10,832 matches
-
populația Transilvaniei. Cultul unitarian a fost înființat la Cluj în contextul reformei protestante. Anul 1568 este considerat anul fondării Bisericii Unitariene. În acel an Dieta de la Turda a proclamat libertatea religioasă în Transilvania, admițând credința unitariană ca religie recunoscută a Principatului Transilvania. La mijlocul secolului al XVI-lea, sub influența medicului italian Giorgio Biandrata și sub conducerea lui Francisc David, a avut loc în Transilvania o puternică mișcare unitariană, care a dus în final la acceptarea Bisericii Unitariene din Transilvania, pentru prima
Biserica Unitariană din Transilvania () [Corola-website/Science/326870_a_328199]
-
a fost un acord secret între domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir și tarul rus Petru cel Mare, în urma căruia Principatul Moldovei își menținea autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei. A fost semnat la 13 aprilie 1711 la Luțk în Polonia (azi în Ucraina). Motivul semnării acordului a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de sub jugul Imperiului Otoman. Cele 17
Tratatul de la Luțk () [Corola-website/Science/326891_a_328220]
-
acordului a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de sub jugul Imperiului Otoman. Cele 17 articole enumerate în document repetau, în mare măsură, acordul semnat de Mitropolitul Gedeon în 1686, în urma căruia Mitropolia Ucrainei trecea sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. Principatul Moldovei trebuia să recunoască puterea supremă a Moscovei, păstrându-și statutul de independență și tradițiile neamului. Privilegiile boierimii nu s-au schimbat. Moldovei urma să i se retrocedeze teritoriile acaparate de turci și transformate în raiale. Acordul a fost salutat
Tratatul de la Luțk () [Corola-website/Science/326891_a_328220]
-
la Moscova. Articolul III prevedea că moștenitorii tronului rusesc nu au dreptul să pună domn în Moldova nici pe pământul muntenesc. Articolul VI prevedea că: "După vechiul obicei moldovenesc toată puterea să fie la domn". Articolul XI prevedea că hotarele principatului, după drepturile sale antice, sunt acelea ce se descriu cu râul Nipru, Camenețu, Bender, cu tot Buceacul, Dunărea, Muntenia, marele ducat al Transilvaniei și cu Polonia. [...]Prea strălucitul domn și principe al Țării Moldovei Dimitrie Cantemir, ca un creștin drept
Tratatul de la Luțk () [Corola-website/Science/326891_a_328220]
-
participării în cruciadă, Boemund a câștigat o reputație ca fiind unul dintre cei mai buni comandanți militari ai timpului său. A cucerit Antiohia, aflată pînă atunci în mâinile musulmanilor și, cu acordul conducătorilor cruciați, s-a proclamat principe, fondând aici principatul de Antiohia, unul dintre primele state cruciate din Orient. Boemund s-a născut în San Marco Argentano în jurul anului 1054, fiind primul copil al ducelui Robert Guiscard de Apulia și Calabria cu prima sa soție, Alberada de Buonalbergo. Printre numeroșii
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
ca patriarh al Ierusalimului, probabil în scopul de a contrabalansa puterii crescânde a elementului lotharingian în oraș ca urmare a alegerii ca rege al Ierusalimului a lui Godefroy de Bouillon. Ca urmare a cruciadei, Bohemund a intrat așadar în posesia Principatului de Antiohia, având un teritoriu destul de extins, o bună poziție strategică și beneficiind de serviciile unei armate puternice. Din acest punct, el trebuia însă să se confrunte cu două mari forțe din vecinătate: Imperiul Bizantin, ale cărui pretenții asupra Antiohiei
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
de serviciile unei armate puternice. Din acest punct, el trebuia însă să se confrunte cu două mari forțe din vecinătate: Imperiul Bizantin, ale cărui pretenții asupra Antiohiei erau sprijinite de către alți cruciați (în primul rând, Raymond de Toulouse]], și puternicele principate musulmane din nord-estul Siriei. Orașul Malatia, care străjuia porțile Ciliciei prin Munții Taurus în perioada imediat ulterioară Primei cruciade, fusese capturat către 1100 de către un soldat armean. În acel moment, se primeau vești potrivit cărora emirul danișmenid Ghazi Gümüștekin din
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
de către Balduin de Edessa, Bohemund a revenit în triumf la Antiohia în august 1103. Nepotul său Tancred, care vreme de trei ani se stabilise în palatul unchiului său ca interimar, atacase în tot acest răstimp pe bizantini și extinsese stăpânirea Principatului de Antiohia asupra orașelor Tarsos, Adana și Massissa în Cilicia. Încurajați de întoarcerea lui Bohemund, cruciații atacat și ei, în vara anului 1103 pe Ridwan de Alep, cu scopul de a-i impune acestuia cedarea de provizii și plata unui
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
