KorAP: Find »[drukola/base=detectiv & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...40 41 42 ...167 >

4,169 matches

Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398

deliberat o estetică a abordării enigmei. Ea corespundea, într-adevăr, rigorilor jocului de șah, logicii perfect funcționale a împărțirii lumii în buni și răi. Un furt, un asasinat, un viol, o infidelitate conjugală erau acțiuni care lezau ordinea lumii, iar detectivul era taumaturgul: prin înlăturarea actului profanator, lumea își revenea la starea ei ideală. Când Chandler apropie granițele între infractori și apărătorii legii la o distanță primejdios de mică, ordinea prestabilită se dovedește iluzorie: rezolvarea „cazului” nu constituie o reparație, ci

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
baze „doctrinare”. El rămâne tot unul „artistic”, ficțional, care a falsificat realitatea într-un mod mai subtil: instituind ceea ce David Lehman numea „iluzia realismului”; cu alte cuvinte, crearea unui spațiu de manevră infinit superior constrângerilor la care fuseseră condamnați predecesorii. Detectivul hard-boiled are nevoie de un „spațiu vital”, de o pluralitate de „unghiuri de fugă” - într-un cuvânt, de propriul său univers. Indeterminarea biografică a lui Marlowe sugerează tocmai căutarea, dialogul între lumi, refuzul încremenirii într-un spațiu perfect conturat. Lumea

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
exotic. E nevoie de frustrările, fobiile, spaimele și, mai ales, de viteza marelui oraș modern pentru a cuprinde întreaga energie negativă secretată de personajele ivite din coșmarul spațiilor ilimitate, dar și ale măcelurilor primului război mondial. Făcând elogiul povestirilor cu detectivi, Gilbert Keith Chesterton remarca un lucru esențial despre această varietate a literaturii de divertisment: „Este cea mai timpurie și singura formă de literatură populară în care se exprimă o anumită notă poetică a vieții moderne”. Afirmație surprinzătoare, dacă nu chiar

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
nu chiar șocantă. Dar nu întru totul falsă. Noua poezie, așa cum o scria în jurul anului 1925 generația lui Ezra Pound și T.S. Eliot, făcuse un transfer dinspre natural spre artificial, dinspre măreția naturii înspre aceea - adeseori înspăimântătoare - a orașului. Or, detectivul devine un bun conducător al acestei noi sensibilități născute din duritate, sălbăticie, alienare sau cinism. „Viața modernă” e una eminamente violentă, a energiei devastatoare și a morții, a singurătății stelare, a crimei și păcatului. The Long Goodbye oferă una dintre

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
și orgolios, un oraș pierdut și bătut, și plin de goliciune. Toate aceste împrejurări explică de ce „conștiința socială” a lui Marlowe e în profundă suferință: ce fel de raporturi poți dezvolta cu o lume care se destramă de îndată ce o atingi? Detectivul ar putea nici să nu aibă un nume (folosirea persoanei întâi l-ar fi putut lesne dispensa pe Chandler de povara onomastică), într-atât de exterior rămâne întregul său balet mecanic față de viermuiala rapacității ce-l înconjoară. În contrabalans, Marlowe

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
tonul e mai degrabă unul de autoalintare, în care distingi mândria greu ascunsă față de succesul progeniturii. Observațiile lui Chandler atrag însă atenția asupra evoluției personajului, a constrângerilor la care a fost supus de-a lungul vremii. Cele două imagini - a detectivului self-conscious și a individului primar, ce scuipă și vorbește printre dinți - sunt doar partea vizibilă a unui intens proces al devenirii. Când o parte din textele lui Chandler sunt serializate pentru radio, identitatea eroului se dovedește atât de flexibilă, încât

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
am eu cu Ursulețul Winnie (Chandler, 1977, p. 223). Ceea ce nu înseamnă că scriitorul n-a acceptat să întindă plapuma aducătoare de bani a numelui asupra povestirilor mai vechi, unde - ca să fim obiectivi până la capăt - se născuse... Starea naturală a detectivului este revolta - un lucru pe care-l resimțim în fiecare dintre acțiunile sale. Nici nu e nevoie ca Marlowe să fie un personaj real, de vreme ce autorul s-a străduit să facă din el unul plauzibil. Dacă romanele lui Chandler sunt

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
un ratat moral (Chandler, 1977, p. 232). Faptul că autorul joacă cu o asemenea seriozitate rolul de partener al eroului sugerează mai mult decât complicitatea dintre ei. Marlowe are și de ce să fie apărat: evoluția lui dinspre o stângă radical-anarhică (detectivul detestă, în The Big Sleep, și banii, și femeile) spre un conservatorism mai mult decât aurit (care-i va caracteriza viața în Poodle Spring) este, de fapt, evoluția unei întregi societăți. Mândria inițială a lui Marlowe se topește atunci când ajunge

