KorAP: Find »[drukola/base=cneaz & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...40 41 42 ...45 >

1,118 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

se confirmă, în primul rând, că teritoriul românesc de la sud de Carpați era împânzit de "țări" ce dăinuiau acolo din vechime, de multe generații (secole), înainte de 1247. Aceste "țări" aveau un anumit statut politic-juridic: erau "cnezate" și "voievodate", conduse de cneji și voievozi cu nume precise. Cnezatele erau supuse coroanei ungare, iar voievodatele își păstrau autonomia politică, voievozii fiind vasali ai regelui. Strict geografic, se vădește că partea aflată la apus de Olt, situată în orbita Țării Severinului, era fărâmițată teritorial

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
epica medievală islandeză, "Saga lui Eymund", se relevă implicarea vlahilor (Blokumenn) alături de pecenegi în luptele fratricide (intestine) pentru tronul Rusiei kievene. Pe sprijinul lor conta principele Sviatopolk, refugiat la pecenegi, în iarna 1018-1019, pentru ajutor împotriva lui Iaroslav cel Înțelept, cneazul Kievului. Aceasta este o dovadă a existenței unei formațiuni ce dispunea de resurse militare importante. Un alt episod ar fi cel din 1148, când o căpetenie "cumană", Lazăr, a înfrânt armata bizantină în nordul Dunării. La sfârșitul secolului al XII

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ungariei pe văile râurilor Someș, Mureș și Târnave, pe care le-au organizat sub aspect politic și administrativ. Dar regalitatea "apostolică" avea să întâmpine în interiorul arcului carpatic împotrivirea populației românești, de aceea au fost atrași fruntașii localnicilor, acei voievozi, duci, cnezi ai românilor. În încercarea de a suprapune peste organismele tradiționale ale populației românești pe cele feudale ungare, documentul menționează, la 1111, pentru prima dată în Transilvania, un conducător politic al ei, pe "Mercurius princeps Ultrasilvanus", despre care nu se mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și crescători de animale-ca și alți nomazi, ei locuiau în regiunile întinse de cîmpie necesare pentru turmele lor. În anul 915, după vechea cronică rusă, a avut loc prima expediție a pecenegilor împotriva Rusiei kievene, iar după încheierea păcii cu cneazul rus Igor, ei s-au îndreptat spre Dunăre. După această dată, a început se pare distrugerea așezărilor întărite ale tiverților de pe malul drept al Niprului. Bizanțul a încercat să-i atragă de partea sa pe pecenegi, pentru a lovi dinspre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunăre.2 Astfel, sudul Moldovei și estul Munteniei au devenit, pentru multă vreme, sălașul puterii pecenege, baza de atac, în invaziile lor în sudul Dunării. Relațiile pecenegilor cu statul kievean au fost încordate, dar ei au acționat deseori alături de cetele cnejilor ruși. După vechiul letopiseț rus, în anul 944, pecenegii au însoțit pe Igor în a doua sa expediție antibizantină până la Dunăre, dar înduplecați de daruri, au renunțat la atacul lor. În același timp, Igor i-a îndemnat pe pecenegi să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
continuu, de pildă, în vremea lui Vladimir cel Sfânt, (978-1015), iar regele Poloniei, Boleslaw cel Viteaz, s-a aliat cu ei în luptele cu rușii din 1013 și 1018. Apoi, în conflictul din 1018-1019, pecenegii și vlahii au luptat alături de cneazul Sviatopolk în luptele pentru tronul Kievului. În același an, 1036, alte triburi pecenege au asediat Kievul, dar înfrângerea suferită din partea cneazului Iaroslav a pus capăt primejdiei pecenege.3 Astfel s-ar putea explica declanșarea luptelor pentru supremație, izbucnite între Tyrach

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în luptele cu rușii din 1013 și 1018. Apoi, în conflictul din 1018-1019, pecenegii și vlahii au luptat alături de cneazul Sviatopolk în luptele pentru tronul Kievului. În același an, 1036, alte triburi pecenege au asediat Kievul, dar înfrângerea suferită din partea cneazului Iaroslav a pus capăt primejdiei pecenege.3 Astfel s-ar putea explica declanșarea luptelor pentru supremație, izbucnite între Tyrach și Kegen, când 11 din 13 triburi pecenege au recunoscut autoritatea lui Tyrach, iar celelalte două pe cea a lui Kegen

