2,256 matches
-
cu realismul rus (și cu "programul Marxian"), după cum a reamintit Steffens. Ca evreu rus care a imigrat în Statele Unite în 1882, acesta a venit în noua țară cu o perspectivă unică pentru experiența de imigrant. Potrivit lui Moses Rischin, unul dintre exegeții lui, responsabil în mare parte pentru identificarea și recuperarea povestirilor lui Cahan din ziarul Commercial Advertiser și alte publicații, acesta "s-a străduit să creeze o punte de legătură între două lumi scindate: Lumea Veche a americanilor băștinași și Lumea
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
Se știe doar că i-a fost atribuită lui Pete Hammil, care a practicat ceva timp noul jurnalism și care la jumătatea anilor '60 ai secolului al XX-lea a încercat să caracterizeze noile tendințe jurnalistice (Zavarzadeh 63). După cum remarca exegetul John J. Pauly, "Noul Jurnalism submina în mod consecvent relațiile tratate superficial (Politics 11-12)". Aceste relații se reflectau în modul în care americanii negociau probleme litigioase precum războiul din Vietnam, cultura drogurilor sau valorile clasei mijlocii. Spre exemplu, Capote și-
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
în căutarea brutei simbolice și au încercat, în felul lor și în funcție de posibilitățile lor, să facă pace cu aceasta. Astfel, în loc să fie un început, noul jurnalism ținea de o formă îndelung practicată. Ceea ce diferă la noul jurnalism este faptul că exegeții au început să îl ia în serios odată cu apariția în scenă în anii '60 ai secolului al XX-lea a unor reporteri precum Gay Talese, Truman Capote, Joan Didion și mulți alții. Și totuși, în ciuda eforturilor de amploare ale exegeților
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
exegeții au început să îl ia în serios odată cu apariția în scenă în anii '60 ai secolului al XX-lea a unor reporteri precum Gay Talese, Truman Capote, Joan Didion și mulți alții. Și totuși, în ciuda eforturilor de amploare ale exegeților, chiar și la începutul secolului al XXI-lea, istoria jurnalismului literar a reușit să treacă neobservată de majoritatea criticilor. De fapt Talese, Capote, Didion și alții aparțin unei tradiții îndelungate și respectate, ce poate fi trasată sub diferite forme cel
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
Iorgulescu, Gelu Ionescu, Vladimir Streinu, Georgeta Horodincă, Horia Bratu, Florian Potra, Dan Hăulică, Lucian Raicu, Andrei Ionescu ș.a. Traducerilor din literatura universală, care formează partea cea mai consistentă a publicației, li se adaugă eseuri și comentarii ale unor traducători și exegeți, prefațatori ai lucrărilor transpuse în română. Dintre aceștia sunt de menționat Mihai Ralea, N. Steinhardt, Petru Comarnescu, Sorin Alexandrescu, Mircea Martin, Mihai Isbășescu, Gheorghe Grigurcu, I. Negoițescu, Mihnea Gheorghiu, Romulus Vulpescu, Radu Tudoran, Dumitru Solomon, Ion Vlad, Dan Grigorescu, Sânziana
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289596_a_290925]
-
pentru a fi martor și judecător absolut, el trebuie să depășească Zidul. Or, acest lucru este posibil într‑o formă de existență ne‑umană ; să ne amintim că insul a vrut să devină insectă, muscă, șoarece. Zidul, așa cum spune un exeget, împarte lumea în partea sus și cea de jos, „în universul practicii corporale normale, dirijat de conștiință și știință, de articulații clare și mișcare, și în universul practicii nenormative, amplasată în subterană, strivită, comprimată, unde se formează mereu același limbaj
[Corola-publishinghouse/Science/2014_a_3339]
-
în discuții, replici pe care le vrea spirituale, dar care, prin repetare, pot să ne facă să credem că reprezintă un mod de a gândi" aflăm din documentul 3/CF/5VII 1974 (DAGI, 29718, sublinierile ne aparțin). În mod unilateral, exegetul cajvanian se preocupă de identificarea persoanei, neglijând diferența dintre Autor și Narator, dintre Eul liric și Eul empiric, inerentă oricărei spuneri, mai ales dacă e pusă în pagină. Mai mult, el este interesat exclusiv de latura socială a textului, fără
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
adaptare după "roboratif"62 neputând califica un personaj) pentru că dincolo de el cunoscătorul vede cum sunt contrapuse două referințe ale literaturii secolului al XIXlea: Jules Verne (autor masiv tradus în vremea copilăriei și adolescenței viitorului jargonaut și a prea-plecatului (prea-aplicatului său exeget), prin trimiterea la Robur cuceritorul 63 și infinit mai puțin cunoscutul Joris-Karl Huysmans, cu al său roman À rebours, despre care studenții epocii abia de auzeau în trecere, considerat "Biblia decadenților", puțin recomandabilă celor ce urmau să pregătească "forța...". Apare
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
secundară și de-a binelea marginală, cum e prezenta carte și te trimit cu nonșalanță la origine. 122 AS: Un anacronism grosolan. Nici Guillaume de Lorris, nici Jean de Meun, nu citiseră operele autorului dramatic francez și mai ales ale exegeților lui carpato-dunăreano-prutnici pentru a face o asemenea apropiere. 123 Expresie desemnând în Franța călugărițele. 124 Nota AS: Era teza ei favorită și am auzit-o, repetată de câteva ori și la Angers (1992), și la Paris (1994). E plagiată de
