prinse cu lanțuri peste care se așternuse un strat gros de praf albicios. Singura ușă fără lanț se afla în capătul coridorului. Părea mai fragilă din pricina sticlei mate. Prin ea se zărea lumina becului. Am bătut de câteva ori, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am apucat mânerul din alamă ce-și pierduse de mult strălucirea și l-am învârtit ușor. Ușa s-a deschis spre interior fără nici un zgomot. Nu era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
să fug toată viața de dușmani, cu craniul la subsuoară. În clipa în care am terminat de mâncat salata de cartofi și de băut berea, am auzit ușa de oțel sărind din țâțâni. Când s-a prăbușit spre interior, am zărit o matahală de bărbat cum nu mai văzusem în viața mea. Era îmbrăcat cu o cămășă hawaiană și pantaloni militari kaki, pătați pe ici-colo cu grăsime și o pereche de teniși albi, imenși, care arătau ca niște flotoare. Avea capul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
păianjen mi se lipeau de față, de gât, de mâini. Din când în când aveam impresia că mișuna ceva prin copaci. Crengile lor uriașe păreau că se prăbușesc peste mine. Pădurea era întunecată precum fundul oceanului. La baza copacilor se zăreau ciuperci de diverse forme și mărimi. Puteai face o boală de piele doar privindu-le. Cu toate acestea, m-am îndepărtat ușor de Zid și am pătruns în inima pădurii. O lume secretă și calmă. Ciudat de liniștită. Era lumea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
era dominat de o liniște pe care n-o mai întâlnisem nicăieri. M-am mirat cu atât mai mult, cu cât se afla atât de aproape de Zid. Pământul era acoperit de un covor des de iarbă, iar deasupra capului am zărit, printre crengile copacilor, un petec de cer de o formă extrem de ciudată. Fundația peste care am dat într-un capăt al luminișului trăda o fostă construcție. Analizând-o atent, am tras concluzia că fusese o clădire înălțată cu meticulozitate, după
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
-o? M-am așezat pe marginea fântânii, m-am rezemat de piatra pe care-și pusese vremea amprenta și-am ridicat privirile. Dinspre coama de nord bătea un vânt care făcea să foșnească crengile copacilor din jur. Printre ele se zărea o pată de cer în formă de semicerc. Un nor gros și negru își croia drum printre crengi. În timp ce-l priveam trecând, am simțit nevoia să-mi ridic gulerul de la palton. Zidul se înălța și el în spatele rămășițelor clădirii. De când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ea de vină. Mai existau cu siguranță și alte cauze. Iarna făcea ca totul în jurul meu să pară straniu de greu și nu reușeam să mă integrez în lumea aceea apăsătoare. De pe dealul pe care se afla locuința mea se zărea în diagonală partea de vest a orașului. Râul, turnul cu ceas, Zidul, iar în zare, Poarta. Ochii mei slăbiți nu puteau distinge prea multe din spatele lentilelor întunecate, deși mi-am dat seama că iarna conferea orașului un contur aparte. Poate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
trezi. Fără nici un sunet. Fără nici un avertisment. Zăpada afânată era neatinsă. Nici urmă de picior de om. Râul înghețase aproape de mal și se așternuse și acolo zăpadă. Nu mai era nimeni pe străzi în afară de mine. Nu bătea vântul, nu se zăreau păsărele. Absolut nici o mișcare în jur. Se auzea doar zăpada scârțâind sub picioarele mele. Un scârțâit ciudat al cărui ecou se izbea parcă de zidurile caselor. Când m-am apropiat de poartă, l-am văzut pe Paznic în piațetă, sub
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
