3,103 matches
-
le petrecusem nu țineau de halucinație. Și, totuși, acele ore îmi dăruiseră deopotrivă certitudinea și emoția realității supreme” (I, 162). Nu-i vorbă, Cioran vorbește și despre un „extaz al neantului” (I, 66), poate tocmai o confirmare a faptului că extazul aparține experienței mistice. Pe la începutul caietelor, își amintește astfel de experiențe: „«Delirul sfânt», despre care vorbește Tereza d’Avila pentru a numi una din fazele contopirii cu Dumnezeu Ă m-a apropiat de el uneori... acum o veșnicie, vai!” (I
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
m-a apropiat de el uneori... acum o veșnicie, vai!” (I, 51). Și, deși proiectează astfel de experiențe în trecut, acel trecut angajant, Cioran, la numai câteva zile distanță, împotriva contactului cu realitățile imediate, notează: „Brusc, fericire nemărginită, viziune a extazului. Iar asta după ce m-am întâlnit cu perceptorul, după ce-am făcut coadă la poliție pentru buletinul de identitate, după ce am fost la o infirmieră pentru o injecție și altele asemeni. Mister al chimiei noastre interioare, metamorfoză ce l-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la poliție pentru buletinul de identitate, după ce am fost la o infirmieră pentru o injecție și altele asemeni. Mister al chimiei noastre interioare, metamorfoză ce l-ar zăpăci pe un demon și l-ar pulveriza pe un înger” (I, 52). Extaz fără motiv, de data aceasta, așa cum altădată el se datorează contactului cu pământul: „Duminică. Pe un câmp de lângă Auvers-Saint-Georges (nu departe de Chamarande), m-am lungit și m-am simțit deodată solidar cu pământul, una cu el. Atingeam lutul Genezei
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
câmp de lângă Auvers-Saint-Georges (nu departe de Chamarande), m-am lungit și m-am simțit deodată solidar cu pământul, una cu el. Atingeam lutul Genezei, eram ca el, eram el. Moartea nu e decât întoarcere la ceea ce suntem” (II, 334). Este extazul unui păgân care simte în lume prezența lui Dumnezeu și trăiește fiorii identificării cu el. Altundeva, generată de Variațiunile Goldberg, aceeași stare: „În Luxembourg, am închis ochii și m-am lăsat în voia ecoului pe care-l trezea în mine
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sine. „Am nevoie de demiurgul cel rău ca de o ipoteză de lucru. Să mă lipsesc de el ar însemna să nu înțeleg nimic din lumea vizibilă” (II, 270). Antidoturi. Despre ceilalți și experiența extazuluitc "Antidoturi. Despre ceilalți [i experiența extazului" Mă-ntreb dacă, pentru Cioran, demiurgul cel rău nu e cumva o întruchipare a celorlalți, care-i suscită vanitatea și în care se recunoaște, ca-ntr-o oglindă, pe sine. Cum știm deja, el are nostalgia sihăstriei și a pustiului
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi sincer cu oamenii... Da, „Dacă aș fi putut avea raporturi sincere cu oamenii, își spune, cu siguranță că m-aș fi lipsit de ideea de Dumnezeu” (I, 161). Așa, rămâne să se salveze căutându-l pe Dumnezeu. Căutând harul extazului. Dacă trăiește singur, ca în pustiu sau în peșteră, Cioran disperă: „Aproape nu mai pot înainta în deșertul meu, mă simt complet steril, blocat în punctul cel mai de jos al ființei mele. Doar harul ceresc mă mai poate salva
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
s-ar fi făcut Cioran fără acești șobolani? I-ar fi inventat?! În bună măsură, chiar i-a inventat. Dar, deși pe Cioran coborârea în Infern pare să-l salveze, el îi caută, cum am văzut deja, pe îngeri. Caută extazul și vrea să se topească în realitatea originară, aceea care îl precede chiar pe Dumnezeu. Nu are niciun fel de importanță că ea se numește neant, vid ori este o realitate fără nume. E vorba, oricum, de un fel de
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de aceea ea ar putea spune mai mult decât desele afirmații în care Cioran vorbește despre antidoturile care-i oferă prilejul, fie el și iluzoriu, al topirii în absolut. În fine, Cioran are obsesia recuperării haosului originar și trăiește uneori extazul neantului. E o sintagmă pe care o folosește el însuși. Vizitează, de exemplu, Jardin des Plantes și e din ce în ce mai fascinat de ochii pitonilor. „Nu există animal mai misterios, mai depărtat de «viață». Te trimite la sfârșitul Haosului. Senzația că faci