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au rămas în nordul Dunării și Mării Negre, la începutul secolului al XII-lea. Unele din triburile pecenege au mai sălășluit o vreme în stepele nord-pontice, apoi, pentru a nu fi nimicite de cumani, în înaintarea lor, au intrat în serviciul cnejilor ruși și s-au așezat în sudul Rusiei, împreună cu uzii și berendeii. În letopisețele rusești, ultima atestare a pecenegilor datează din 1169, dar ei erau deja incluși alături de alte popoare în uniunea de triburi a "tichiilor negre", subordonată cnejilor din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
serviciul cnejilor ruși și s-au așezat în sudul Rusiei, împreună cu uzii și berendeii. În letopisețele rusești, ultima atestare a pecenegilor datează din 1169, dar ei erau deja incluși alături de alte popoare în uniunea de triburi a "tichiilor negre", subordonată cnejilor din sudul Rusiei. Uniunea aceasta a supraviețuit până în secolul al XIII-lea, mai precis, 1239, când mongolii au ocupat Rusia, iar la începutul secolului al XIV-lea, ei sunt menționați între triburile cumane din perioada Hoardei de Aur, de către cronicarii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
descrise de cronicarii Cinnamos, Nicetas Choniates și de Eustathios al Thessalonicului, ei vorbesc despre "sciți", nume sub care istoricii bizantini desemnau neamurile din stepele nord-pontice. Acești pecenegi se refugiaseră în sudul Dunării, după ce au fost izgoniți din sudul Rusiei de cneazul Vladimir Monomahul, în 1121, împreună cu berendeii (vezi mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne oricum în sudul Rusiei, din cauza presiunii cumanilor, și au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dunărene. Însă, deși pecenegii evacuaseră aceste teritorii, iar uzii controlau stepa nord-pontică, având de înfruntat atacurile cumanilor, ei nu au reușit să-și consolideze stăpânirea în această regiune. Astfel, în 1160, după cronicile ruse, o coaliție puternică alcătuită din oastea cnejilor ruși de Kiev, Cernigov și Pereiaslav i-a atacat cu corăbiile pe Nipru și unitățile de cavalerie, apoi, intimidați, ei nu au mai revenit în sudul Rusiei. Abia după această expediție și, în urma atacurilor cumanilor, grosul forțelor uzilor s-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lor au căzut victime ale atacurilor garnizoanelor locale bizantine și pecenegilor aflați aici, iar alții, ca să se salveze, s-au supus împăratului sau s-au refugiat în nordul Dunării. Un cronicar bizantin susține că ei au fost primiți de un cneaz rus. Uzii refugiați în nordul Dunării s-au unit cu uzii rămași în stepele nord-pontice și cu alți turanici, și au intrat mai târziu în componența "tichiilor negre". După înfrângerea din 1065, grupuri de uzi s-au reîntors și s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unor căpetenii cumane, Tugarkan și Boniak, menționați și de Anna Comnena.8 În anii 1091-1092, cumanii au năvălit sub conducerea lui Kopuleh în Transilvania și regiunea Tisei, după ce au străbătut transversal Moldova, ei proveneau din regiuni îndepărtate, fiind instigați de cnejii ruși, deci nu-și aveau sălașele în Bugeac sau Bărăgan. Mai mult, deducem din împrejurările acestea că marile expediții cumane de la sfârșitul secolului al XI-lea, orientate spre Bizanț sau Ungaria, și care treceau prin regiunile românești extracarpatice, aveau ca

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
erau doar începutul apusului puterii lor: în 1221, mongolii au pătruns la nord de Caucaz, în teritoriile deținute de slavi și cumani, care au fost învinse pe rând. Apoi forțele cumane s-au regrupat în stepele Donului și, în ciuda sprijinului cnejilor ruși, ele au fost învinse de Djebe și Subutai pe râul Kalka, în 1223. Retragerea temporară a mongolilor a amânat pentru un timp deznodământul turanicilor din stepele răsăritene. După înfrângerile suferite în acești ani, inițiativele militare ale cumanilor s-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au jefuit Sudek, port prosper pe țărmul pontic, pe drumul de comercializare a mărfurilor din răsăritul Europei spre Levant. Încălcând teritoriile de la nordul Mării Negre ce aparțineau cumanilor, aceștia nu au îndrăznit să se opună singuri mongolilor și au cerut ajutorul cnejilor ruși. În ciuda divergențelor anterioare dintre ei, rușii au răspuns cererii de ajutor și s-au prezentat pe câmpul de luptă cu forțe puternice, dar în bătălia de pe râul Kalka, la nord de Marea de Azov, din vara 1223, armata mongolă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și a fost supus de mongoli. La începutul lui 1238, ei au pornit spre Vladimir, cel mai puternic cnezat rusesc. Dar garnizoanele militare din Kolomna, Moscova, Vladimir și Suzdal au fost silite să capituleze, iar lupta de pe râul Sit, cu cneazul Iurii Vsevolodovici, s-a încheiat cu victoria mongolilor. În mod cu totul neașteptat, ei nu au atacat Novgorodul, centru comercial prosper din nord-estul Europei. Pe parcursul anului 1238, mongolii și-au concentrat forțele în stepele dintre Marea Caspică și Marea Neagră în vederea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
canesi sau balivi, instituiți de mongoli, au fost învestiți cu atribuții administrative, judecătorești și fiscale (Rogerius, Carmen miserabile, p. 35, 49-50, 74, 89-90). Identitatea acestora a provocat dezbateri în istoriografia românească, unii istorici afirmau că acești canesi ar fi dregători (cnezi) ai românilor, dar cruzimea lor (măcelărirea locuitorilor unor sate) dovedește că ei erau mai curând reprezentanții în teritoriu ai stăpânirii mongole. Regele Bela IV, care și-a stabilit temporar reședința (curtea) la Zagreb, în Croația, scria papei, la 18 mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ca ei să fi migrat, în secolul al XI-lea, spre Europa răsăriteană din Asia Centrală. Berendeii sunt menționați pentru prima dată de izvoare, în 1097, alături de pecenegi și uzi, aflați la periferia statelor rusești. Ei erau așezați acolo cu acordul cnejilor ruși, interesați să protejeze statele lor de cumani, cu ajutorul altor nomazi. De la mijlocul secolului al XII-lea, atestările documentare ale acțiunilor berendeilor în slujba Rusiei se înmulțesc-în a doua jumătate a acestui secol, ei constituiau cel mai puternic trib din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sat cu numele Berindeești, lângă Roman, în documentul din 1453, ca și un stolnic, Berindei). Izvoarele istorice și literare amintesc prezența berendeilor în afara cnezatelor rusești, în anul 1139, când 30.000 de luptători sunt trimiși de regele Ungariei în sprijinul cneazului de la Kiev, în alt izvor se vorbește despre 1000 de luptători și nu se spune de unde au venit. În prima jumătate a secolului al XII-lea, berendeii au părăsit sudul Rusiei și s-au îndreptat spre teritoriile extracarpatice și regatul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolului al X-lea. Grupuri de bulgari răsăriteni au trecut și prin regiunile est-carpatice, astfel, necropolele de la Hansca (Basarabia) aparțin acestor bulgari. După dezmembrarea statului lor, unele grupuri chazare s-au împrăștiat spre apus. Un grup chazar, intrat în serviciul cnejilor ruși, este menționat în vecinătatea nordică a Moldovei, în contextul pătrunderii de cumani în Wolhynia, în anul 1106. Cete chazare au însoțit pe pecenegi în regiunile dunărene, în a doua jumătate a secolului al XI-lea. Anterior, kabarii, trib desprins