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
părea să le îmbrățișeze. Convențiile atât de onorabile ale Evului Mediu nu-și mai găsesc ecou în deloc brava lume nouă a modernității. Abandonul lui Marlowe nu înseamnă nici pe departe renunțarea la idealul moral enunțat de atâtea ori. Pătrunderea detectivului în lumea milionarilor californieni e doar o temporară repliere. Numai că, de data aceasta, cinismul nu mai e îndreptat spre lume, ci spre propria sa fragilă, dureroasă, autoanihilantă singurătate. IItc "II" Ucigaș la Hollywoodtc "Ucigaș la Hollywood" Stilul, structura și

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
sofisticare: Hammett a scos crima din vaza venețiană și a zvârlit-o pe alee. El a redat crima acelui tip de oameni care o comit pentru anumite motive și nu doar pentru a furniza un cadavru (Chandler, 1980, p. 16). Detectivul nu mai este mașina de dezlegat enigme, ci personificarea unei atitudini, exagerarea unei posibilități (MacShane, 1976, p. 206). Din nefericire, prejudecățile publicului moștenite de la înainte-mergători funcționează și în cazul urmașilor. Deși aduce venituri serioase, deși e citită mai mult ca

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
ușor rasistă și, în orice caz, yankeu-resentimentară - sau poate doar „incorectă politic” - la adresa „sudicilor”, marea problemă rămâne precaritatea estetică a majorității covârșitoare a romanelor polițiste. Chandler nu avea dreptate nici în privința prestigiului de care se bucură autorii de literatură cu detectivi. Lăsându-l deoparte pe Dashiell Hammett, Chandler însuși constituie un exemplu de transcendere a spațiului pseudocarceral în care se vede închis. A fost luat în serios de marii critici ai vremii (Edmund Wilson îl compară cu Graham Greene), Partisan Review

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
exemplu de transcendere a spațiului pseudocarceral în care se vede închis. A fost luat în serios de marii critici ai vremii (Edmund Wilson îl compară cu Graham Greene), Partisan Review, o publicație exclusivistă a așa-numiților „intelectuali newyorkezi”, vede în detectivul creat de el „un Cato al cruzimilor”, revistele Newsweek și Time se pregătesc să-i pună chipul pe copertă și să-i dedice reportaje. Erau acestea semne ale marginalizării? Autorul are dreptate, însă, atunci când vede în formula povestirii detectivistice un

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
artistic. E o exagerare să-i plasăm cărțile în descendența coșmarurilor dantești (așa cum au făcut-o unii apologeți), dar e inevitabil să constatăm încordarea din scrierile sale, efortul de a oferi un context plin de semnificație asasinatelor misterioase și evoluției detectivilor misterioși: lipsa de sens în ordine existențială, absurditatea oricărui act criminal. Răsturnată, purtând stigmatul autodistrucției, lumea aparent liberă și liberală în care-și plasează Chandler acțiunea romanelor este una dornică să se contemple în astfel de oglinzi devoratoare. Acuzația că

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
viitori, obligați să digere altminteri indigerabilele jerbe lezat-feministe ale lui Wolfe. O ambivalență există, însă, în creația lui Chandler: a tradiției și a reformei. Autorul e un păstrător al vechiului model (întotdeauna trebuie să existe un cadavru, un motiv, un detectiv și o soluție), dar nu și al vechii retorici. Nu sunt sigur că Raymond Chandler „a eșuat”, cum susține Peter Wolfe („Margins of the Mean Streets”, în Wolfe, 1985), din cauza „amalgamului de sintaxă engleză și vocabular american” sau a precarității

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
Sister: „Nu cred că operele mele merită coperte speciale”. Poate nu cărțile lui, dar cu siguranță Cartea Polițistă Ideală pe care se străduie s-o descrie ca într-un nou Decalog al unei lumi născute pentru a fi populate cu detectivi. Faptul că „poruncile” sunt chiar zece, lor adăugându-li-se încă șase, precum zilele în care a fost zidită lumea, nu e lipsit de importanță pentru cel ce urmărește cu orice preț o simbolistică înaltă. În ce-l privește pe

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
vedere stabilirea unor puncte de start egale pentru cititor și scriitor. Generația începutului de secol era încă prizoniera ambiției de a-l epata pe consumatorul de literatură, de a-i oferi spectacole de prestidigitație și nu șanse egale cu ale detectivului. La Raymond Chandler, cititorul și scriitorul ajung la locul crimei în același timp. Nimic nu e trucat, nimic nu e ținut ascuns în mânecă ori păstrat pentru inevitabilul deznodământ triumfător. Procedural, romanul polițist hard-boiled este ruda mai violentă a „teatrului

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
romanul polițist hard-boiled este ruda mai violentă a „teatrului sărac” din anii ’60 și verișorul îndepărtat al parabolelor dramatice japoneze: la fel ca în reprezentațiile No sau Kabuki, important nu e ce se vede, important e ceea ce ochiul versat al detectivului întrezărește dincolo de informațiile aflate la îndemâna oricui. Importanța personajului învestit cu funcția de a rezolva misterul - fie el polițist, detectiv particular sau simplu amator - rămâne primordială. Acesta trebuie scos, însă, din chingile sufocante ale artificialității. Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Lord Peter

