10,865 matches
-
cărei forțe ideologice au fost descătușate în avangarda romantismului pașoptist, a fost asumat statal și transformat în idee-călăuză a istoriei românilor propagate prin manuale școlare doar după unificarea principatelor danubiene. În consecință, trecuturile anterior defalcate pe aliniamentele granițelor politice dintre principatele române sunt fuzionate într-un tot unitar. Istoriile separate ale Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei sunt sintetizate în istoria națională a poporului român, care își găsește încoronarea simbolică și politică în instituirea regalității. Această majoră reorganizare națională a memoriei istorice
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
drept o "revoluție mnemonică" (Rusu, 2011a). Este revoluția națională a memoriei colective, prin care noul stat unitar național s-a înzestrat cu o fundație istorică menită să îi legitimeze dreptul la existență politică. Chiar dacă multiple continuități se prelungesc din memoriile principatelor în memoria națională (originea predominant latină, teza continuității, spiritualitatea creștin-ortodoxă), transpunerea memoriilor provinciale în cadrul unic al memoriei naționale, la care se adaugă suprastructura monarhică, constituie o deplasare crucială în configurația memoriei istorice românești, suficient de radicală încât să merite titulatura
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
culturale, nivela variațiile instituționale și omogeniza diversitatea educațională. Pe fondul mai amplu al acestui "Kulturkampf național" lansat de către autoritățile statale, vom urmări în cele ce urmează drama unificării sistemului educațional. Pilonii fundaționali ai educației publice românești au fost așezați, în principatele danubiene, abia în epoca regulamentară. Legea instrucției publice din 1864, foarte avansată la acea vreme în raport cu legislațiile europene ale timpului, a instituit obligativitatea și gratuitatea învățământului primar. Dacă pe plan legislativ România se situa în avangarda educațională a continentului, pe
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
pungile de analfabetism sunt situate în Munții Apuseni și Maramureș, ambele regiuni cunoscute ca autentice cuiburi de românism în caleidoscopul etnic transilvănean. Între acestea, spațiile interstițiale cu concentrații etnice mixte constituie zone mediane. Un secol de educație publică primară în principatele dunărene (1831/32- 1930) a fost necesar pentru alfabetizarea a jumătate din populație! Sub programul de școlarizare publică a populației, În Vechiul Regat, rata literalității a crescut de la aproximativ 10 procente în 1860, la 22 la sută în 1899, la
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
găsit în amplul program lansat de Petru cel Mare în Rusia încă din debutul secolului al XVIII-lea. Țările române s-au dezbrăcat (literal și figurativ) de veșmintele levantine începând cu anii 1830, momentul crucial fiind adoptarea Regulamentelor Organice pentru principatele danubiene. Aceasta este piatra de hotar care simbolizează "prima intrare în Europa" a societății românești (Boia, 1997, p. 11). Schimbarea pendulului dinspre orient spre occident a fost pregătită, pe plan economic, de Tratatul de la Adrianopol din 1829, care a creat
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
c) Epoca lui Brâncoveanu; d) Epoca Fanarioților; • Partea IV (1821-1921), ultimul act al dramei istorice românești, se sfârșește cu a) Epoca Redeșteptării (1821-1859), conceptualizată ca preludiu pentru b) Epoca Unirii (1859-1919). Surprinzătoare este absența pragului 1600, anul unificării celor trei principate românești de către Mihai Viteazul, din structura temporală a trecutului românesc. Momentul 1600, vertebra decisivă a spinării trecutului românesc în perspectiva naționalistă, este deliberat eliminată din succesiunea de momente simbolice transformate în borne temporale. Evitând capcanele "naționalismului retrospectiv" (Smith, 2002, p.
