1,201 matches
-
nu fonologice. Vom prezenta, foarte pe scurt, o serie de argumente (unele extrase din Nicolae și Niculescu 2015, 2016, altele noi), în sprijinul acestor idei. Unul dintre cele mai importante diagnostice sintactice pentru categorizarea cliticelor pronominale ca fiind orientate spre flexiune vs complementizator este poziția față de negația propozițională (Rivero 1997). În urma analizei cvasiexhaustive a textelor de secol 16 (analiză exhaustivă a textelor originale) și a unui număr mare de texte din secolele următoare, în Nicolae și Niculescu (2016) se face constatarea
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
asupră de noi (DDL.1679: 122) (22) Ferecați flămânzii acmu că săturai-se-vor ti (CT.1560-1: 126r-v) Poziția față de negatorul propozițional nu și adiacența la nucleul verbal arată neechivoc că, în româna veche, orientarea pronumelor clitice este tot către flexiune, la fel ca în româna modernă. Rezultă deci că raportul procliză / encliză derivă din deplasarea verbului în poziții diferite în structura propoziției (V-la-I / V-la-C). A doua chestiune anunțată mai sus (problema efectelor Wackernagel / Tobler-Mussafia) își găsește parțial rezolvarea tot în
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
nu pot fi analizate din perspectiva regulilor sintactice ale românei vechi și vom examina relevanța prezenței lor în faza veche a românei. Rezultate de reținut • la fel ca în româna modernă, și în româna veche pronumele clitice sunt orientate către flexiune, astfel că analiza propusă în §III.3.2 poate fi extinsă la româna veche • ca regulă generală, procliza pronominală diagnostichează deplasarea verbală de tip V-la-I, iar encliza pronominală, deplasare verbală de tip V-la-C • rarele cazuri în care encliza pronominală este
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
adoptată și pentru româna veche. (ii) Româna veche prezintă două tipuri de structuri cu auxiliar (nonpasiv): (a) structuri în care auxiliarul/auxiliarele marchează modul și/sau modalitatea, păstrate în trecerea la româna modernă; (b) structuri perifrastice în care auxiliarul prezintă flexiune după categoria modului și a timpului, eliminate diacronic. (iii) Ridicarea auxiliarului în domeniul complementizator nu este atestată în româna veche, spre deosebire de alte varietăți romanice vechi (v. §3.1.4.2 infra). (iv) Cliticele pronominale din româna veche sunt orientate către
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
după categoria modului și a timpului, eliminate diacronic. (iii) Ridicarea auxiliarului în domeniul complementizator nu este atestată în româna veche, spre deosebire de alte varietăți romanice vechi (v. §3.1.4.2 infra). (iv) Cliticele pronominale din româna veche sunt orientate către flexiune; în ciuda ponderii mai reprezentative a enclizei pronominale, româna veche nu prezintă efecte stricte de tip Wackernagel sau Tobler-Mussafia. (v) În lumina acestor rezultate, diviziunea procliză/encliză a auxiliarelor și/sau a cliticelor rezultă din activarea de opțiuni diferite în deplasarea
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
Există două contexte în care testele sintactice arată cu destulă claritate că avem a face cu deplasarea auxiliarului din domeniul flexionar în domeniul complementizator, nu cu un fenomen de dislocare a nucleului verbal (interpolare / scrambling) în care auxiliarul rămâne în flexiune, iar verbul nu se ridică din domeniul lexical vP (v. analiza românei vechi în §4 infra): (i) structuri cu encliză pronominală la auxiliar; (ii) structuri în care diagnosticele de deplasare a verbului indică faptul că verbul lexical și subiectul au
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
Roberts 1993; Roberts 2007), fiind compatibile cu două analize sintactice: fie o analiză cu AUX-la-C de tipul celei discutate mai sus cu subiectul în [Spec, IP/TP] (76a), fie o analiză cu dislocarea nucleului verbal, în care auxilarul rămâne în flexiune și verbul în vP, iar subiectul apare în [Spec,vP] sau într-o poziție din periferia joasă propozițională (76b) (v. §4 infra). Următorul exemplu ilustrează această situație: (76) quant a aus est li rois venus când la ei fi.PREZ.