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
japoneze: la fel ca în reprezentațiile No sau Kabuki, important nu e ce se vede, important e ceea ce ochiul versat al detectivului întrezărește dincolo de informațiile aflate la îndemâna oricui. Importanța personajului învestit cu funcția de a rezolva misterul - fie el polițist, detectiv particular sau simplu amator - rămâne primordială. Acesta trebuie scos, însă, din chingile sufocante ale artificialității. Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Lord Peter Wimsey (din romanele lui Dorothy L. Sayers) sau Miss Marple nu erau, în fond, decât niște vehicule lipsite de

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
obligatorii erau pipa, lupa și pelerina, bastonul de unchieș inofensiv și pălăria tare ale lui Hercule Poirot, plăcerea de a colecționa incunabule a lui Peter Winsey (numele lui întreg e Lord Peter Death Bredon Wimsey!) sunt pure elemente de decor. Detectivul lui Chandler e decupat din realitate și nu extras din serele cu aer rarefiat ale splendidelor edificii de stil victorian. Ca polițist de carieră, trebuie să se poarte ca un polițist și să aibă înzestrarea mentală și fizică potrivită cu

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
aibă înzestrarea mentală și fizică potrivită cu slujba sa. Dacă e investigator particular sau amator, el trebuie să aibă destulă rutină polițistă pentru a nu se face de râs (Chandler, 1977, p. 63). Departe de a se conforma acestor cerințe, detectivii generației anterioare își cultivau excepționalitatea - ba chiar excentricitatea - cu un aer de antipatică superioritate: ei n-aveau nimic de învățat de la polițiști, tratați cu un dispreț suveran și obligați să accepte soluțiile lor extrase din fundul unor țilindri produși parcă

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
este la fel de reală ca și aceea de a spune prea puțin. Opțiunea lui Chandler s-a dovedit, și din acest punct de vedere, fericită: el a mizat cu toată forța talentului pe sporirea valorii estetice a textului, lăsându-l pe detectivul Marlowe pradă ezitărilor sale între metafizică și diegesis! Observațiile lui Raymond Chandler privitoare la ficțiunea polițistă depășesc limitele comentariului pur literar. Egoismul tradițional al scriitorului e pus între paranteze, fiind înlocuit cu o privire circulară adresată spațiului mai îndepărtat, al

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
rachete cu mai multe trepte. Invitat să ajute la desprinderea uneia, cititorul se găsește atras pe o pistă nouă, unde rezolvarea problemei anterioare nu-l ajută aproape deloc. Deși, de regulă, factorul declanșator îl constituie o singură crimă, pe parcurs detectivul poate fi implicat într-o sumedenie de intrigi colaterale. Dar ele nu îngreunează mersul anchetei, acel iter criminis de care vorbesc juriștii, ci acționează asemenea unui diluant: distruge crusta impenetrabilă a enigmei, îngăduind participarea subiectivității cititorului la marele festin final

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
par contradictorii, ci o dovadă a vitalității (în sensul etimologic al cuvântului) prozei ca atare. Concentrat asupra desenului riguros avut în minte, Chandler intră în contradicție cu practica scrisului său. Fără îndoială, e o dovadă de noblețe să creezi un detectiv care să fie „un erou” și, în același timp, să „nu amenințe”. Numai că acest portret îi corespunde lui Sherlock Holmes și nu lui Philip Marlowe. Arțăgos, ironic, gata să șantajeze, la nevoie, detectivul lui Chandler ar fi cel dintâi

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
dovadă de noblețe să creezi un detectiv care să fie „un erou” și, în același timp, să „nu amenințe”. Numai că acest portret îi corespunde lui Sherlock Holmes și nu lui Philip Marlowe. Arțăgos, ironic, gata să șantajeze, la nevoie, detectivul lui Chandler ar fi cel dintâi mirat de rigorile impuse de creatorul său. Dar ar fi de-a dreptul dezamăgit să constate că inamicii săi sunt de o sărăcie psihologică descumpănitoare, așa cum îi prezintă tabelul ideal al Notelor chandleriene: „Asasinul

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
nu fi un meseriaș demn de respect. Expresivitatea operei de artă, „utilitatea” ei estetică - deși sună barbar, ne putem imagina o finalitate în zona sublimului - depind de încheierea perfectă a mișcării circulare începute odată cu soneria telefonului care-l anunță pe detectiv că, undeva, în apropiere, s-a produs o crimă. În viziunea lui Chandler, literatura trebuie scrisă așa cum muzicianul înnegrește o partitură: atent la perfecțiunea sunetelor și nu la conotațiile extraestetice ale demersului. Din moment ce nu ești capabil să gestionezi forma, nu

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]