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1185-istoricii cred că bordonii sunt sinonimi cu brodnicii, iar sciții cu cumanii. Brodnicii sunt menționați și în letopisețele rusești, sub numele de "brodniki", în cursul evenimentelor din Europa răsăriteană, astfel, în 1146 și în 1216, brodnicii se aflau în serviciul cnejilor ruși. Apoi, în lupta de la Kalka (1223), brodnicii, în frunte cu voievodul lor Ploscânea, au trecut de partea mongolilor, trădându-l pe cneazul Kievului, Mstislav. După această bătălie, brodnicii au părăsit cnezatele rusești, ocupate de mongoli, și s-au îndreptat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în cursul evenimentelor din Europa răsăriteană, astfel, în 1146 și în 1216, brodnicii se aflau în serviciul cnejilor ruși. Apoi, în lupta de la Kalka (1223), brodnicii, în frunte cu voievodul lor Ploscânea, au trecut de partea mongolilor, trădându-l pe cneazul Kievului, Mstislav. După această bătălie, brodnicii au părăsit cnezatele rusești, ocupate de mongoli, și s-au îndreptat spre teritoriile est-carpatice, unde îi găsim menționați în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Problema originii etnice a brodnicilor este controversată, ei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
n-au pătruns în regiunea subcarpatică și muntoasă. În regiunile în care s-au așezat, ei locuiau împreună cu românii, în Codex Cumanicus, scris în Ungaria, apar cumani cu nume românești. După trecerea la viața sedentară, cumanii au intrat în rândul cnejilor, a fruntașilor din obști, avem boieri români cu nume cumane, precum Aga, Berindei, Coman, Talabă, Toxabă, Basarabă, cel mai renumit dintre ele. Aceste denumiri denotă o influență cumană asupra clasei boierești autohtone, după anul 1000, adică după asimilarea slavilor, când

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Tâncabă, Carabă, Tâncăbești (sat)-București, și toponime ca Talaba-jud. Fălciu (Vaslui), Turtaba-jud. Mehedinți. Cum trăiau românii sub dominatorii turanici în aceste secole ? Închegați ca neam creștin încă din secolul al X-lea, ei și-au continuat existența istorică, sub conducerea cnejilor lor româno-slavi, în vechile vetre de dăinuire ale obștilor. Ei duceau o viață simplă, mai curând patriarhală, de păstori și plugari, încadrați în uniuni de obști, cnezate și voievodate, așa cum apucaseră din vechime, de la începuturile neamului românesc. Aflați sub dominația

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cei supuși, așa procedează cu rușii, cu cumanii, așa vor face și cu românii. În părțile Mureșului (Transilvania), tătarii dau voie satelor românești să-și aleagă "regi tătari" ca patroni, susține Iorga. Năvălitorii stepei, pricepuți în guvernarea populațiilor supuse, numesc cneji (canesi), în număr de o sută, unul din ei fiind numit pentru o mie de sate. Acești canesi (balivi) sunt tătari, dar instituția era împrumutată de la români. Canesii se adună aproape săptămânal, un amănunt, este acela că "se aduc fete

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]