11,584 matches
-
privire cu Becker și apoi replică: — Haideți, domnule, nu ne serviți varza asta rece. Ce puneți la cale este periculos. Noi știm asta și o știți și dumneavoastră. Nu numai asta, zise Becker, dar cum veți ajunge acolo cu un prizonier? Cine o să conducă mașina? — Așa e, domnule, sunt peste trei sute de kilometri până la Wewelsburg. — O să iau o mașină de serviciu. — Și dacă Lange încearcă ceva pe drum? — O să aibă cătușele puse, așa că mă îndoiesc că o să-mi dea de furcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
și am adăugat: — Îmi pare rău, băieți, dar așa o să facem. M-am îndreptat spre ușă. — Domnule, zise Korsch. Îmi întinse mâna. I-am strâns-o, apoi am dat mâna cu Becker și apoi m-am dus să-mi iau prizonierul. Clinica lui Kindermann părea la fel de îngrijită și elegantă ca și prima dată când fusesem acolo, la sfârșitul lui august. Dacă era ceva schimbat, era faptul că părea mai tăcută, fără ciori în copaci și fără bărci pe lac care să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
dragoste, apoi am rămas nemișcați ascultând zgomotul mașinilor pe viaduct, atât de aproape încât par să treacă pe acoperiș. Trebuie să mă îmbrac și să mă întorc acasă, dar mi-e greu să mă desprind de pacea care ne ține prizonieri. Unde îmi sunt șosetele, pantalonii, cheile de la mașină... dar deocamdată rămân nemișcat. Mâine plec, trebuie să particip la un congres de chirurgie oncologică, nu am nici un chef să merg. Italia îmi mângâie încet brațul, măsoară singurătatea cu care va rămâne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
șifonată, am barba lungă și fața cuiva care n-a dormit. Privirea ei e gingașă, dar nesigură, parcă știrbită de o bănuială. Mă îndrept spre ușă asemeni unui fluture de noapte cu aripi grele ca de plută, rămas până în zori prizonier într-o cameră. — Când te întorci? Am auzit un zgomot, o izbitură bruscă și un bufnet în piept, ca atunci când cazi din pat în timpul somnului. Poate nu s-a întâmplat nimic, căderea a fost doar interioară, un rest de gând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
străini, a spus. Nu vrem încurcături cu poliția. Și, în plus, cu o funie de doisprezece metri... Nu că vă suspectez pe dumneavoastră, dar n-ar fi prima oară că cineva aruncă o grapină până la gratiile închisorii, ca să ajute un prizonier să evadeze... Cuvântul „a evada“ e unul dintre cuvintele pe care nu le pot auzi fără să fac o mie de supoziții. Căutarea ancorei, în care m-am angajat, pare să-mi sugereze calea unei evadări, poate a unei metamorfoze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
că ea, atunci, punea stăpânire cu adevărat pe noi doi. Oricât de nebunești ar fi fost lucrurile pe care ne-ar fi determinat să le facem la un moment dat, așa încât cercul ei magic s-ar fi închis făcându-ne prizonierii ei, n-ar fi fost nimic în comparație cu ceea ce construia în fantezia ei, fără a se opri de la nici un exces, în explorarea simțurilor, în exaltarea mentală, în cruzime. Adevărul este că eram toți foarte tineri, prea tineri pentru viața pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
casă ajunge, mai întâi atenuat, apoi mereu mai distinct, sunetul clopoțelului, ale cărui vibrații fuseseră culese deja de o antenă din străfundurile ființei mele, înainte ca auzul să le fi perceput, și iată că mă cuprinde o frenezie absurdă; sunt prizonier într-un cerc în centrul căruia e telefonul care sună în casa aceea, alerg fără să mă îndepărtez, zăbovesc fără să-mi reduc ritmul alergării. „Dacă nimeni n-a răspuns până acum înseamnă că nu e nimeni acasă... Dar atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
nu e cea a unui hoț; dacă cineva m-ar surprinde în această clipă, semnalul „câine care latră“ e mai puternic decât cel de „telefon care țârâie“ și asta ajunge ca să-mi deschidă o portiță din cercul care mă ținea prizonier: reiau alergatul pe lângă copacii de pe drum, lăsând țârâitul în urmă, mereu mai atenuat. Alerg până unde nu mai sunt case. Mă opresc într-o poiană să-mi trag sufletul. Fac genuflexiuni, aplecări, îmi masez mușchii de la picioare ca să nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
e o închisoare model, cu o bibliotecă dotată cu ultimele noutăți. — Chiar și cărțile interzise? — Unde vrei să găsești cărțile interzise, dacă nu la închisoare? (Ai venit până aici în Ataguitania, ca să vânezi un falsificator de romane și te găsești prizonier al unui sistem în care orice act e un fals. Sau: erai hotărât să pătrunzi în păduri, preerii, platouri, cordiliere, pe urmele exploratorului Marana, pierdut în căutarea izvorului romanelor-fluviu, dar te izbești de zăbrelele societății-închisoare, extinsă pe întreaga planetă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