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a mă cufunda în materie, de-a mă întoarce la ea, de-a mă topi în ea. Aceasta mi-a fost Coborârea în elemente” (I, 144). Până și plictisul poate fi pentru Cioran prilejul întoarcerii în originar și al trăirii extazului. Vorbind despre prima criză de plictis din copilărie, când a avut revelația „dublei naturi a plictisului”, Cioran mărturisește: „Am simțit deodată prezența nimicului în sângele meu, în oasele mele, în respirația mea și în tot ce mă înconjura, eram vid
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în respirația mea și în tot ce mă înconjura, eram vid ca obiectele. Nu mai era nici cer, nici pământ, doar o nesfârșită întindere de timp, de timp mumificat” (III, 133). În acest context, pentru Cioran vid înseamnă ființă, adică extaz. Fie el și extaz al neantului. În plus, abia prin intuiția aceasta, a nimicului cu care se identifică, Cioran are revelația propriului sine: „Fără plictis n-aș fi avut identitate. Prin el, și din cauza lui, mi-a fost dat să
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în tot ce mă înconjura, eram vid ca obiectele. Nu mai era nici cer, nici pământ, doar o nesfârșită întindere de timp, de timp mumificat” (III, 133). În acest context, pentru Cioran vid înseamnă ființă, adică extaz. Fie el și extaz al neantului. În plus, abia prin intuiția aceasta, a nimicului cu care se identifică, Cioran are revelația propriului sine: „Fără plictis n-aș fi avut identitate. Prin el, și din cauza lui, mi-a fost dat să mă cunosc. Dacă nu
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi cunoscut niciodată, m-aș ignora total, n-aș ști cine sunt. Plictisul e întâlnire cu sine Ă prima percepere a nulității sinelui” (idem). Așadar, fugind de lume Ă deși, tainic, în căutarea ei Ă, având, deopotrivă, revelația vidului ca extaz, Cioran caută soluții pentru depășirea nihilismului și a golului, căci ieșirea din individuție și topirea în absolut sunt posibile. Iată-l pe Cioran constatând cu uimire: „Să ai subit, sub efectul unei ciudate dezagregări a memoriei, percepția exactă a haosului
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mine se fixează deodată la prima ei amintire” (I, 69). Printre soluții, nu numai somnul și plictisul, nu numai inactivitatea, ci mai ales, doar aparent ciudat, munca. Un fel de a munci care amintește cumva de existența călugărilor, pentru care extazul nu înseamnă doar rugăciune, ori contemplație pură, ci și ieșirea din sine, un abandon analog împlinirii. Împotriva spaimei de a fi, Cioran descoperă, așadar, avantajele muncii fizice: „Vocația mea: să trăiesc în natură, să muncesc manual” (I, 83). De va
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Îmi dau zilnic seama de acest lucru. De aceea o și practic cât mai des cu putință, căci nimic nu este mai adevărat în cazul meu ca vocația pentru meșterit” (II, 243). Să mai fi vorba în această situație de extaz? Aparent nu. Și totuși: „Singurele clipe în care mă simt împlinit sunt cele în care, umblând sau făcând o munca manuală, spiritul meu se asimilează obiectelor, este obiect” (II, 245). Despre ce muncă fizică e vorba? „Am vopsit terasa, zidurile
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
altceva, un venin nostalgic, pe care doar demonii, foști îngeri, îl pot presimți sau concepe” (I, 158). Fost înger, adică demon, Cioran apelează la soluția muncii fizice pentru a ucide în sine răul conștiinței individualizatoare. De fapt, pentru a regăsi extazul: „Extazul e lucrul pe care toți îl caută prin toate mijloacele Ă iar singurul extaz adevărat nu se obține decât prin renunțare. Renunțarea nu e un «mijloc»; renunțarea e «totul»” (II, 100). Mai mult decât renunțarea la vanitate, e vorba
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un venin nostalgic, pe care doar demonii, foști îngeri, îl pot presimți sau concepe” (I, 158). Fost înger, adică demon, Cioran apelează la soluția muncii fizice pentru a ucide în sine răul conștiinței individualizatoare. De fapt, pentru a regăsi extazul: „Extazul e lucrul pe care toți îl caută prin toate mijloacele Ă iar singurul extaz adevărat nu se obține decât prin renunțare. Renunțarea nu e un «mijloc»; renunțarea e «totul»” (II, 100). Mai mult decât renunțarea la vanitate, e vorba aici
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 158). Fost înger, adică demon, Cioran apelează la soluția muncii fizice pentru a ucide în sine răul conștiinței individualizatoare. De fapt, pentru a regăsi extazul: „Extazul e lucrul pe care toți îl caută prin toate mijloacele Ă iar singurul extaz adevărat nu se obține decât prin renunțare. Renunțarea nu e un «mijloc»; renunțarea e «totul»” (II, 100). Mai mult decât renunțarea la vanitate, e vorba aici de cucerirea Indiferenței; pentru aceasta, e nevoie de abandonarea eului social, dar și a
