1,406 matches
-
S-a făcut, In. 1, 14), e necesar să se spună că și afectele trupului erau ale Lui, al Căruia era și trupul. Iar fiind ale Lui afectele (pătimirile), cum sunt mai ales: a fi judecat, a fi biciuit, a înseta, crucea și moartea și celelalte slăbiciuni ale trupului, ale Lui sunt biruințele și harul. De aceea în mod consecvent și cuvenit se numesc acestea afecte (pătimiri) ale Domnului și nu ale altuia, ca și harul să ne poată fi dat
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
lungimea timpului, dar și prin schimbările proprii vârstei. Și n-a mărginit dovada întrupării Sale numai la atât, ci, după ce S-a îmbrăcat cu trup, îngăduie ca trupul Său să sufere toate scăderile firii: să flămânzească (Mt. 4, 2), să înseteze (Ion. 19, 28), să doarmă (Mt. 8, 24), să ostenească (In. 4, 6)”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la ceea ce s-a spus: ,,Părinte, dacă este cu putință...”, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și Providență..., p.
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
Judecătorul și El Mirele, știe când și în ce ceas vine și când va zice: Deșteaptă-te cela ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos (Efes. 5, 14). Căci precum, făcându-Se om, flămânzește și însetează și pătimește cu oamenii, așa împreună cu oamenii, ca om, nu știe. Dar dumnezeiește, fiind Cuvântul și înțelepciunea întru Tatăl, știe și nu e nimic care să ignore. Așa și despre Lazăr întreabă omenește Cel ce, plecând spre el, îl scoală
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
despre reacțiile insurgentului sub dictatură. Mărturisire fundamentală! Frondeur, recalcitrant, "copil teribil", Geo Dumitrescu era, de plano, un nonconformist. Însă, observă el, despicând sensurile între frondă și nonconformism "nu sunt decât asemănări, nu și identitate", de unde necesitatea departajării: "Nonconformistul este un însetat de perfecțiune, de progres. El măsoară toate lucrurile cu măsuri majore, dacă nu absolute, ideale, pe lângă care, firește, totul pare mai mic, susceptibil de creștere, de îmbogățire, de îmbunătățire. El îmbrâncește mereu lucrurile, cu bună credință, neobosit, cusurgiu, cu prețul
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
să nu fie prădat chiar de hangiu care, după ce îl cinstise, îl privea banditește cum pleacă la culcare. Ajuns în cameră, se repedea să închidă bine fereastra pentru a-l ține departe pe Dracula. Știa că, sub clar de lună, însetat de sânge, vampirul își lua zborul ca un liliac din turnul castelului său. Frica se încuiba în sufletul său din care numai voia să-și ia sborul până în zori. Nu-i rămânea decât să se apere toată noaptea cu rugăciuni
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
care permiteau păstoritul nomad, precum și la cele montane, afectate de secetă, unde se adăposteau pășuni bogate de altitudine, propice transhumanței 108. Așadar, forțați de fragilitatea și capriciile mediului natural din centrul Eurasiei, turco mongolii și-au mânat turmele înfometate și însetate spre extremitățile mai îmbelșugate ale masei continentale. Hoardele au căutat, găsit și ocupat locuri similare celor de baștină care să asigure continuarea propriului sistem bazat pe păstorit. Nu întâmplător, unele triburi s-au înstăpânit, în Europa, peste stepele ponto caspice
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
de cuceritor întruchipat de Don Juan. Într-adevăr, există numeroase semne care indică, în rândul noilor generații, o epuizare a obsesiei cuceririlor feminine și o creștere a idealului vieții în doi, a sentimentelor și a calității relației 60. Don Juan însetat de performanțe amoroase exprimate în multe cifre nu mai este un model pentru individul hipermodern: totul se petrece ca și cum, privilegiind de-acum înainte relaționalul, autocunoașterea și comunicarea intimistă, bărbații ar ține mai puțin să pozeze în recordmeni ai seducției. Pe
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
strălucitoare armură de aur și venind să ceară cumplitul tribut datorat mormântului său. Astfel, prezente în spusele celor vii sub formă de imagine visată sau de orbitoare apariție efectivă, umbra rătăcitoare și atotștiutoare a lui Polidoros se întâlnește cu fantoma însetată de răzbunare a lui Ahile: amândouă prevestesc moartea. Jertfirea Polixenei, în primul rând, așa încât trupurile celor doi copii, Polidoros și Polixene, vor fi reunite prin moarte, după cum tot reunite, tot împreună îi apăruseră și Hecubei în vis. Adevărul din vorbele