ale bibliotecii secției sale, „cea mai completă și adusă la zi din Ircania“, - cum ți-a spus imediat - „unde cărțile confiscate sunt clasificate, catalogate, microfilmate și păstrate, tipărite, xeroxate, dactilografiate sau în manuscris“. Când autoritățile din Ataguitania care te țineau prizonier ți-au promis eliberarea cu condiția ca tu să accepți îndeplinirea unei misiuni într-o țară îndepărtată („misiune oficială cu aspecte secrete și misiune secretă cu aspecte oficiale“), prima ta reacție a fost să refuzi. Lipsa de interes pentru funcțiile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
orașul clădit în formă de melc pe fâșia lui de podiș, destul de puțin deschis spre mare, domnea o toropeală posomorâtă. Între zidurile sale lungi și tencuite, pe străzile cu vitrine prăfuite, în tramvaiele de un galben murdar, te simțeai oarecum prizonier al cerului. Singur, bătrânul bolnav al lui Rieux își învingea astmul ca să se bucure de această vreme. \ COACE, SPUNEA EL, FACE BINE LA BRONHII. Cocea într-adevăr, dar nici mai mult, nici mai puțin decât o febră. Întreg orașul avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
câteva familii, de altfel rare, au luat ușor lucrurile și, făcând să treacă înaintea oricărei prudențe dorința pe care o aveau de a-și revedea rudele, le-au invitat pe acestea din urmă să profite de ocazie. Dar, foarte curând, prizonierii ciumei înțeleseseră primejdia la care i-ar expune pe cei chemați și s-au resemnat să suporte despărțirea. În momentul cel mai grav al bolii, n-a fost văzut decât un caz în care sentimentele omenești au fost mai puternice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
în care ne dădeam limpede seama că trenurile nu soseau. Știam atunci că despărțirea noastră era menită să dureze și că trebuia să încercăm să ne împăcăm cu timpul. Începând din clipa aceea, reveneam de fapt la condiția noastră de prizonieri, eram reduși la trecutul nostru, și chiar dacă unii dintre noi erau ispitiți să trăiască în viitor, renunțau repede la asta, cel puțin atât cât le era posibil, resimțind rănile pe care în cele din urmă imaginația le provoca celor care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
trăiau, lăsându-se în voia unor zile fără noimă și a unor amintiri sterile, umbre rătăcitoare care n-ar fi putut să capete tărie decât primind să se înrădăcineze în pământul durerii lor. Ei resimțeau astfel suferința adâncă a tuturor prizonierilor și a tuturor exilaților, care înseamnă a trăi cu o memorie care nu le folosește la nimic. Acest trecut chiar, la care ei se gândeau fără încetare, nu avea decât gustul regretului. Ar fi vrut, într-adevăr, să izbutească să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
să-i adauge acestui trecut tot ceea ce deplângeau că nu făcuseră când mai putuseră încă s-o facă împreună cu cel sau cu cea pe care-i așteptau ― la fel cum tuturor împrejurărilor, chiar relativ fericite, ale vieții lor actuale de prizonieri, îl alăturau pe cel absent, și situația în care se aflau atunci nu-i putea mulțumi. Nerăbdători cu prezentul lor, dușmani ai propriului trecut și lipsiți de viitor, semănăm astfel mult cu cei pe care dreptatea sau ura omenească îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
și ei, într-un mod convențional, acela al simplei relatări și al faptului divers, al cronicii zilnice întrucâtva. Și acolo, durerile cele mai adevărate au luat obiceiul să se traducă în formulele banale ale conversației. Numai cu acest preț puteau prizonierii ciumei să obțină mila portarului lor sau interesul celor care îi ascultau. Totuși, și acesta este lucrul cel mai important, oricât de dureroase ar fi fost aceste neliniști, oricât de greu de dus ar fi fost această inimă totuși goală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
geamuri și marmora meselor strălucea ușor în întunecimea care începea să se lase. În mijlocul sălii pustii, Rambert părea o umbră pierdută, și Rieux se gândi că era ceasul uitării lui de sine. Dar era totodată și momentul în care toți prizonierii acestui oraș simțeau același lucru și trebuia făcut ceva pentru a grăbi eliberarea lor. Rieux s-a întors. Rambert petrecea de asemenea lungi clipe la gară. Accesul publicului pe peroane era oprit. Dar sălile de așteptare în care intrai din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
