1,546 matches
-
mărturie despre calitățile scriitorului, precum în romanul Luminile satului (1936). S. s-a încercat și în literatura destinată copiilor și tineretului. Postum, în 1962, apare un volum memorialistic, Amintiri din mănăstire, evocând, iarăși, mediul călugăresc. SCRIERI: Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune, București, 1918; Părintele Onufrie, București, 1919; Draci cu coarne, draci fără coarne, București, 1920; Două ceasuri fericite, București, 1922; Azilul sufletelor, București, 1923; Mănăstirea Căldărușani, pref. Miron Cristea, București, 1924; Pentru vizitatorii mânăstirilor, București, 1924; Mănăstirea Pasărea, București, 1926; Mănăstirea
STANOIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289882_a_291211]
-
înțeles/ Că America nu mai este America!”. Captiv și dezorientat într-un spațiu străin, poetul recurge la memorie și imaginație, ca unic resort al existenței: „Trăiesc în trecut/ Pentru că nu pot să-mi amintesc viitorul”. Uneori, ca pentru a sublinia deșertăciunea vieții, discursul liric se refugiază în parafraze biblice: „Unde este Prietenul?/ Unde Înțeleptul care duce cu sine umbra unui copac?/ Unde Rătăcitul/ Pentru care Adevărul nu s-a născut?”. În aceeași sferă tematică se înscriu, parțial, versurile din Identitatea neantului
STANESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289873_a_291202]
-
concepută ca nucleu central al creștinismului, ca atitudine fundamentală a vieții religioase; fără ea nu este posibil să te ridici pînă la Dumnezeu; asceza nu este negarea lumii, ca în doctrina maniheistă, ci desprinderea de lume, de senzualitatea și de deșertăciunea ei. Sigur, voi putea folosi bunurile acestei lumi, dar nu ne vom mai „bucura de ele”, adică nu va mai trebui să le căutăm ca scopuri în sine, pentru că sînt efemere și provizorii, nu atît prin durată, cît prin calitatea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Soției sale (Poema coniugis ad uxorem). Aici, poetul, după ce descrie în hexametri un tablou apocaliptic al nenorocirilor care loviseră Gallia răvășită de invaziile barbarilor, trece la exortația propriu-zisă și, folosind distihul elegiac, o îndeamnă pe femeie să renunțe la toate deșertăciunile lumii și să se dăruiască lui Dumnezeu, practicînd abstinența împreună cu soțul său. Poemul are o tonalitate gravă și senină și e străbătut de o autentică forță sufletească. c) Cronica Complexa activitate a lui Prosper cuprinde și scrierea de cronici; mai
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
o repetăm - valoarea cărții constă în altceva decât în verosimilitate și anume în plasticitatea portretisticii și în comicul de situații. Autorul știe să vadă absurdul în viața cotidiană și să-l evidențieze cu fervoare, transformând totul într-un bâlci al deșertăciunilor. Chiar și de pe crucea pe care își închipuie - cu o inofensivă megalomanie - că stă răstignit, el vede înainte de toate comedia existenței. Grid Modorcea, Mort după America sau Despre înviere, dialog iscariot, București, Ed. Semne, 1999. 656 pag., 75 000 lei
O CARTE DE SCANDAL by Alex. Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/17120_a_18445]
-
care țin de adevărul criticii, de revizuiri și criza culturii, de optzecism, de ontologie poetică. Capitolul de istorie literară (Istoria literară ca pretext) aduce cîteva disocieri pentru înțelegerea lui Odobescu (vînătoarea ca inițiere în actul scrierii, Pseudokinegetikos ca "panoramă a deșertăciunilor"), a lui Titu Maiorescu, Eminescu (cel scos din muzee: "acum ne trebuie acel Eminescu viu, palpabil, căruia să-i poți urmări vocea stîrnind vibrații în aerul amețitor, căruia să-i simți vuietul interior sfîșiind carnea dintre Dumnezeu și sine", p.
