15,241 matches
-
lor. După ce salută cu mâna pe cei de curând sosiți, i se adresă lui Gorman, cu ochii pe Hicks. ― Locotenente, ar trebui să vezi ceva. ― Ce este, Frost? Gorman se grăbea să efectueze joncțiunea cu grupul lui Apone, dar soldatul insistă. ― E mai ușor de arătat decât de explicat, locotenente. ― De acord. Pe acolo? Gorman arătă culoarul lateral. Frost dădu din cap și reintră în întuneric. Ceilalți îl urmară. El îi călăuzi spre o aripă a clădirii total lipsită de electricitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
fost închisă între zidurile nebuniei. ― Ți-e bine? Trebuia să-i vorbească banalități. De altfel, simțea dorința nevoia de a-i auzi glasul. Newt se mulțumi să ridice degetul gros. Ea folosea tăcerea ca un mijloc de apărare. Ripley nu insistă. Aceasta îi salvase viața în timp ce întreaga populație a coloniei era masacrată, ― Trebuie să mă duc să-i văd pe ceilalți, adăugă Ripley. De acord? De astă dată ― doar o înclinare a capului. Surâsul sfios o făcu pe Ripley să înghită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
de stat acolo vino cu noi, vrei? Surâsul i se lărgi și fu urmat de o înclinare mai vioaie a capului, dar copila rămase mută. Ea conta mai mult pe instinctul ei decât pe adulți pentru a supraviețui. Ripley nu insistă. Își desfăcu chingile de siguranță și se duse în spatele blindajului. Hudson stătea deoparte și-și examina brațul. Se putea considera fericit că nu-l pierduse: fusese atins de foarte puțin acid organic. Bărbatul își rememora ultimele douăzeci de minute pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
Este soluția cea mai radicală cu putință. Tot trăgând de bandajul care-i acoperea brațul mâncat de acid, comtehul îl fulgeră pe Burke. ― Nu crezi că situația necesită o soluție radicală? ― Ba da, desigur. ― Atunci de ce-mi respingi propunerea? insistă Ripley. Compania va pierde o colonie și o stație de epurare, dar nouăzeci și cinci la sută din instalațiile de terraformare vor rămâne intacte de restul planetei. Atunci de ce ezitările astea? Burke sesiză tonul sfidător și optă pentru împăcare. ― Știu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
niște creaturi adulte, nu niște simple larve. ― Nu ai avut obiecțiuni când Gorman a luat această hotărâre. ― Cine ar fi ținut seamă de părerea mea? Ai uitat ce spunea Hicks? Și ce spuneai dumneata? Gorman ar fi rămas de nestrămutat, insistă el și adăugă pe un ton sarcastic: Este vorba de o expediție militară. ― Renunță, Burke. N-ai putea să duci planul la îndeplinire, fie chiar și cu acordul meu. Este interzisă trecerea unui organism periculos peste bariera CCI-ului: articolul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
ardeau pielea și plouau pe haine. Strângea din dinți și-și încuraja aparatul de sudură cu înjurături bizare. ― Nouă metri, opt metri! Hudson anunțase această ultimă cifră cu o voce ascuțită. Se uita în jur, vizibil înspăimântat. ― Nu se poate, insistă Ripley, deși propriul detector îi furniza aceeași informație. Ar trebui să fie aici, înăuntru. ― Exact, așa e! Privește! El înclină aparatul pentru a-i arăta ecranul mic și cadranele. Ripley încercă să regleze sensibilitatea propriului detector, timp în care Hicks
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
câte știu eu, ar fi interesat să aibă vizitatori. Dar nu chiar acum." " După părerea celor de aici nu ar fi o idee prea bună, răspunse Gosseyn Doi. Așa că vom mai discuta despre asta mai târziu." Gosseyn Trei nu mai insistă asupra problemei. Fusese c conversație mentală rapidă. Dar chiar și așa femeia avusese timp să închidă ușa de la sala de clasă. Se întoarse și porni în direcția lui. Părea să fie un moment perfect normal în timp și spațiu. Privind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
primească o reacție la afirmația sa. Bărbatul își încetini iarăși mersul și, întorcându-și capul, îl fixă cu o privire în care părea că se citește uimirea. - Și ce impresii mai ai? zise el. Apoi adăugă: Ai gânduri ciudate. Gosseyn insistă: - Însăși existența unei nave atât de mari și faptul că adineauri ai pomenit despre prizonieri, dovedește că de unde ați venit - haide să numim locul vostru de origine Galaxia Doi - aveți un inamic puternic. Celălalt păru să-și revină din surpriză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