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
Pentru moderni, inserția individuală într-o matrice eclezială rămâne întotdeauna oblică și profund afectată de recunoașterea alterității. Până să guste din privilegiile cunoașterii nemijlocite - cum este comuniunea euharistică -, neofitul se hrănește cu lecturi la surse, practică un comerț profitabil cu exegeții tradiției și observă sceptic coliziunile dintre diverse curente teologice, culturi religioase sau chiar civilizații la cumpăna veacurilor. Chiar pentru a ajunge în situl liturgic al teologiei, o inteligență proaspăt botezată este obligată să cunoască ereditatea istorică a creștinismului, în particular
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
3). Abordând spiritualitatea deșertului printr-o hermeneutică a suspiciunii, în care relațiile dintre episcop și „omul sfânt” evidențiază doar niște mecanisme ascunse ale voinței de putere, mai precis un amestec de politică, ideologie ecleziastică și psihanaliză avant la lettre, acești exegeți radicali caută și, fapt deloc mirabil, reușesc să găsească în scrierile Părinților deșertului mai ales repere pentru o istorie a ideilor (cum ar fi istoria conceptului de trup, a sexualității, a ascetismului etc.) și mult mai puțin o demonstrație a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
călugărilor creștini din deșert. Nodul gordian al gândirii evagriene nu își poate găsi soluția doar prin etalarea unor competențe lingvistice, livrate imediat unei interpretări sociologice. Așa cum în tradiția creștină înțelegerea cuvintelor Scripturii n-a fost și nu este rezervată fariseilor (exegeți de meserie), ci acelor inspirați de Sfântul Duh, la fel înțelesul scrierilor Părinților poate fi comunicat unor oameni de o rară simplitate, care, fără să exceleze în retorică, ajung să fie socotiți de Biserică - de la Atanasie cel Mare la Siluan
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Suntem, deci, în miezul unui „conflict al interpretărilor”. Soluția problemei nu poate fi tranșată foarte simplu. Ne putem întreba: care este rațiunea și legitimitatea polemicii create în jurul lui Evagrie? Este oare necesar să exportăm și în spațiul românesc dihotomia dintre exegeții care văd în Evagrie reprezentatul „intelectualilor” speculativi, închiși într-un cerc esoteric, și gruparea minoritară a celor care salută în Evagrie un autor duhovnicesc de excepție, ale cărui scrieri pot fi folositoare tuturor creștinilor? C. Bădiliță a avansat în mai
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de un eremit benedictin cum este părintele Gabriel Bunge. Rezultatele exegetice ale școlii benedictine sunt neprețuite în comparație cu toate celelalte contribuții venite din școala istorico-filologică sau a comparatismului literar. Ne place sau nu ne place, „știința” (perfect stăpânită, de altfel, de exegeții monastici citați mai sus), nu este decât un instrument auxiliar în procesul de interpretare a operei evagriene. Soluția nu poate fi decât cea rezumată în formula „filologie și congenialitate” (Ioan I. Ică jr.). Este timpul să ne reamintim, poate, că
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lămuresc, trădează și atunci când transmit aparența unor noi înțelesuri. Arareori explicația nu decade în didacticism, iar limbajul erudiției nu devine recenzia anacronică a unor imagini moarte. Și în cazul Scripturii, sau poate mai ales al ei, problema interpretării pe care exegetul vrea s-o rezolve are câteva aspre contururi. Relația dintre text și Cuvânt a fost soluționată de tradiția patristică prin recursul la tema teologică fundamentală a Întrupării. Atât Scriptura, cât și Euharistia surprind slăbiciunea amfibolică a umanității noastre: nevoia de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
unității transcendentale a Bibliei? Pentru primii creștini, Scripturile erau un ansamblu organic ieșit din pântecele nevăzut al Bisericii. Ca revelație, Scripturile sunt opera lui Hristos. Ca autor al revelației, El se întrupează în cuvintele Scripturii (II Timotei 3, 16); ca exeget, El restabilește unitatea dintre Vechiul și Noul Testament (Ioan 1, 18); ca prim hermeneut, El descoperă adâncimea acestei legături (Luca 24, 27:); ca învățător, El ne îndeamnă la cercetarea cuvintelor netrecătoare (Ioan 5, 39), din care nici măcar o iotă nu trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
4, 10). Detașată de originea sa teologică și desfășurarea sa pneumatică în istorie, textul golit de rădăcini poate înșela, sminti și chiar ucide (II Corinteni 3, 6). Nici o interpretare nu trebuie să uite autoritatea (Marcu 1, 22) unică a autorului, exegetului, hermeneutului și învățătorului Scripturii. Așa cum adepții alegoriei vor intui, limitele autorității lui Hristos sunt „limitele” dumnezeirii Sale. Numai Cuvântul poate depăși, în Duhul, litera Scripturii, fără a o contrazice 2. El domnește peste ziua sabatului încă dinaintea instaurării legii. „Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