"Textualism" sau ontologie by Roxana Racaru () [Corola-journal/Journalistic/17140_a_18465]
-
trăită cu intensitate, el fiind cu adevărat un vates, un poet cu dominantă vizionar-oraculară. Viguros, blazat, parcă vindicativ față de omenirea întreagă, de un patetism nesolemn, ușor batjocoritor, adesea sarcastic, pamfletar, eul liric afișează o detașare aparentă față de truculentul „bâlci al deșertăciunilor”, pe care îl inspectează cu minuție și îl etalează cu un fel de paradoxală jubilație a constatării degringoladei și purulenței, detașare ce, în fond, maschează implicarea patetică, dată de generozitatea sufletească și de simțul moral. Fiindcă poetul este, în esență
SIMIONESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289685_a_291014]
-
moartea 119. Neavând nimic activ în esența sa120 (un specialist francez în simbolistică îl găsea chiar „onest”121, acordându-i o funcție fundamentală într-o organizare cromatică bipolară), negrul a fost socotit culoarea care semnifică îndepărtarea de lume, refuzul oricărei deșertăciuni. Călugării se îmbrăcă în negru, fiindcă negrul este (și pentru Apus, începând din veacul al XII-lea, dar și pentru Răsărit) „culoarea umilinței, și a penitenței”122, a căinței, culoarea monastică - adică - prin excelență 123. Simbolistica 124 acestei culori, a
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
arată rodnic: Dacă bobul de grâu nu moare ...Ț. Simbol al timpului, negrul este, după Jung, locul germinărilor. Astfel, el poate fi doar o «culoareț de trecere, care duce la reînnoire. Pe icoane, veșmintele negre ale călugărilor simbolizează renunțarea la deșertăciunea lumii, condiție a vederii luminii dumnezeiești. Fiindcă viața se stinge fără lumină, pe icoanele Judecății din urmă, cei osândiți sunt zugrăviți în negru, roșu sau cafeniu. Peștera din icoana Nașterii este neagră, la fel sunt și mormântul lui Lazăr, peștera
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
Mihail Sebastian, ST, 1992, 7; Alina Pamfil, O carte între pietre sau Distorsiunile receptării, APF, 1992, 11; Aurel Martin, Mihail Sebastian, romancierul, București, 1993; Z. Ornea, La inaugurarea ediției critice Sebastian, RL, 1994, 49-50; Ioana Pârvulescu, Un debutant cu simțul deșertăciunii, RL, 1995, 20; Paul Cornea, Profesorul meu dintr-a opta, „Arc”, 1995, 2-4; Ioana Pârvulescu, Sebastian și Profesorul, RL, 1995, 46; Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, București, 1995, passim; Mihail Sebastian, DRI, IV, 327-364; Z. Ornea, Jurnalul lui
SEBASTIAN-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289592_a_290921]
-
6; Anghel Ruda, Don Quijote în „eterna Danemarcă”, VR, 1997, 9-10; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 228-229; Rachieru, Poeți Bucovina, 435-439; [Arcadie Suceveanu], CRC, 1999, 7; Emilian Galaicu-Păun, Poezia de după poezie, Chișinău, 1999, 91-95; Mircea A. Diaconu, Arcadie Suceveanu - Poezie, lux al deșertăciunii, CL, 2000, 12; Tudor Mușat, Arcadia, Leviathanul, zidul metafizic, „Porto-Franco”, 2002, 4-6; [Arcadie Suceveanu], LA, 2002, 46 (semnează Mihai Cimpoi, Anatol Codru, Ștefan Hostiuc, Gheorghe Ciocoi, Constantin Cubleșan, Mircea A. Diaconu); Mihai Cimpoi, Critice, II, Craiova, 2002, 167-170; Vasile, Poezia
SUCEVEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290005_a_291334]
-
în spiritul secolului al XVIII-lea, a cultivat-o mereu, până către sfârșitul vieții. Fără aptitudini deosebite, a abordat și poemul de meditație, pe care a încercat să îl îmbine cu satira. Meditațiile lui se concentrează cu predilecție pe tema deșertăciunii. Poate și sub influența lui Schopenhauer și a lui Mihai Eminescu, a scris poemul Nirvana. Calea vieții, unde versifică incolor precepte budiste, extrase din cărțile orientalistului francez Eugène Bournouf (din care a și tradus câteva fragmente). Aceleași înclinații transpar și
POGOR. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288873_a_290202]
-