la indiferență: "Doamna Strala a fost informată în legătură cu interesul bărbatului acela pentru ea?" "Cred", veni răspunsul, "că și-a dat seama singură. După părerea mea..." În mod surprinzător, comunicatul mental fu foarte neclar, aproape că nu se auzi nimic. "Da?" insistă Gosseyn Trei. Răspunsul era iarăși speculativ: Cred că atunci când aceste probleme se vor fi rezolvat, am putea să căpătăm o imagine mai clară despre destinul nostru. În ce te privește, salvează fiul - și-o câștigi pe mamă... cred eu..." Lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
de fise de 25 de bani, începeam curățenia. Aveam de unde alege. Nume discrete, temperate de-un diminutiv bine ales: Curuț, Coinac, Muică, Sulică. Sau nume grele, cu sonorități cinstite și bărbătești: Pulătan, Cacoveanu, Crăcea, Lăbău. „Alo, sărutmâinile, doamna Pulătan?“ Sau: „Insist să vorbesc cu domnul Lăbău.“ Făceam parte dintr-o specie pe cât de pitorească, pe-atât de rudimentară, în botezarea căreia cine știe ce arhitecți onomastici, răpuși de-alcool și plictiseală, se întrecuseră în glume pe vremuri imemoriale. Tovarășul Bețivu, conu’ Târnăcop și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
tricotau, cuminți, soioase, cu părul pe picioare ca zațul de cafea. Adunătura asta de brute și nefericiți se numea coadă și-avea un farmec crud și grosolan, ca mustața vânzătoarei. La școală trebuia să mă îndrăgostesc de tovarășul Nicolae Ceaușescu. Insista directoarea, insistau portarii, ne bătea la cap tovarășa Pora, educatoarea. Până și-ai mei mă sfătuiau să repet la ora de citire că e „conducătorul nostru iubit“. Arăta rezonabil în poza aia alburie de deasupra tablei: tinerel, voios, cu părul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
soioase, cu părul pe picioare ca zațul de cafea. Adunătura asta de brute și nefericiți se numea coadă și-avea un farmec crud și grosolan, ca mustața vânzătoarei. La școală trebuia să mă îndrăgostesc de tovarășul Nicolae Ceaușescu. Insista directoarea, insistau portarii, ne bătea la cap tovarășa Pora, educatoarea. Până și-ai mei mă sfătuiau să repet la ora de citire că e „conducătorul nostru iubit“. Arăta rezonabil în poza aia alburie de deasupra tablei: tinerel, voios, cu părul pus grijuliu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
capse metalice; încăpea și-un vapor înăuntru. O clămpănea mereu când se întorcea de la lucru. Eșua în fiecare seară pe scări, molcom, beat mort; ne ciocănea uneori în ușă, să ne spună ce i s-a întâmplat la serviciu. Nu insista. Nevastă-sa îl aștepta cu ușa deschisă: îl pândea să intre, îi smulgea servieta și, după cum povestea Maria (mereu atentă la detalii), îi „băga bucăți“ cu ea în cap. Se auzeau plesniturile de deasupra, prin parchet și tavan. Domnul Cocă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cine știe ce proces care la oamenii normali se cheamă logică, iar la ei o deplasare aleatorie a moleculelor în creierul îmbibat cu alcool, descoperiseră că le lipsește ceva. Aparent, damigeana lui Mihnea nu fusese suficientă pentru a le șterge impresia, așa că insistau. Simțeai asta din ton, nu suna nici relaxat, nici cooperant. Dar cum aflaseră de întâlnirea noastră? Și, mai ales, de ce credeau că harta e la mine? Mi-am dat singur răspunsul. Imprimanta aruncase foaia pe birou, vedeam limpede cizma Italiei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
am admis. Maria s-a apropiat de ecran și-a bătut cu degetul în literele lăbărțate. „Simplu ca bună-ziua. Cotroceni e Muzeul Cotroceni, tocmai s-a deschis o expoziție de pictură acolo, acum două zile.“ „Ce fel de expoziție?“, am insistat. „De flori. Cea mai mare expoziție de tablouri cu flori din colecțiile particulare românești. Vreo șase sute de tablouri, de la începutul secolului încoace. Toate numele mari: Tonitza, Grigorescu, Mützner, Țuculescu...“ „Și Luchian...“ „Exact. Și n-o să ghicești ce mi-a ieșit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
rivalul lui Rembrandt, concurența în materie de comenzi, ca să zic așa. E singurul exemplu cunoscut, până în secolul 18; asta nu înseamnă că n-au mai fost și alții, ci doar că nu-i știm noi.“ „Dar în secolul 20?“, am insistat. „Nu se știe exact. Ultimul care a lucrat cu tehnici de supraimprimare secundă pare să fi fost Turner.“ „Turner? Tipul cu care ne chinuiau pe noi la Civilizație engleză? Ăsta n-a trăit mai demult?“ „Ba da. William Turner, pictor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