vor intui, limitele autorității lui Hristos sunt „limitele” dumnezeirii Sale. Numai Cuvântul poate depăși, în Duhul, litera Scripturii, fără a o contrazice 2. El domnește peste ziua sabatului încă dinaintea instaurării legii. „Hristos nu se opune deloc materialității literei (precum exegeții ziși liberali care refuză, de la Marcion încoace, fragmentele judecate de către ei inconvenabile și rău venite). El pune în chestiune autoritatea textului intangibil: sau, mai curând, El deplasează centrul de greutate - centrul de autoritate, am putea spune - al textului însuși către
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cărei martori suntem, în Duhul. Pe lângă gramatica liturgică a lecturii, descoperim aici sintaxa trinitară a comprehensiunii Scripturii. Tâlcuitorul inspirat este, literalmente, un ins grațiat și condus dinspre tărâmul umbros al literei către sfera înseninată a recunoașterilor ultime. În acest sens, exegetul rămas ucenic al Cuvântului nu are complexul modern al originalității. Angoasa în fața inautenticității nu-l amenință decât pe cel care crede că temporalitatea degradează ontologic valoarea Scripturii. Nu este însă cazul Părinților Bisericii, pentru care originalitatea este doar un exercițiu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
este ceea ce dă greutate cuvintelor Domnului, ci suflarea Duhului. Cuvântul menține nu doar unitatea Vechiului și Noului Testament, ci și posibilitatea comunicării prin intermediul limbilor dezbinate, „nici una fără înțelesul ei” (I Corinteni 14, 10). Are Scriptura un text original la care exegeții pot face un ultim recurs? Dincolo de controversele istorice care privesc tradiția manuscriselor ebraice și grecești, rămâne evidența originii anistorice a sensului (înțeles aici ca logos) transcendental al Scripturii. Traducerea Scripturii este nu doar o posibilitate, cât mai ales o sarcină
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de conflictul deschis între limitele textualității scripturistice și imaginația necenzurată a interpretului 1. În primul caz, tâlcuitorul se lasă „născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1, 18) și va fi astfel inițiat în geografia simbolică a Scripturii. În al doilea caz, exegetul refuză excursia mistagogică și descoperă „infinitul rău” al suprafeței 2; interpretarea sa nu mai are nici reguli gramaticale (fixate prin liturghie), nici reguli sintactice (exprimate în dogme). În fața celui dintâi, Scriptura își dă Cuvântul. Pentru scepticul plin de îndrăzneală, „Înțelepciunea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
răspîndit în concepția sa de viață, ca în orice religie primitivă, este în punctele sale esențiale și creștin totodată și adîncindu-l, prin urmare, nu face decît să ne adîncim temeliile spiritualității noastre creștine. Bari, 18 iunie 1953 DEMETRIO MARIN Un exeget al culturii indiene Personalitatea filologului clasic Demetrio Marin este puțin cunoscută în cultura românească pentru că, format la școlile românești interbelice, și-a desfășurat activitatea didactică și de cercetare, vreme de trei decenii, în Italia, ca profesor titular la Universitatea din
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
sentinelă" a Orientului, românii au cunoscut direct Orientul, îndeosebi Orientul apropiat, dar starea lor de vasalitate față de turci și viața lor la răscrucea imperiilor nu a dus la dezvoltarea timpurie a studiilor de orientalistică. Volumul de față reflectă ipostaza de exeget al culturii indiene, domeniul in care magistrul Demetrio Marin a excelat. Această carte cuprinde două părți complementare: I receptarea culturii indiene în lumea cultă occidentală și II afinități elective între paremiologia indiană și proverbele populare românești. Ambele exegeze reprezintă o
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
culturale dintre India și Occident 17 Note 209 SPECIFICUL LITERATURII GNOMICE INDIENE 229 Cuvînt înainte 231 Notă bibliografică 233 Caracteristica gnomicii indiene 235 I. Viața materială 239 II. Viața socială 242 III. Viața spirituală 249 Încheiere 271 Demetrio Marin. Un exeget al culturii indiene 275 Listă de lucrări 279 În aceeași colecție, au mai apărut: Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Franței Christophe Charle, Intelectualii în Europa seolului al XIX-lea Nigel Dodd, Sociologia banilor Charles-Henry Cuin, François Gresle, Istoria sociologiei Jacqueline
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
prezentat - în 1944 - comunicarea Introducerea limbii române în biserică (cu o interesantă ipoteză privind relația, neobservată până atunci, dintre traducere și dificultățile ridicate de secvențele în versuri - imnuri etc. - menite a fi cântate), al cărei text a rămas, însă, nepublicat. Exegeții sunt de acord că pasiunea statornică a lui C. s-a concentrat asupra cărților populare și a rostului lor în vechea literatură și cultură românească. Începuse, prin articolele publicate în „Convorbiri literare” și în alte reviste, ca investigator al literaturii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286132_a_287461]