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
I. Totoiu (1935, p. 4), precum și Istoria românilor a lui R. Ilie (1936), recurg la o diviziune cvintuplă a trecutului românesc: • perioada veche, "care începe cu primele știri privitoare la pământul românesc și merge până la 1300"; • perioada formării și organizării Principatelor (1300-1400); • perioada luptelor pentru apărarea granițelor dunărene (1400-1600); • perioada decadenței politice (1600-1821); • perioada luptelor de libertate și unitate (1821-1919). Pragul simbolic reprezentat de anul 1600 își face apariția ca moment de fractură a istoriei românilor, marcând climaxul eroismului românesc și
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Mult mai precaute, aserțiunile ce vizează continuitatea politică românească se înscriu mai degrabă în prelungirea tezei "Romaniilor populare" postulată de N. Iorga. Unitatea. Procesul de unificare a viziunile regio-centrice despre trecut într-o memorie națională românească a început după unirea principatelor danubiene din 1859, desăvârșindu-se până la sfârșitul secolului. Astfel că unificarea trecutului românesc a antecedat unificarea politică și facerea României Mari. În aceste condiții, a unei memorii naționale unitare deja configurată, obiectivul central al procesului de management politic al trecutului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
naționalistic. Această dualitate discursivă afectează și chestiunea unității. De exemplu, există un consens aproape unanim asupra faptului că Mihai Viteazul nu a fost motivat de rațiuni naționaliste în cucerirea Transilvaniei și Moldovei, și că unirea din 1600 a celor trei principate nu s-a făcut pe baza principiului naționalismului. Cu toate acestea, patosul naționalist se manifestă chiar și pe fondul unei critici demitizante. Alternanța între critica detașată și efuziunea naționalistă este observabilă nu doar între diferite volume publicate în aceeași perioadă
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
un exemplu elocvent în acest sens. Având ca principii călăuzitoare "sobrietatea și preciziunea în expunere, fără înfloriri retorice sau poetice" (p. 3), manualul destinat clasei a VIII-a este străbătut de un spirit critic, pe alături necruțător. Cu privire la "Ideea Unirii Principatelor", Tafrali introduce distincția critică între "conștiința unității [etnice a] neamului" și "ideia unirei [politice]". Urmează apoi o adevărată lecție de istorie critică: Am văzut cum unii din marii noștri cronicari ca Miron Costin, Grigore Urechiă, Dimitrie Cantemir erau pătrunși de
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
chestiunilor identitare. Am arătat că acțiunea unificatoare a lui Mihai Viteazul nu mai putea fi interpretată în cheie naționalistă. Profesionalizarea câmpului istoriografic, precipitată prin asumarea criticismului, prevenea asemenea "anacronisme psihologice". Niciun istoric serios nu își mai permitea să atribuie unirii principatelor din 1600 semnificații naționaliste. Concesia pe planul unității politice este însă compensată pe planul unității spirituale. Adevărata moștenire lăsată posterității de Mihai Viteazul nu a fost nici politică, nici națională ori socială (faimoasa "legătură" a lui Mihai prin care a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
metanarativei istorice naționale, și fanatismul naționalistic, orientat către exaltarea virtuților românești arătate în gloriosul trecut național. Merită de asemenea subliniată legea actualizării politice a memoriei colective, așa cum o arată evoluția ideii de regalitate (elaborată în memoria națională în trena ridicării principatului România la regat în 1881) în principiul dinastic (ulterior momentului încoronării regelui Ferdinand I la Alba Iulia în 1922). 3.4. Antinaționalism comunist (1947-1964) 3.4.1. Cadrul politic Urmările teritoriale ale războiului au constat în recuperarea Transilvaniei de nord
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
din Moldova și apoi din Țara Românească și intră în București. Ele au fost primite pretudindeni ca eliberatoare" (Roller, 1952, p. 261). A doua intervenție decisivă a rușilor în beneficiul românilor a fost ocazionată de chestiunea unirii din 1859 a principatelor danubiene. Chiar dacă, după cum vom vedea în secțiunea următoare, unirea a avut rațiuni predominant materiale, pe planul diplomatic ajutorul Rusiei a fost determinant: "Unirea națională s-a putut făuri și datorită conjuncturii internaționale în cadrul căreia ajutorul Rusiei a avut o mare
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
rămășițe ale naționalismului retrospectiv care ar fi putut supraviețui examenului demitizant întreprins de școala critică din interbelic. În fapt, avangarda istoriografiei critice își găsește prelungirea în analiza rolleriană a cazuisticii Mihai Viteazul. În primul rând, viitorul domnitor al celor trei principate românești este retrogradat în originea sa socială: "Mihai s-a născut într-un oraș de negustori pe malul Dunării și anume la Târgul de Floci, la gura Ialomiței, unde mamă-sa ținea cârciumă" (Roller, 1952, p. 168). Este reluată aici
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Țării Românești într-un singur Stat, apare odată cu desvoltarea capitalismului, care avea nevoie de un stat bine organizat, cu o piață internă mai mare" (Roller, 1952, p. 367). Manualul pare a elabora o teorie a conspirației capitaliste pentru explicarea unirii principatelor dunărene, avansând ideea conform căreia "clasele stăpânitoare au reușit să asigure ca Unirea să se facă mai ales de sus prin înțelegerea burgheziei cu boierimea; de pe urma ei au beneficiat elementele burgheze și boierimea comercială și nu largile mase populare" (Roller
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
adevărat important al epocii este refixat în 1921, anul creării Partidului Comunist din România. Planurile lui Roller includeau re-semnificarea în cheia socialistă și a datei de 24 ianuarie. În calendaristica națională, această dată simbolizează Unirea din 1859 a celor două principate române. În lucrarea Probleme de istorie. Contribuții la lupta pentru o istorie științifică în R.P.R., pe scheletul căreia s-a scris manualul de Istoria R.P.R., M. Roller pregătea proletarizarea zilei de 24 ianuarie: "sărbătoarea Unirii Naționale este în același timp