A doua zi, la prima oră, Rambert îi telefona doctorului: \ Ați primi să lucrez cu dumneavoastră până ce găsesc mijlocul de a părăsi orașul ? Urmă o tăcere la celălalt capăt al firului, și apoi: Îți mulțumesc. III Astfel, cât ținea săptămâna, prizonierii ciumei se zbăteau cum puteau. Și unii dintre ei, ca de pildă Rambert, reușeau chiar să-și închipuie, după cum s-a văzut, că mai acționau ca niște oameni liberi, că mai puteau alege. Dar, de fapt, se putea spune în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
ce putea fi observată în temnița municipală. Bineînțeles, această credință nu era lipsită de temei. Din rațiuni lesne de înțeles, ciuma părea să se înverșuneze mai ales împotriva tuturor celor care aveau obiceiul să trăiască în grupuri, soldați, călugări sau prizonieri. În ciuda izolării unor deținuți, o închisoare este o comunitate și dovada grăitoare este faptul că în închisoarea noastră municipală paznicii plăteau tribut bolii în aceeași măsură ca și prizonierii. Din punctul de vedere superior al ciumei, toată lumea, de la director și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
celor care aveau obiceiul să trăiască în grupuri, soldați, călugări sau prizonieri. În ciuda izolării unor deținuți, o închisoare este o comunitate și dovada grăitoare este faptul că în închisoarea noastră municipală paznicii plăteau tribut bolii în aceeași măsură ca și prizonierii. Din punctul de vedere superior al ciumei, toată lumea, de la director și până la ultimul deținut, era condamnată, și, pentru prima oară, poate, domnea în închisoare o justiție absolută. Zadarnic au încercat autoritățile să introducă o ierarhie în această nivelare, concepând ideea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
un fel de melancolie, către sfârșitul zilei, care le dădea avertismentul, de altfel nu întotdeauna confirmat, că memoria avea să le revină. Acest ceas al serii, care pentru credincioși era cel al examenului de conștiință, acest ceas este greu pentru prizonier sau pentru exilat, care nu are de examinat decât vidul. Îi ținea un moment suspendați, după care recădeau în sfârșeală, se închideau în ciumă. Cititorul a și înțeles, desigur, că asta însemna a renunța la ceea ce aveau ei mai personal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
MURIND ÎNTR-UN ACCIDENT DE AUTOMOBIL." ADEVĂRATĂ SAU GREȘITĂ, ACEASTĂ IDEE ÎI CREEAZĂ LUI COTTARD O FOARTE BUNĂ DISPOZIȚIE. SINGURUL LUCRU PE CARE NU-L DOREȘTE ESTE SĂ FIE DESPĂRȚIT DE CEILALȚI. PREFERĂ SĂ FIE ASEDIAT ÎMPREUNĂ CU TOȚI CEILALȚI DECÂT PRIZONIER DE UNUL SINGUR. CÂT ȚINE CIUMA NU MAI POATE FI VORBA DE ANCHETE SECRETE, DE DOSARE, DE FIȘE, DE INSTRUCȚII JURIDICE MISTERIOASE, DE ARESTĂRI IMINENTE. PROPRIU-ZIS, NUMAI EXISTĂ POLIȚIE, CRIME VECHI SAU NOI, NU MAI EXISTĂ VINOVAȚI, NU MAI EXISTĂ
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
lemn vopsit totdeauna în verde, în culoarea frunzei proaspete. Acei arbori domesticiți, urbani, în formație corectă, care, când nu ploua, își primeau rația de apă la ore fixe printr-o rigolă și-și întindeau rădăcinile pe sub pavajul pieței; acei copaci prizonieri ce așteptau să vadă soarele răsărind și apunând peste acoperișurile caselor; acei copaci încușcați, care duceau pesemne dorul pădurii îndepărtate, îl atrăgeau cu o forță misterioasă. În coroanele lor cântau câteva păsări, urbane și ele, învățate să fugă de copii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
ce-o acopereau - căci era toamnă -, acolo, prin apropiere, se jucau ca de-obicei niște copilandri. Și unul din ei, punându-l pe altul lângă trunchiul unuia dintre castanii sălbatici, lipit cu tot trupșorul de el, îi spunea: „Tu erai prizonier, te prindeau niște hoți...“ „Da’ ce, eu...“, începu îmbufnat celălalt, iar primul replică: „Nu, tu nu erai tu...“ Augusto nu vru s-asculte mai mult; se ridică și se mută pe altă bancă. Și-și spuse: „La fel ne jucăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Peștera Pentru Pilar „Ce stranie scenă descrii și ce stranii prizonieri./ Sunt la fel ca noi”. Platon, Republica, Cartea a VIIa Bărbatul care conduce camioneta se numește Cipriano Algor, este olar de profesie și are șaizeci și patru de ani, deși la prima vedere pare mai tânăr. Bărbatul de lângă e ginerele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]