către sud, astfel încît la începutul lui 1104, Balduin și Bohemond s-au îndreptat către Alep, pentru a ataca Harran. Aflat în fruntea atacului asupra Harran, Bohemund a fost înfrânt categoric de către musulmani. Înfrângerea a condus la imposibilitatea realizării unui principat în Orient extins și puternic, așa cum visa Bohemund. Momentul a fost urmat de un atac al bizantinilor asupra Ciliciei; lipsit de resurse, la sfârșitul lui 1104 Bohemund s-a văzut nevoit să revină în Europa pentru întăriri, necesare consolidării poziției
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
ca „Sublima/Înalta Poarta”, de la " La Porte Sublime", termenul prin care francezii numeau poarta dinspre Bosfor de acces al delegațiilor străine în Palatul Topkapî), Grecia era o provincie centrală. Pierderea acestei regiuni nu putea fi tolerată, așa cum fusese acceptată pierderea Principatelor Române și Serbiei, care erau considerate provincii periferice. Teama guvernului otoman era aceea că secesiunea doar unei mici părți a Greciei - Peloponezul de exemplu - ar fi dus la intensificarea luptei de eliberare a altor regiuni ale imperiului locuite de greci
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
principală a sprijinitorilor intereselor elene în Rusia era aceea că problema Greciei era doar una dintre chestiunile în conflict între Sankt Petersburg și Partă. Altele mai importante din punct de vedere diplomatic erau încercările Rusiei de impunere a protectoratului asupra Principatelor Dunărene și a Serbiei, încercarea de acaparare a porturilor dunărene și de la Marea Neagră, dreptul marinei militare țariste de traversare neîngrădită a Bosforului și Dardanelelor și anexarea teritoriilor otomane din Caucaz. Victoria decisivă a rușilor în războiul din 1768 - 1774, care
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
pe ce să îl împiedice să acceadă la tron. Ca urmare, ambele tabere au acceptat un compromis semnând Convenția de la Akkerman în octombrie 1826. Prin acest tratat, țarul nu mai insista asupra problemei Greciei, iar sultanul își retrăgea armata din Principatele Dunărene și recunoștea autonomia Principatului Serbiei. Poarta a crezut probabil că a reușit să blocheze sprijinul rușilor pentru greci și a neutralizat protocolul anglo-rus din aprilie. Dar țarul Nicolae nu dorea să lase de-o parte problema elenă. Negicierile au
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
să acceadă la tron. Ca urmare, ambele tabere au acceptat un compromis semnând Convenția de la Akkerman în octombrie 1826. Prin acest tratat, țarul nu mai insista asupra problemei Greciei, iar sultanul își retrăgea armata din Principatele Dunărene și recunoștea autonomia Principatului Serbiei. Poarta a crezut probabil că a reușit să blocheze sprijinul rușilor pentru greci și a neutralizat protocolul anglo-rus din aprilie. Dar țarul Nicolae nu dorea să lase de-o parte problema elenă. Negicierile au continuat pentru semnarea unui tratat
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
final al diplomației britanice în regiune. O armată de 100.000 de oameni sprijinită de flota Mării Negre, având drept comandant suprem pe însuși împăratul Nicolae I, (comanda efectivă fiind însă în mâinile generalului de origine germană Peter Wittgenstein), a traversat Principatele Dunărene, a traversat Dunărea și a asediat principalele fortărețe otomane din Rumelia - Silistra, Varna și Șumen. În ciuda victoriilor importante pe uscat și pe mare (inclusiv cucerirea portului Varna), campania din 1828 nu s-a încheiat cu înfrângerea otomanilor. Silistra și
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
acestea aflându-se acceptarea autonomiei Greciei, așa cum fusese definită prin Tratatul de la Londra. Împăratul Nicolae I și cabinetul său nu au forțat însă nota și nu au cerut acceptarea tuturor condițiilor dorite de ultranaționaliștii ruși, așa cum ar fi fost ocuparea Principatelor Dunărene și a regiunii strâmtorilor. Asemenea avantaje obținute de Sankt Petersburg ar fi adus la un conflict cu Austria și Regatul Unit. Drept consecință, Londra și Viena au acceptat fără multă tragere de inimă cele câteva câștiguri strategice ale rușilor
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Ță-tin-ie"). În texte apare, la fel, în variantă sârbească/muntenegreană. Fondarea orașului a fost favorizată de evenimentele politice, economice și culturale a secolului al XV-lea. Războaiele de cucerire ale Imperiului otoman l-au forțat pe Ivan I Crnojević, conducătorul Principatului Zeta la acel timp, să mute capitala de la orașul-cetate Žabljak într-un loc inaccesibil pentru cuceritori, la Obod în 1475, și curând la poalele Muntelui Lovćen. Pe câmpia Cetinje, în 1482 i-a fost construită curtea regală și 2 ani
Cetinje () [Corola-website/Science/325577_a_326906]
-