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
îndelungi evoluții istorice", fundamentându-se pe unitatea civilizațională, lingvistică, culturală și religioasă a poporului român, care a dezvoltat în Evul Mediu deplina "conștiință de neam". Infrastructura relațiilor economice stabilite între țările române, la care se adaugă și solidarizarea celor trei principate în lupta antiotomană, au creat premisele unificării politice, care a răspuns, așadar, unei "necesități istorice" (Daicoviciu et al., 1984, p. 176). Ideea necesității istorice este reiterată compulsiv în sentința apodictică potrivit căreia "unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
românești și nimic nu putea s-o împiedice, așa cum a demonstrat-o istoria" (Hurezeanu et al., 1988, p. 64). Anterior văzută ca rezultatul manevrelor burgheze de pe urma căreia nu au avut de profitat decât marii deținători de capital cărora prin unirea principatelor li s-au deschis noi piețe de desfacere, unirea din 1859 este acum interpretată ca împlinirea politică a voinței entuziaste a "maselor populare". Nimic mai puțin surprinzător ca faptul că și Unirea din 1918 este tratată în spiritul determinist al
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în miezul cultului națiunii, pe măsură ce biografia liderului devine indisociabilă de biografia colectivă a națiunii socialiste române. Elogiul personalității conducătorului devine punctul central în jurul căruia este organizată întreaga liturghie celebrativă a trecutului românesc, în care momentele de sărbătoare națională (ziua Unirii Principatelor din 1859, ziua declarării independenței de stat din 1877, ziua marii uniri din 1918, ziua eliberării din august 1944) sunt intercalate cu comemorări ale realizărilor Partidului (ziua înființării Partidului Comunist din România, zilele aniversare ale Congreselor PCR etc.) precum și cu
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
ca realizări conjuncturale, dependente de contextul politic european și de balanța puterilor la nivel continental. Mai mult, manualul coordonat de S. Mitu (1999) punctează atât fragilitatea unirii din 1859, cât și opoziția moldavă la unire și tendințele separatiste care amenințau Principatele Unite (p. 46). Iar în privința Marii Uniri din 1918, același manual deviază dramatic de la prezentarea convențională a Reîntregirii Națiunii prin alipirea mădularelor românești la trupul Patriei-Mamă, sugerând tensiunile care au stat la baza formării României Mari: "deși armatele române intraseră
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
filosofia iluministă, când statul național unitar român nu era încă centralizat iar sistemele de învățământ public erau abia la începutul instituționalizării lor, Țările Române au cultivat memorii colective relative regional. Gestionarea politică a trecutului se face în registre diferite, fiecare principat elaborându-și propria înțelegere a trecutului turnată în cadrele propriei statalități. Totuși, o serie de note comune sunt împărtășite de toate cele trei memorii românești (munteană, moldoveană și transilvană), numitorul comun fiind reductibil la postulatele de bază ale paradigmei latiniste
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
numitorul comun fiind reductibil la postulatele de bază ale paradigmei latiniste a Școlii Ardelene; ii) versiunile provinciale ale trecutului românesc codificate în memorii colective relative regional sunt supune unui proces de naționalizare în urma creării statului național unitar român prin unirea principatelor dunărene din 1859. Sub impulsul "naționalismului etnic" care a luat avânt ideologic în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și pe baza infrastructurii educaționale pilonată prin reforma intrucțiunii publice din 1864, asistăm la articularea memoriei naționale românești. Intensificat
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
I și II. București: Editura Institutului de Arte Grafice "Flacăra". 1921. Arifeanu, Virgil (Maior). Cartea Românului. Manual de educație națională pentru cetățeni și ostași. București: Tipografia și Legătoria "Berbecaru". Manuale de istorie a românilor 1839. Aaron, Florian. Manual de istoria principatului României. Dela cele dintîi vremi istorice pînă în zilele de acum. București: Tip. Colegiului Sf. Sava [Text cu alfabet de tranziție]. 1845. Albineț, Ioan. Manual de istoria Principatului Moldavei. Iasii: Inst. Albinei [Text cu alfabet chirilic]. 1856. Laurian, August Treboniu
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Berbecaru". Manuale de istorie a românilor 1839. Aaron, Florian. Manual de istoria principatului României. Dela cele dintîi vremi istorice pînă în zilele de acum. București: Tip. Colegiului Sf. Sava [Text cu alfabet de tranziție]. 1845. Albineț, Ioan. Manual de istoria Principatului Moldavei. Iasii: Inst. Albinei [Text cu alfabet chirilic]. 1856. Laurian, August Treboniu. Elemente de istorie și biografiǐ: pentru classa II. a scólelorǔ primare din Moldavia. Iașiǐ: Tipografia Bucĭumuluǐ Romanǔ [Text cu alfabet de tranziție]. 1857. Laurian, August Treboniu. Elemente de
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
unele adaosuri, cum vom vedea). Consultând ediția lui Morțun, observăm că ea cuprinde poeziile publicate de Eminescu în tinerețe, pe care nu le conțineau edițiile Maiorescu, dar și proză („Sărmanul Dionis”, „Făt Frumos din lacrimă”, „Influența austriacă asupra românilor din Principate”, conferința poetului publicată în Convorbiri literare). Ea este o ediție anti-Maiorescu, plănuită, probabil, de Eminescu împreună cu V.G. Morțun pentru a prelua din mâinile criticului întreprinderea editorială de la Socec (sau pur și simplu pentru a completa edițiile Maiorescu). Eminescu vorbește, însă
Boala şi moartea lui Eminescu by Nicolae Georgescu () [Corola-publishinghouse/Science/829_a_1548]