New York -, a treia, fantastică, un mixaj de teme mai vechi (din nuvelele Alegerea și Tablourile), comunicând cu primele două prin motivul peștelui (motiv dublu, sacru și profan, cristic și demonic), este o savuroasă comedie de limbaj postmodern, un bâlci al deșertăciunilor, dincolo de care se ghicesc ironia și îndoiala autorului față de sensurile lumii (româno-americane) în care trăiește. SCRIERI: Antoine de Saint-Exupéry. Aventura conștiinței, București, 1980; Călătoria, București, 1982; Fisura, București, 1985; Panic Syndrome!, pref. Dan Cristea, București, 1997; Închide ochii! Povestirile seminței
POPA-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288906_a_290235]
-
Palid, sumbru și tăcut, învăluit în melancolie, pare marcat de o suferință fără leac. E un solitar, disprețuind viața artificială și zgomotoasă din saloane și regăsindu-și liniștea în mijlocul unei naturi luxuriante, „templu” în care poate medita în voie la deșertăciunea și nestatornicia celor lumești. O idilă castă se înfiripă între el și o tânără, Aurélie, dragostea lor fiind tratată de romancier într-un registru de melodramă, cu lacrimi și extazuri, până la sfârșitul patetic al celor doi. Fata moare de ftizie
PREDESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289004_a_290333]
-
București, 1939, Documentele postume ale clubului Pickwik, I-II, București, 1954 (în colaborare cu Nicolae Popescu); F. M. Dostoievski, Crima și pedeapsă, București, 1939; Theodore Dreiser, Bestiile umane, București, 1941; Jules Mary, Cererea în căsătorie, București, 1941; W. M. Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor, I-II, București, 1941; A. K. Green, Medalionul, București, 1943; Boris Polevoi, Povestea unui om adevărat, Bucuești,1955 (în colaborare cu Natalia Stroe); Henry Fielding, Tom Jones, I-II, București, 1956 (în colaborare cu Al. Iacobescu); Claude Anet, Ariana, București
PAS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288702_a_290031]
-
covârșește, adică) făcând loc și celei „profane” (Al. Duțu). Demersul, în esența lui, se umanizează, iese de sub semnul eternității fixe și alunecă sub imperiul schimbării. Pandantul filosofic al acestei translații va fi tot cel recomandat de Veacul de Mijloc: sentimentul deșertăciunii și caracterul iluzoriu al întreprinderilor omenești. Dar ansamblul de măsuri pe care scriitorul și filosoful înțelege să le adopte în hățișul de relații cu lumea și cu ideologia ei denotă modernitate. Apelul la înțelepciunea celor vechi ține de tehnica umanistă
NEAGOE BASARAB. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288381_a_289710]
-
acela de a-și alunga urâtul prin „țâpurituri”. Când sărăcia lucie te leagă de glie, pofta de a uita rămâne singurul portativ al vieții. Lăutarii din vechii București știau să evoce cu prefăcătorie această stare: „Știm, dar ce contează?”. Intuiția deșertăciunii și dezvelirea aparențelor lasă loc pentru o exclamație solomonică: „Vreme este să plângi, vreme este să râzi; vreme este să jelești și vreme este să dănțuiești” (Ecleziastul 3, 4). Numai retragerea aparentă a sufletului într-o subtilă nepăsare putea pregăti
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
suferinței universale, găzduindu-i matern pe cei care nu mai vor să moară. Evanghelia a biruit mereu religia neputinței. În inima vieții de rugăciune a celor credincioși lui Dumnezeu stă puterea de a te întoarce dinspre neant către lumină, prefăcând deșertăciunea trecutului într-un imn de slavă. Rugăciunea face din fiecare creștin un om convertit la bunătatea infinită a Celui fără de ani. Eliberarea de tirania trecutului începe printr-un act de recunoaștere și de asumare, fără de care metanoia nu rodește. Oricât
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