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
de dislocare din spaniola veche (cel puțin în propozițiile subordonate) este posibil să rezulte și din faptul că pronumele clitice în spaniola veche au o gramatică dublă: în propozițiile subordonate, sunt atestate clitice și la dreapta negației (clitice orientate spre flexiune), și la stânga negației (clitice orientate spre complementizator) (Rivero 1997) (v. și §III.3.2, text și note); astfel, unele forme de interpolare sunt efectul orientării pronumelor clitice înspre complementizator (cliticele deci nestabilind o relație de adiacență cu verbul). În concluzie
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
de deplasare a verbului în toate fazele românei este deplasarea grupului verbal (VP-movement) (v. §2.4 supra). De altfel, dislocarea este atestată și în structuri doar cu clitic și verb lexical; întrucât cliticele pronominale din româna veche sunt orientate către flexiune (v. §2.1.2 supra), o analiză în care pronumele clitic se deplasează la stânga (în domeniul C) nu este disponibilă. Atestarea, mai rară, a dislocării în structuri cu complementizatorii să (FIN0) și a (FORCE0-FIN0) trimite spre aceeași concluzie mai generală
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
de acest fel nu explică în mod satisfăcător posibilitatea dislocării prin constituenți multipli, precum și lipsa de specializare a constituenților dislocați. Următoarele caracteristici distribuționale ale dislocărilor din româna veche ne conduc către o analiză în care verbul nu se ridică la flexiune, ci rămâne în domeniul vP și satisface prin ACORD la distanță trăsăturile neinterpretabile ale centrelor funcționale din domeniul flexionar: - dislocarea structurilor prin cuantificatorul flotant toți (158); cuantificatorii flotanți diagnostichează poziții argumentale (Sportiche 1988); în structurile cu dislocare, toți cu funcție
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
între cele două auxiliare (161d); această distribuție arată că nu avem a face cu o formă de deplasare în interiorul domeniului flexionar, întrucât complexul de elemente funcționale nu se disociază, ci mai degrabă cu neaplicarea procesului de deplasare a verbului la flexiune (V-la-I); cu alte cuvinte, dislocarea nu se aplică prin crearea/activarea de poziții noi, ca în analiza din Martins (2002), ci, mai degrabă, dislocarea apare ca efect al faptului că verbul rămâne în domeniul lexical vP; (161) a. De n-
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
scurt nu este de același tip cu structurile cu auxiliar discutate mai sus (de aici și denumirea de "semiauxiliar" de mod dată verbului putea în această configurație de Guțu Romalo [1956] 2005), în primul rând pentru că verbul a putea prezintă flexiune completă după toate categoriile verbale flexionare (mod, timp, aspect), astfel că verbul-suport la infinitiv nu este implicat în procesul de verificare a acestor trăsături. În această configurație sintactică, infinitivul scurt verbal organizează o propoziție nonfinită redusă, care nu are statut
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
cu instanțiere paradigmatică foarte bogată, fapt asociat cu lipsa deplasării V-la-I; din punct de vedere tehnic, relația dintre verbul flexionat și centrele funcționale din domeniul flexionar se stabilește prin ACORD la distanță. În trecerea la limbile romanice, slăbirea morfofonologică a flexiunii verbale conferă un grad mai slab de instanțiere paradigmatică, ceea ce determină apariția deplasării V-la-I ca mecanism compensator. Structurile cu dislocare din româna veche nu sunt altceva decât un reziduu al unei gramatici în care satisfacerea morfologiei se realiza în principal
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
afixului ne- în compartimente diferite: componentul presintactic de formare a cuvintelor în cazul formațiilor lexicale cu ne-vs componentul sintactic pentru propozițiile nonfinite negative negate prin ne- pronumele clitice - din punct de vedere tipologic, pronumele clitice ale românei sunt orientate către flexiune / verb (I-oriented / V-oriented clitics), nu către complementizator (C-oriented clitics) - auxiliarele (nonpasive) sunt centre sintactice (clitice morfofonologice) care marchează în mod sistematic categoria gramaticală a modului (și modalității); din perspectivă comparată, natura auxiliarelor românești nu este surprinzătoare, deoarece, așa cum a arătat
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
analize mai detaliate, pentru alte semiadverbe este nevoie de analize mai amănunțite care să coreleze semantica cu poziția lor de generare, derivând și restricțiile de combinare specifice • deplasarea verbului în română, nivelul general de deplasare a verbului este deplasare la flexiune (V-la-I), atât pentru formele sintetice, cât și pentru formele analitice - formele sintetice se deplasează la cea mai înaltă proiecție verbală din domeniul flexionar, MOODP - în cazul formelor analitice, auxiliarul se generează în centrul MOOD0, iar verbul lexical se ridică la
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
de negație nu (§3.1.1 supra) (cf. echivalentele pentru (70b): probabilsă greșească / probabil nu greșește; probabil să le confunde / probabil nu le confundă). 40 Abordarea în termenii instanțierii paradigmatice explică în mod direct diferența dintre absența deplasării verbului la flexiune latină (sistem morfologic verbal aproape integral sintetic, cu un grad mic de sincretism) (v. Ledgeway 2012: §§3; 4) și apariția acestui proces în limbile romanice (grade diferite de instanțiere paradigmatică a categoriilor verbale). 41 Unii autori preiau în mod tacit