un aer misterios. Capetele lor semănau cu partea din față a unui bombardier. N-aveau ochi, în schimb posedau două tentacule lungi și încârligate ca niște lujeri. Gurile erau prea mari în comparație cu trupurile, despicate până aproape de branhii, sub care se zăreau niște organe ce semănau cu membre rupte de la alte animale. Pe fiecare dintre ele se vedeau trei gheare. Gheare? Aripioarele dorsale semănau cu niște limbi de flăcări, iar solzii arătau ca spinii. — Creaturi legendare... Chiar crezi că există în realitate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Puțin. Dar o să mai caut și în altă parte. Mi-am luat la revedere de la ea și am pornit singur spre dealul de vest. Vântul aspru vâjâia printre copaci, biciuindu-mi spatele. Am întors capul și am văzut luna. Se zărea doar pe jumătate, plutind singuratică deasupra turnului cu ceas. Era împrejmuită de nori groși. La lumina palidă a lunii, suprafața apei părea neagră ca smoala. Mi-am amintit de un fular gros de lână pe care-l văzusem într-unul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Chiar dacă pun la punct planul de evadare, nu știu dacă o să mai am forța necesară să-l pun în aplicare. De aceea mi-ar fi trebuit harta mai devreme, înainte de venirea iernii. Am ridicat ochii și-am privit ulmul. Se zăreau printre crengile lui petece de nori întunecați. — De-aici nu se poate evada, am zis. Te-ai uitat atentă la hartă? Nu există nici o ieșire. Aici e capătul lumii. Nici nu ne putem întoarce, nici nu avem unde merge mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ține mai mult de o zi și vine iarna din nou. După ce-am trecut de ultimele case de la capătul de sud al podului, am văzut doar câmp pe partea dreaptă și drumul nu mai era pietruit. Printre brazde se zăreau fâșii de zăpadă înghețată. Pe partea stângă se înșiruiau sălcii plecate peste râu. Păsărelele încercau să-și găsească un echilibru pe crengile acestora, dar văzând că nu reușesc, zburau resemnate spre alți copaci. Lumina soarelui era palidă. Am ridicat de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cerul înnorat părea mult mai prietenos ca altădată. Am văzut animale căutând mâncare prin iarba uscată. Blana lor de un auriu pal era mai lungă și mai deasă decât fusese toamna, dar se vedea clar că slăbiseră. Oasele li se zăreau la grebene precum arcurile unei canapele vechi, iar fălcile supte le atârnau pur și simplu. Luminițele din priviri abia se mai distingeau, iar picioarele ca niște fuse aveau încheieturile umflate. Singurul lucru neschimbat era unicul corn alb îndreptat, mândru, spre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
au ridicat capetele. Coarnele albe se reflectau în apă asemenea unor oase scufundate în adâncuri. Am urmat instrucțiunile paznicului. După vreo jumătate de oră de mers de-a lungul râului și după ce-am trecut de podul de est, am zărit o cărare la dreapta. Era atât de mică, încât aș fi ignorat-o cu siguranță dacă nu mi s-ar fi atras atenția. De ambele părți ale ei, buruienile crescuseră nestingherite. Porțiunea respectivă făcea legătura între pădurea de est și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ca să ne tragem sufletul. Am privit în jur. Peisajul ce se deschidea în fața ochilor noștri era cu totul diferit de cel pe care-l știam. Râul arăta ca o linie ciudat de dreaptă, semănând cu un canal artificial. Nu se zărea nici un banc de nisip. Dincolo de râu se întindea terenul mlăștinos din nord, iar în dreapta lui, pădurea de est părea să fi înghițit o bună porțiune de teren. Dincoace de râu, pe partea stângă, erau lanurile pe lângă care am trecut. Nici o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
înalți, cu trunchiurile groase, se vedea un teren viran, iar la capătul lui, un fel de magazie mare. N-ai fi zis că e centrală electrică. Nici un semn particular în sensul acesta. Nu era dotată cu echipament special, nu se zăreau fire de înaltă tensiune. Zgomotul ciudat pe care-l auzisem până atunci părea să vină chiar din interiorul respectivei clădiri. La intrare erau uși duble din fier, iar pe zid se zăreau pe alocuri ferestre mici. Drumul se termina aici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Nu era dotată cu echipament special, nu se zăreau fire de înaltă tensiune. Zgomotul ciudat pe care-l auzisem până atunci părea să vină chiar din interiorul respectivei clădiri. La intrare erau uși duble din fier, iar pe zid se zăreau pe alocuri ferestre mici. Drumul se termina aici. Se pare că asta-i centrala electrică, am zis. Ușa era încuiată cu cheia și n-am reușit s-o urnim cu toate eforturile noastre unite. Am înconjurat clădirea. Era mai degrabă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