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și mai presus de toate, tatăl asasinat care își caută răzbunătorul, cristalizând în el întreaga ambivalență a fantomei: forță deopotrivă protectoare și amenințătoare. Desigur, umbra lui Agamemnon nu apare aici (cum se întâmplă în cazul fantomei regelui mort din Hamlet) însetată de răzbunare și dorind să dezvăluie secretul uciderii sale, dar asta nu înseamnă că el joacă un rol mai puțin central în acțiunea tragică. Invocațiile adresate lui se întind pe aproape cinci sute de versuri, reprezentând aproximativ jumătate din piesa
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
s-a întâmplat o minune, ci aș fi convinsă că îl văd aievea”. Oreste, cel ce ține acum locul tatălui mort, e dovada limpede a faptului că inimaginabilul se poate produce: morții se pot întoarce printre cei vii. Un Oreste însetat de răzbunare, pe care, după intrarea lui în palat, corul îl va declara apărătorul morților, un Oreste aducător el însuși de moarte, cu sprijinul lui Hermes, care îl va învălui într-un fel de ceață pentru a-l ascunde privirilor
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
doar prin vicleșugul lui Oreste, așa-zisul vestitor al propriei morți. Și nici nu înseamnă doar că tatăl mort lovește cu mâna fiului său aflat în viață. Fraza trebuie înțeleasă și ca o atestare a identificării lui Oreste cu erinia însetată de sânge, cu șarpele din visul înfricoșător al Clitemnestrei (monstrul - teras); pe scurt, cu Gorgo. Mai înainte însă, așa cum am văzut, corul îl asociase cu Perseu, cel ce înfruntase Gorgonele și retezase capul Meduzei. Mult mai târziu, straniul dialog dintre
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a morților de a se desprinde de viață. Și asta nu pentru că ar ține cu tot dinadinsul să se răzbune sau să li se facă în sfârșit dreptate după toate câte le-au îndurat. Desigur, există și în no fantome însetate de răzbunare, ce se pot întoarce pentru a ataca ori pentru a pune stăpânire pe ființa unui om viu; cel mai adesea însă, ceea ce oprește în loc fantoma este incapacitatea ei de a părăsi ceva de care fusese legată în timpul vieții
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
să facă ochi, sfâșie mieii și se mânjesc cu sângele lor; victimele sunt urmărite până în mormânt. Richard este bestia (the beast), bestia feroce, neîndurătoare, criminalul a cărui minte sângeroasă (the bloody mind), nu visează decât măceluri și masacre. Firea lui însetată de sânge, mărturisește ducesa de York, se trădase încă din anii copilăriei și se făcuse tot mai aprigă odată cu trecerea timpului. Să ne amintim că în ultima scenă a piesei, cea a morții lui Richard, Richmond va anunța triumfător: „The
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dimensiune a sentimentului în Zadarnicele chinuri ale dragostei, unde se împletesc cel mai strâns temele iubirii, vânătorii și nebuniei. De-a lungul întregului act IV, prințesa vânează - ea este „frumoasa vânătoriță” -, își încordează arcul ucigaș, dar nu pentru că ar fi însetată de sânge, ci doar din dorința ca oamenii să o admire, să-i laude îndemânarea. Iar dragostea nu este nici ea altceva decât aceeași dorință de a subjuga, același orgoliu de a cuceri trofeul iubirii. În jurul vânătorii, al morții cerbului
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cina „celor pe jumătate morți”, așa cum spun servitorii, victimele stau alături de călăii lor, serviți la masă de o ciudată Bucătăreasă, ale cărei mâncăruri îi sleiesc pe toți de puteri și îi ucid treptat. Ca și Hummel, Bucătăreasa aparține familiei vampirilor însetați de sânge omenesc. E un vampir? E o fantomă? Și, lărgind cadrul: „E asta o casă bântuită?”, așa cum se întreabă Studentul. Până la urmă, deținătorul adevărului se dovedește a fi acest Student, cel ce are nu numai privilegiul de a vedea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
calc; călduroasă; ceartă; chin; chip; cîmpie; cosit; crăpătură; crăpături; crîncenă; cruntă; cumplită; decupare; deficit; depravare; depresie; deșertăciune; devastatoare; dezastru; distrugătoare; dorință; durată; Egipt; engleza; evada; fete; foc; frig; galben; grea; greutate; grîu galben; groaznică; hrană; de idei; izvor; îndelungată; însetare; însetat; lacrimi; lipsa apei; lipsa ploii; lungă; lut; matca; merge; Moldova; moleșeală; monotonie; mormoni; nasol; natura; năprasnică; necazuri; necesitate; nefericire; neproductivitate; neputincios; nespusă; ninge; nu; nu plouă; ofilire; ogor; Oltenia; omizi; oribil; paguba; pagubă; panică; pateu; păcat; pedeapsă; pește; a pierde
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
un accident al ființei, nici imaginea de ansamblu, reductibilă la câteva ipotetice „teze”, ci spectacolul unei ființe care explorează sagace, lucid, inclement, propriul labirint, plasat în miezul unei ciudate logici interioare, iată ce contează cu adevărat. Astfel, descoperi o ființă însetată de viață și de Dumnezeu, care se scaldă în dezamăgire și se salvează prin cultivarea neputinței. Un erou negativ. Laș, violent, înfricoșat de moarte. Prin urmare, cui să-i fie frică de Emil Cioran? Oricum, nu celui care se recunoaște