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
Ledgeway (2011: 430) descrie legea Tobler-Mussafia ca fiind "ultimately a Romance-specific reanalysis of the Wackernagel Law". 8 Schimbarea diacronică a orientării pronumelor clitice este atestată; Rivero (1997) arată că propozițiile subordonate din spaniola veche prezentau atât pronume clitice orientate spre flexiune, cât și pronume clitice orientate spre complementizator, cele din urmă fiind eliminate diacronic. Vezi, pentru detalii, §III.3.2 (text și note). 9 Intoleranța crescândă a românei față de hiat se poate observa în linearizarea postverbală a pronumelui de acuzativ feminin
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
e un alter-ego transformat într-un geamăn complice, iar "noi" e, paradoxal, alteritatea pe cale de dispariție. Personajul-narator alcătuiește un cuplu împreună cu sine însuși sau cu un "tu". Genul naratorului se schimbă de la un capitol la altul și este dat de flexiunea adjectivelor, foarte rare de altfel. Se constituie astfel un raport de gemelitate între "animus" și "anima", între bărbatul și femeia care văd, simt, judecă identic. Contextele se schimbă permanent, însă conformația naratorului rămâne aceeași, indiferent de genul său. În capitolul
by MIHAELANICOLETA BURLACU [Corola-publishinghouse/Science/1012_a_2520]
-
docte, de folosire a sa ca plural, dar se precizează și că uzul a impus considerarea ca singular colectiv. În engleză, singura dificultate este acordul în număr cu forma verbală predicativă. Marea problemă a adaptării împrumuturilor în română e însă flexiunea și articularea cu articolul hotărât postpus: mass-media nu poate primi - din lipsa unor paradigme morfologice - articolul hotărît care ar corespunde sensului gramatical cult: ,mass-media-le"?!, ,mass-media-lor"?!. Așadar, chiar dacă era considerată din punct de vedere etimologic un neutru plural, forma mass-media nu
Mass-media by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/11520_a_12845]
-
proprii românești și străine (Niculescu, 2007), avîndu-i ca autori pe Ion Toma și Ana-Maria Botnaru. Dicționarul urmărește să ofere mai multe tipuri de informații: e morfologic pentru că - în unele cazuri, în special al cuvintelor compuse - indică și categoria gramaticală și flexiunea; are și valoare explicativă, menționînd și etimologia onomastică (care ajută adesea la fixarea formei corecte de pronunțare). Chiar faptul că sînt incluse în dicționar multe nume românești e pozitiv: vorbitorii au adesea ezitări mai ales în ceea ce privește accentuarea unor nume de
Pronunțarea numelor proprii by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/8557_a_9882]
-
singular a unui sufix regional masculin este interpretată că o terminație de feminin plural; schimbarea de gen este probabil influențată și de analogia cu alte nume de sărbători care au forma feminină: Florii, Sînziene, Rusalii... Așa pare să se explice flexiunea din exemplele următoare: “Tradiția Dragobetelor se trage din seva poporului român, avînd rădăcini puternice în spiritualitatea noastră” (VIP 8, 2003, 16); “în după-amiaza Dragobetelor” (ib.) “varianta românească a Dragobetelor” (agenda.ro /2004); “potențialul comercial al Dragobetelor” (computergames.ro /forum /archive
Dragobete bis by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/13091_a_14416]
-
Rodica Zafiu Un exemplu de simplificare a structurii sintactice și de reducere a flexiunii - comparabil cu cel al siglelor fără mărci de flexiune ("tăcerea SNCFR"), al substantivelor folosite ca adjective invariabile ("lupta antidrog"), al prefixoidelor utilizate chiar în combinații cu sintagme complexe ("post-decembrie 1989", "anti-natura umană") e cel produs de cuvintele tip sau gen
Tip și gen by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/16300_a_17625]
-
Rodica Zafiu Un exemplu de simplificare a structurii sintactice și de reducere a flexiunii - comparabil cu cel al siglelor fără mărci de flexiune ("tăcerea SNCFR"), al substantivelor folosite ca adjective invariabile ("lupta antidrog"), al prefixoidelor utilizate chiar în combinații cu sintagme complexe ("post-decembrie 1989", "anti-natura umană") e cel produs de cuvintele tip sau gen într-o poziție care le apropie de rolul unor
Tip și gen by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/16300_a_17625]
-
urmat de un alt substantiv (cu funcție adjectivală). Capacitatea reductivă a construcției este evidentă; încercarea de a o explica ar produce dezvoltări redundante și greoaie. Se întîlnește uneori și construcția în care raporturile sînt clar indicate de prepoziții și de flexiunea cazuală; de altfel, aceasta e cea "elegantă", recomandată: "Cum se poate lupta cu o structură de tipul caracatiței acoperind, dominînd aproape totul" (As 42, 1992, 2). Structura poate păstra doar primul dintre elementele de legătură - "hidoșenia crimelor de tip horror
Tip și gen by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/16300_a_17625]
-
abandonul iminent. Adormit, Cătălin seamănă cu un ani-mal sălbatic care s-a refugiat în specia umană din debilitate, din dezadaptare. Întreg corpul pare înfiorat de o electricitate lentă, materială, și spasmele lui se înscriu armonios într-o mișcare de supremă flexiune. E. B. își închipuie somnul lui Cătălin ca un înot în spații abisale, pe spinări acvatice, printre alge și sfărîmături de corăbii, un înot mereu în adîncuri, de parcă trupul ar cădea la nesfîrșit. Pe cînd convulsiile mamei le califică drept
O metaforă-cheie by S. Damian () [Corola-journal/Journalistic/7522_a_8847]