într-adevăr, niște garoafe albe și roșii. „Ăsta-i tabloul!“, a jubilat Maria. „Care tablou?“, am ridicat puțin tonul, atât cât îmi permitea sala, „Noi ce căutăm, de fapt?“ „Tabloul lui Luchian. Cel care ne interesează!“ „De ce tocmai ăsta?“, am insistat. „E singurul lui tablou pictat prin supraimprimare secundă. Din 1943. Uite!“ Am coborât privirea sub tablou, puțin în stânga. Într-un fel de acvariu metalic, luminos, pluteau niște pete gălbui și cafenii, ca igrasia pe-un perete. „Citește!“, m-a îndemnat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fel: cum vă scăpăm din vedere, cum vă sare gândul la femei. Reviste, ziare, filme, povești: orice, numai să fie cu femei. Tu ești mai rău decât toți: nu ți-ajunge una, te gândești la o mie!“ „Niște mitocani!“, am insistat, ferindu-mi tristețea sub straturile veseliei. „Iritanți, dar necesari.“ „Ne-am lipsi liniștit de voi: n-am mai avea motive de competiție, și nici de ranchiună; ne-ar dispărea și gelozia, cu care ne chinuim atâta, din cauza voastră, bineînțeles. Societatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
vreo patru găuri ca să-ți țină nădragii. Trăgeai la curelar: ia-l de unde nu-i. Pe locul atelierului bâzâia acum un salon de coafură, cu masaje artistice și căști de-alea cât pepenii. Ieșeai cu capul umflat de-acolo, dacă insistai, îți făceau și-o depilare permanentă, pentru un milion. După două săptămâni, părul creștea la loc, așa că veneai înapoi, să pună iar ceara fierbinte pe tine, tot permanent. Și tot un milion. Serile, le spionai pe maminele cu trusele de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Ăștia care urcau erau noi, tineri, puși pe fapte mari. Nu-și imaginau cum merge treaba în afara Bucureștiului. Îi păcălise Regia că se taie multe amenzi acolo și primesc și bonificație la salariu. Degeaba le explica șoferul să se potolească, insistau să vadă biletele sau abonamentele. În general, muncitorilor nu le face plăcere să-i bați la cap; când ies din tură, cu-atât mai puțin. Dacă se nimerește și tura de noapte, îi găsești extrem de indispuși. Așa începea prăpădul. Se-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
al lui Eminescu, scria „MIHAIL EMINESCU - POET NAȚIONAL“; pe-al Veronicăi Micle, doar „Iubita poetului“. Nimeni nu-ți oferea detalii, nu întâlneai nici o pancartă care să-ți explice că „iubita poetului“ era căsătorită atunci când îl iubea pe poet sau că insista să-i rezolve nu știu ce petiții financiare prin parlament, drept răspuns la scrisorile lui înfierbântate. Cam în același timp, Macedonski zăcea în dizgrație, uitat de toți. Vara, prin iunie, lumea făcea coadă la statui, care cu flori, care cu panglici și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
șapte. Când începe după-amiaza, în mod convențional? La ora 12. Ce lună este august? A 8-a. Punem cifrele cap la cap, și-obținem numărul căutat: 128. Asta vrea să spună titlul: În pagina 128.“ „În pagina 128, ce?“, a insistat Maria. „În pagina 128, găsim cheia romanului. Camil Petrescu ne dă și locul exact, așezarea-n pagină.“ „Cum așa?“, s-a mirat Maria. Tânărul Lupu tăcea și mă privea fix. „Simplu. Titlul nu conține doar un indiciu numeric; mai e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
are bani și că-n vitrinele librăriilor tronează Cezar Petrescu. Toate demonstrează că tipul știa de poveste și n-a făcut altceva decât s-o transcrie. Nici măcar numele nu le-a modificat.“ „Bun. Să presupunem că lucrurile așa stau.“, a insistat Maria, „Atunci, cum se explică faptul că nimeni nu l-a eliminat și pe Camil Petrescu, dacă știa de toate datele astea periculoase? Și de ce n-a schimbat numele?“ „Simplu.“, am zis, „Penciulescu moare-n 1929. George Vasile Penciulescu, avocat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
a apucat sticla, i-a scos dopul cu dinții și l-a scuipat pe jos. Dacă mai aveam vreun dubiu legat de persoana din fața mea, acum chiar se spulberase: nu putea fi decât Mihnea! „Ne spui povestea sau nu?“, a insistat Maria, lipindu-se de mine. Mihnea a dat țuica peste cap, apoi i-a întins-o tânărului Lupu. „Hai, nene, trage-o dușcă.“ Tânărul Lupu s-a conformat. Sticla s-a întors la Mihnea, care-a mai sorbit un gât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
proprie experiență.“ „Dacă-mi permiteți.“, a intervenit și tânărul Lupu, „Ceva îmi scapă în povestea de față. Ce legătură ar avea cutremurul cu adresele de mail menționate?“ „Ăsta-i bou, sau ce?“, s-a enervat Mihnea. „Pune trei boi.“, am insistat eu și-am mai luat o dușcă de țuică, să-mi fie mai ușor. „Și-acum explică-ne.“ „Bine, domne. Așa, ca pentru filomenologi.“ „S-o luăm cu-nceputul. Cutremurul. N-a avut loc niciodată. Sau, mai corect spus, n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]