de capitală, un centru religios desărvârșit unde Đurađ Crnojević ("Djurad Țârnoevici") fiul lui Ivan Crnojević, a fondat prima tipografie a Slavilor de Sud. Progresul rapid a dezvoltării capitalei în timpul dinastiei Crnojević a fost întrerupt spre sfârșitul secolului al XV-lea. Principatul Zeta, regiune care a început să fie numită "Muntenegru" de atunci, a fost redusă la un teritoriu muntos dintre râul Crnojević și Golful Kotor. În următoarele 2 secole, Cetinje și-a încetinit dramatic dezvoltarea sa. Nimerind adesea în focurile de
Cetinje () [Corola-website/Science/325577_a_326906]
-
era în construcție, episcopul Nestor Vornicescu, viitorul mitropolit al Olteniei, a presupus că Biserica „Sf. Gheorghe” a fost înălțată în perioada 1761-1769. Printre documentele citate de el se numără: A participat activ la mișcarea de înlăturare a sistemului fanariot din Principate. În acest sens, în 1769, partida națională, condusă de Gavriil Callimachi, a propus instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 mari boieri. Gavriil Callimachi a murit la 20 februarie 1786, fiind înmormântat în pridvorul deschis al catedralei mitropolitane ctitorite de
Gavriil Callimachi () [Corola-website/Science/325698_a_327027]
-
Gudrödarson Negre, la guvernarea mai multor regate mici și împărțite din Vestfold, care au aparținut tatălui său prin cucerire sau moștenire. Protectorul regent a fost fratele mamei sale, Guthorm. Fiul unui mic konung din dinastia "Yngling". În timpul războiului pentru unificarea principatelor, Harald a susținut interesele lorzilor (proprietari) din Trondheim, Romsdal, Rogaland și Hålogaland. Conform saga, o serie de victorii a lui Harald asupra triburilor "Höfðing", sa încheiat cu Bătălia de la Hafrsfjord (aproximativ 872), după care a fost încoronat și a început
Harald I al Norvegiei () [Corola-website/Science/325785_a_327114]
-
Mihalcea Hîncu: "Vodă da, iar Hîncu ba" (îi spui una, iar el îți răspunde alta), " Cât Hîncu și pământul" (foarte mult), "Neamul lui Hîncu" (cei de se opun legilor). De exemplu, Mihai Eminescu, în conferința " Influența austriacă asupra românilor din Principate", folosește două dintre expresiile de mai sus referitoare la Hîncu:
Mihalcea Hîncu () [Corola-website/Science/325861_a_327190]
-
sau Codul Civil al lui Cuza sau Codicele Civil din 1864 a fost Codul Civil în vigoare în Principatele Unite Române și ulterior România din 1 decembrie 1865 și până în 1 octombrie 2011. Este singurul cod care a scăpat de modificări substanțiale comuniste, rămânând aproape la fel în toată perioada comunistă, cu excepția faptului că partea (cartea) "Despre persoane" a
Codul Civil din 1865 () [Corola-website/Science/325044_a_326373]
-
în vigoare în Franța și a fost preluat de majoritatea țărilor europene, precum și în mlte alte țări de tradiție juridică europeană: În 1859, Moldova și Țara Românească au ales ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, unificând cele două țări în „ Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești ” iar noul domnitor a inițiat o serie de reforme sociale, economice și legislative în principat. Prin reforma legislativa au fost elaborate și promulgate Legea Contabilității, Legea Consiliilor Județene, Legea instrucțiunii publice, Codul Penal, Codul
Codul Civil din 1865 () [Corola-website/Science/325044_a_326373]
-
În 1859, Moldova și Țara Românească au ales ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, unificând cele două țări în „ Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești ” iar noul domnitor a inițiat o serie de reforme sociale, economice și legislative în principat. Prin reforma legislativa au fost elaborate și promulgate Legea Contabilității, Legea Consiliilor Județene, Legea instrucțiunii publice, Codul Penal, Codul Civil, precum și crearea Consiliului de Stat. Fiind cele mai strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o importanță aparte
Codul Civil din 1865 () [Corola-website/Science/325044_a_326373]
-
repudierea moștenirii, precum și la obligația moștenitorului de a plăti datoriile succesorale. Până la unificarea legislativă, în Țara Românească era aplicabil Legiuirea Caradja (1818) iar în Moldova, Codul Calimah (1817). Noul Cod Civil avea să fie un instrument important de unificare a principatelor. Codul Civil român avea 1914 articole, împărțite în trei cărți, astfel:
Codul Civil din 1865 () [Corola-website/Science/325044_a_326373]
-
Frederic Barbarossa a fost ales ca rege. Noul suveran a restituit Bavaria fiului lui Henric al X-lea, Henric Leul în 1156. În octombrie 1152, la Würzburg, Frederic i-a acordat lui Welf Ducatul de Spoleto, Marca de Toscana, precum și Principatul de Sardinia, pe lângă alte proprietăți în Italia. Începând tot din anii '50, o dispută feudală a izbucnit între Welf (alături de fiul său, Welf al VII-lea) și Ugo de Tübingen, conte palatin de Suabia. Aceasta s-a încheiat între 1164
Welf al VI-lea () [Corola-website/Science/325116_a_326445]