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
coboară / Cu scara subsuoară, / Să secere la secară / Și la grâu de primăvară."130 Alături de coborârea transcendentului există, în unele colinde, și înălțarea pământescului la ceruri, prin "bradul brazilor" care reface drumul inițiatic, al scării de ceară, din perspectiva umanului însetat de cunoaștere atât bradul, cât și scara sunt simboluri ale "stâlpului cosmic" care pune hotar existențial lumilor posibile: "Sus în vârfu` muntelui, / Crește bradu` brazilor / De mare și înfoiat / Tot ceru l-a îmbrădat: / Soarele în cetini, / Luna între ramuri
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
perfecțiune formală îndatorată marelui clasicism trecut prin Mallarmé, prin parnasianism, prin Ion Barbu, modernizat și prin Rilke. Universul baladelor lui Doinaș amintește de cel al Greciei elenistice, cu o vegetație mediteraneană dimensionată fantastic, cosmicizată, cizelată până la filigran de un meșteșugar însetat de "forme perfecte". Baladele lui sunt meditații, elegii, poeme ale iubirii. Barbizând, Doinaș caută misterele eleusine: "unde-s țărmurile... Nu-s/ Doar azurul jos și sus/ datină pe valuri crețe/ tulburată frumusețe,/ ani de fum, bani de foc/ osie de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Piru, în studiul său, subliniază lungimea poemelor lui Tudor George. "Legenda cerbului" cuprinde 504 versuri, iar al doilea volum, "Veverița de foc", se constituie într-un epos de peste 2. 000 de versuri. Baladele sunt exerciții lirice cu trimiteri spre stări însetate de absolut sau melancolii generate de inadaptabilitatea "Hiperionului" care zboară în galaxii "cu flăcăroase plete" sau cu o gigantică torță" "Străluminând de-acum întregul haos!" ca un adevărat fulger eminescian. Ca și Șt. A. Doinaș, Tudor George încearcă să liricizeze
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
undeva în timp; evocarea ei ne amintește de Radu Stanca: "O șoaptă, o șoaptă cu buze de crin/ bună seara, bună seara/ prințul din stele se cutremură/ te iubesc Ofelia eu sunt amurgul!" Poetul solitar este născut de cer și însetat eminescian de repaus; el va opri timpul, pentru a trăi clipe ce au fost; este sfântul și egalul demiurgului, când ajunge dincolo de moarte: "Numai eu cel care am iubit/ știu că voi muri/ Steaua mi-a luminat paradisul/ și infernul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
fuge timpu-n mii de chipuri/ și să-l ajung am doar un trup/ și râd de ghearele-mi de lup/ inconsistentele nisipuri." Universul în care se situează poetul este undeva mai presus de bine și de rău (ipostază specific barbiană). Însetat de real, ca și Nichita Stănescu, el coboară în lucruri, în universul saturat de viteză. Din acest context opera i se revarsă ca o ploaie torențială: Se amestecă tunetele cu cuvintele/ sentimentul meu e al zidului decupat pe orizont/ cu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
bine și la rău, cu un puternic spirit de sacrificiu și umanitarism: "Prietenii mei înjugați la plug/ desculți și însetați, și eu la coarne la fel/ însetat și desculț/ și cineva din univers cu o coardă de bou/ ne biciuie însetat pe rând". Ioan Alexandru nu este preocupat, organizat și programatic, asemenea lui Nichita Stănescu, să dea o definiție poeziei. În spațiul poeziei lui, vine cu o problematică cunoscută în creația dintotdeauna a poeților: condiția poetului și a poeziei în contextul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
unii dintre Corinteni s-au semețit, le spune: Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înțelepți întru Hristos. Noi suntem slabi; Voi însă sunteți tari. Voi sunteți întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim și însetăm; suntem goi și suntem pălmuiți și pribegim, și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Hiliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. (I Corinteni 4, 10-13) În monahismul
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
nu au decât o idee foarte vagă despre suflet și spirit, încearcă mereu să își satisfacă corpul, inima sau intelectul. Or, hrana corpului, a inimii sau a intelectului nu poate sătura sufletul sau spiritul. Inima și spiritul sunt flămânde și însetate de infinit și de veșnicie. Atât timp cât oamenii nu vor ști să dăruiască sufletului infinitul, iar spiritului nemurirea, în străfundurile ființei lor se vor simți mereu nesatisfăcuți''. Omraam Mikhaël Aïvanhov Se știe că infinitul a apărut întâi în forma unor procese
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]