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de ceva care nu mai există. / Nu se mai poate călători decât iarna, anotimp în care întâlnești cel mai puțin chipul hâd al turistului. Sate pustii, drumuri goale, ce fericire!” (III, 301). Probabil din aceleași motive, printre care nevoia de extaz, și dacă nu de extaz, atunci de fericire, Cioran bătuse în tinerețe Franța, nu cu piciorul, ci cu bicicleta. Deși mărturisește că „mersul pe jos e mântuirea mea” (II, 202), Cioran are momente în care chiar această soluție se transformă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
există. / Nu se mai poate călători decât iarna, anotimp în care întâlnești cel mai puțin chipul hâd al turistului. Sate pustii, drumuri goale, ce fericire!” (III, 301). Probabil din aceleași motive, printre care nevoia de extaz, și dacă nu de extaz, atunci de fericire, Cioran bătuse în tinerețe Franța, nu cu piciorul, ci cu bicicleta. Deși mărturisește că „mersul pe jos e mântuirea mea” (II, 202), Cioran are momente în care chiar această soluție se transformă în reversul ei, tot așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran într-un loc: „Duminică. Șase ore de mers între Dourdan și Étampes. Plimbare cum nu se poate mai exaltantă peste câmpuri, pe cărări noroioase.” (147). Imediat urmează însă inexplicabila metamorfoză: „Seara, anxietate cumplită” (idem). Așadar, singurătate, uitare de sine, extaz, pace originară. Cioran ajunge la aceste stări și prin contemplație. Prilejul ei, natura. Notează Cioran: „Ziua de ieri (6 noiembrie), singur, de-a lungul Oisei, între Beaumont și Boran. Nu știu să existe ceva mai frumos pe acest pământ decât
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu mă pot face să uit neajunsurile mele și că nu există loc pe pământ unde aș putea fi diferit de ceea ce sunt. Fericirea nu-i un remediu pentru melancolie; dimpotrivă, o agravează ș...ț” (I, 307). Așadar, dincolo de experiența extazului, pe care Cioran o caută, perseverentă, conștiința alienării. La întrebarea „Cine sunteți?”, răspunde: „Sunt un străin Ă pentru poliție, pentru Dumnezeu și pentru mine însumi” (I, 307). La ce bun, atunci, antidoturile? Funcționează ele în mod real? Nici vorbă, fericirea
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în frivolitate, în prezența mulțimii. În fine, dacă ar fi să invocăm cu adevărat soluțiile salvării, ar trebui să enumerăm mersul pe jos, munca fizică, peisajele, mai ales toamna, și... gramatica. Gramatica, îndoiala, scrisul, scepticismul sau ura. Iată, abrutizarea ca extaz, chiar și abrutizarea prin gramatică: „Modalitate eficace de a scăpa de tristețe: să buchisești (?) în dicționarul unei limbi pe care n-o cunoști prea bine, să cauți mai cu seamă cuvinte despre care știi sigur că n-o să le folosești
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de gramatică” (II, 51). Alături, stau lecturile frivole sau tehnice. Prin ele, și nu prin „ceva ce ține de «suflet»” (II, 97), poți scăpa de Angst. Chiar scrisul e o soluție de felul acesta, pe jumătate lașă. Nu duce la extaz, nu mântuie, dar salvează în ordinea imediatului, amână, ascunde, îndepărtează. Adică, înstrăinează pur și simplu. Iată: „Exprimând o obsesie, te descotorosești de ea ca să-i faci loc alteia. Astfel, mă gândesc mai puțin la sinucidere de când am vorbit despre ea
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dar această otravă îmi dă viață și, fără ea, mi-ar trebui ceva și mai puternic, și mai nociv” (II, 157). Cât despre ură, iată: „Ura e leacul plictiselii” (II, 313). Vorbim însă nu despre astfel de soluții, ci despre extaz. Nu despre salvarea eului, ci despre topirea lui în absolut. Nu despre vindecarea de plictiseală, ci, dimpotrivă, despre coborârea în hăurile ei, până acolo unde sinele se iluminează. Căci iluminarea pare, cum am văzut, posibilă. Și, pe lângă munca fizică, mersul
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că stau să vorbesc atâta despre sinucidere, când de fapt iubesc viața cum o iubește orișicare, ba chiar mai mult ca orișicare” (II, 333). Tot ce face Cioran este să-și edifice antidoturile cu care perpetuează vidul, trăind însă senzația extazului. Or, un voluptuos, Cioran preferă senzațiile. Din nefericire, nu poate ucide în el conștiința, nici luciditatea, nici, mai ales, nevoia de a se interoga în permanență asupra propriei identități. Trupul și avantajele boliitc " Trupul [i avantajele bolii" Ca un stoic
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]