existau semne că locuia cineva acolo. Am bătut la ușă de trei ori, dar nu mi-a răspuns nimeni. Era încuiată. — Uite-acolo o intrare în centrală, spuse ea luându-mă de mână. Am privit înspre locul semnalat și am zărit o ușă mică, într-un colț al clădirii. Ușile de fier stăteau larg deschise. Vâjâitul se întețise. Înăuntru era mai întuneric decât mi-am închipuit. Până nu mi s-au obișnuit puțin ochii, n-am distins absolut nimic. Nu era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
deprins cu întunericul, mi-am dat imediat seama că era cineva acolo. Un bărbat subțirel. În fața lui se înălța, spre tavan, o coloană cilindrică de vreo trei sau patru metri în diametru. Bărbatul o privea nemișcat. În afara ei, nu se zărea absolut nimic altceva. Nici un dispozitiv, nici un aparat. Arăta ca un grajd pentru cai de curse. Sau ca un cuptor uriaș pardosit cu același tip de cărămizi ca și cele din exterior. Am lăsat-o pe bibliotecară la ușă și am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
tare din pricina vâjâitului. Bărbatul a clătinat din cap și apoi a arătat cu degetul spre o ferestruică de la coloana centrală. Era de mărimea unei cărți poștale și făcea parte din ușa prinsă de coloană prin nituri mari. Prin ferestruică am zărit un ventilator uriaș montat paralel cu suprafața pământului, ale cărui palete erau acționate de o forță extraordinară. Mi-am imaginat că se folosea forța eoliană pentru a-l pune în mișcare, iar prin învârtirea acestuia se producea curentul electric. — Deci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
am dat imediat seama că era zidul stâncos pe care-l așteptam de mult. Reușisem să traversăm lacul acela subteran. — Am ajuns! Ea s-a apropiat și s-a convins că era așa. Am întors capul. Lanterna bătrânului se mai zărea doar ca o stea îndepărtată. Am apreciat că trebuie să ne mutăm cu zece metri mai la dreapta. Cred că pe-aici e, spuse fata. Ar trebui să existe o deschizătură cam la cincizeci de centimetri de la suprafața apei. — N-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
înalt. Liniște mormântală, întuneric și miros de mucegai. Ca într-un hol de clădire veche. Drumul se bifurca și am simțit un curent de aer dinspre dreapta spre stânga. Fata lumină ambele direcții cu lanterna ei mare, dar nu se zărea decât beznă. Beznă totală. — Încotro o luăm? — La dreapta, spuse ea. Aceea-i direcția. Ne luăm și după curentul de aer. Bunicul spunea s-o luăm spre Sendagaya, așa că ajungem astfel la stadionul de baseball Jingū. Am încercat să-mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
naiba mă preocupă atât de mult problema urinatului? Hei! strigă ea, apucându-mă de cot. Am ajuns la ieșirea din canal. Mi-am alungat din minte problema care mă frământa și am privit secțiunea de zid luminată de fată. Am zărit o deschizătură pătrată, nu prea mare, ce semăna cu gura unei lăzi de gunoi. Abia se putea strecura o persoană prin ea. Dar ăsta nu-i un canal, am zis. — Canalul e mai încolo. E o deschizătură care trece prin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Chiar nu știu, am zis după câteva clipe de gândire. Am încercat să mă gândesc la alt cântec, dar n-am mai apucat. Ajunsesem la canal. Era din beton, cu diametrul de vreun metru și jumătate. Pe fundul lui se zărea apă de vreo doi centimetri. Pe margini era plin de mușchi umed. Din față se auzeau trenuri trecând. Zgomotul răsuna cam tare. Am distins și niște luminițe galbene în zare. — De ce este canalizarea legată de liniile de metrou? am întrebat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sunet și-l ascultam cu o plăcere nebună. Bătrânii de afară se auzeau încă săpând la groapă. Cele patru cazmale mușcau fără milă din pământul înghețat, într-un ritm neregulat. Vântul zguduia din când în când geamul. Pe fereastră se zăreau pantele dealurilor de pe care nu se topise zăpada. Nu-mi dădeam seama dacă bătrânii auzeau armonica. Probabil că nu. Sunetele pe care le scotea erau destul de slabe, iar vântul bătea din direcție opusă. Pe vremuri am cântat la acordeon. Acum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]