devină niciodată o metaphysica specialis ce înlocuiește inspirația Duhului cu „omeneasca, prea omeneasca” explicație a realității. Iar dacă ne reamintim că istoricul își face întotdeauna treaba cu titlu de ipoteză, atunci aportul subiectiv al credinței în constituirea unei panorame a deșertăciunilor lumii este indispensabil. Memoria suferințeitc "Memoria suferinței" Interesul pentru istorie - slujit atât de bine în teologia ortodoxă de autori ca George Florovsky (1893-1979) sau John Meyendorff (1926-1992) - nu reprezintă doar prilejul unei „pogorâri la iad” din care putem desprinde mai
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor. El a pus în inima lor veșnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârșit”. O privire sumară în dezordinea istoriei poate radicaliza sentimentul deșertăciunii, trezind la adevăr un suflet slujitor la idoli. Ajuns de cele mai multe ori neprogramat și ireversibil la acest stadiu de „contemplație naturală”, văzând pretutindeni pecetea morții care face și desface istoria, conștiința umană va putea rememora istoria dramatică a lui Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
duhovnicească fără să aducem această multiplă ignoranță la tribunalul judecății lui Hristos. Trebuie să tăiem în brazde și ultimul petec de lume semănat cu gândul slavei deșarte; tot ceea ce refuză economia iubirii divine sfârșește în gheena nerecunoștinței. Implacabila denunțare a deșertăciunii nu-și are temeiul într-un pesimism umoral, umbrit de accidentele unei biografii sau impus de circumstanțe istorice nefaste. Deșertăciunea descoperită de Ecleziast ține de radicala insuficiență ontologică a lumii. Fără Dumnezeu, toate sunt sortite pieirii. „Căci soarta omului și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de lume semănat cu gândul slavei deșarte; tot ceea ce refuză economia iubirii divine sfârșește în gheena nerecunoștinței. Implacabila denunțare a deșertăciunii nu-și are temeiul într-un pesimism umoral, umbrit de accidentele unei biografii sau impus de circumstanțe istorice nefaste. Deșertăciunea descoperită de Ecleziast ține de radicala insuficiență ontologică a lumii. Fără Dumnezeu, toate sunt sortite pieirii. „Căci soarta omului și soarta dobitocului este aceeași: precum moare unul, moare și celălalt și toți au un singur duh de viață, iar omul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Fără Dumnezeu, toate sunt sortite pieirii. „Căci soarta omului și soarta dobitocului este aceeași: precum moare unul, moare și celălalt și toți au un singur duh de viață, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Și totul este deșertăciune!” (Ecleziastul 3, 19) Această constatare dă naștere experienței plictisului fundamental; dezgustul de viață circumscrie deci reflexele perversei mândrii. Este vorba despre un plictis numit legiune și aflat în proximitatea rebeliunii. Violența repulsiei exprimă refuzul resemnării în fața morții, perceput ca ultim
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în fața imanenței nu poate fi salvată de nici un proiect luciferic: praful și cenușa vor înghiți până la urmă toate iscodirile minții. Omul lipsit de Dumnezeu descoperă blestemul pământului, pe care cetatea lui Cain n-a știut să-l răscumpere vreodată. Revelația deșertăciunii poartă cu sine apăsata conștiință a netrebniciei; în absența unui Dumnezeu iubitor și suveran, cele mai sublime acte de umanitate se irosesc în neantul definitivei uitări. Harta desenată de gesturile noastre zilnice nu imprimă decât imaginea deșertului; ariditatea nisipului măsoară
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
acte de umanitate se irosesc în neantul definitivei uitări. Harta desenată de gesturile noastre zilnice nu imprimă decât imaginea deșertului; ariditatea nisipului măsoară trecerea timpului cosmic; existența nu pare să aibă decât o consistență granulară. Când oftăm îngândurați și zicem „deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune”, nu facem decât să incriminăm lotul comun de ambiții și decepții subiective; pasiunile umanității atee sunt tot atâtea pietre de altar într-o jertfă colectivă cerută de idolii nevrozei. Din acestea se înalță, treptat, zidul plângerii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]