1,541 matches
-
Încumetându-se să-și urmeze drumul mai departe spre apus, înainta pe culoarul dintre Dunăre și Carpații Meridionali. Traversa o sumedenie de râuri puternice (Ialomița, Argeș, Olt, Jiu) și sfârșea în fundătura de la Cazane. Descumpănit, se trezea ferecat, în mod halucinant, la Porțile de Fier. Era închis între fluviu și munte la adăpostul cărora își făcuse curaj să cutreiere ținuturile noastre. Nimerise într-un teritoriu care, pe hartă, părea să ducă în orice direcție, dar, în realitate, dădea spre nicăieri. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
divertismentului simultan cu stimularea dorinței crescânde de evadare din cotidian și de senzații, de regresie și de înnoire permanentă a plăcerilor. Hiperconsumatorul așteaptă surprize în medii înconjurătoare programate comercial, el caută universuri „nebune” ori feerice, experiențe și spectacole mereu mai halucinante. Se vrea înecat într-un flux de senzații excepționale evoluând într-un spațiu-timp fun, teatralizat, lipsit de riscuri și de inconfort. Dorește să acceadă la un fel de stare magică sau extatică cu totul deconectată de la realitate, la o stare
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
impetuase. Faptele de viață arată că atunci când, dimpotrivă, sentimentul este controlat și trăit la nivel normal de intensitate, el ne oferă posibilitatea de a releva calități, sau de a descoperi defecte reale; transformate, însă, în „patimă”, sentimentul ia o formă halucinantă, denaturând realitatea și creând astfel ocazii de conflict cu semenii, de remușcări, decepții și chiar grave depresiuni. Persoana care reprezintă, de exemplu, o tendință exagerată de a domina pe ceilalți, de a se impune cu orice preț în colectivul în
Psihologia frustrației by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
un picior, păziți de câini-lupi, sau să țină, cu nasul, tabloul dictatorului Nicolae Ceaușescu, torturi ce amplificau impresia terifiantă că te afli Într-un spațiu ale cărui reguli nu le Înțelegi și În care orice devine posibil, chiar și scenariile halucinante și aberante pe care le imaginează torționarii. Loviturile erau aplicate cu bastoane de cauciuc sau cu picioare de scaune - În mod ironic, unii dintre torționari punându-și victimele să-și aleagă instrumentul cu care vor fi bătute. Cele mai frecvente
Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național by Ruxandra Cesereanu () [Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
trăiește prezentul exclusiv ca manifestare a organicului. Neantului, el îi opune materia unui corp cenzurat de fragilitate, adică fizica. Într-un spațiu al lipsei de repere, precizia din sfaturile lui Cioran glisează parcă spre oniric și nu poate fi decât halucinantă. Îi scrie într-un loc lui Arșavir Acterian: „Ce idee să gătești în ulei! E dăunător pentru artere, pentru inimă, pentru tot, ca și untul de altminteri. Eu nu mai suport nici un fel de grăsimi” (447 Ă 12 aprilie 1974
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
această umilință, dacă n-ar fi a celor mai mulți dintre noi. Așa, e tragică... Avînd această dimensiune, ceea ce trebuia să fie o sărbătoare se transformă mai întîi în mascaradă, apoi în prohod. Așteptînd să treacă timpul (un Timp care se dilată halucinant), personajele se îndreaptă implacabil spre "frontiera unde lașitatea se confundă cu înțelepciunea", gîfîind și înecîndu-se în argumente care să le salveze în ochii proprii. Drumul concesiilor, al tăcerii, al compromisurilor sfîrșește într-un grotesc dans al morții (înțeleasă ac o
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
schimonosească sentimentele și comportamentul celor doi "criminali" El 1 și Ea 1 -. Castrîndu-i de iubire, obține doi schilozi, doi infirmi, El 1 fiind cu ușurință împins spre "etică" și liniștea căsniciei aflată sub mortală rutină, Ea 1 lăsată într-o halucinantă nedumerire și dezamăgire. Finalul piesei intenționează o subtilă și legică dialectică a evenimentelor, puterile necurate își devorează proprii slujitori ultimul pe care rafala "mașinii de vînt", de intensități apocaliptice, îl mătură, ca pe orice alt gunoi, este "El la puterea
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
o șandrama dărăpănată, compromisă pentru totdeauna! El n: (izbucnind și el) Dar nu-i adevărat! Asta e părerea lui! Ea 2: Ba e și-a mea! El n: Vorbești ca liniile din schema lui defetistă! (în continuare e pasionat, învăluitor, halucinant) Dar mai este o schemă, una desenată chiar pe spatele celeilalte. Și toate liniile verticale, orizontale, curbe sau oblice duc acolo unde vă așteaptă soluția, rezolvarea! Mai uitați-vă la voi și de pe partea cealaltă a voastră și veți avea
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
mai căutam să marcăm trecerea timpului; nu mai știam nici în ce zi a săptămânii suntem, nu ne preocupam nici de data calendaristică și nici măcar în luna în care eram. Acționam în mod mecanic, ca niște roboți, eram o ceată halucinantă, care împânzea lanul nesfârșit al stufului iar la întoarcere coboram în adâncuri ca niște șobolani, încercând să prindem un pic de odihnă... ” Emanuel Babii (Zugravu, 2004) , student la Drept, descrie munca la stuf din lagărul de muncă de la Periprava
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
sfârșit, parcă simțim atmosfera din "Marea trecere" a lui L. Blaga. Omul nu se mai poate sustrage unei vieți pustii până la jertfa definitivă. Viața este o pândă permanentă, care pe care se umilesc, se devorează, se ucid. Sicriele se înmulțesc halucinant, astfel că nu mai distingi cine este mort și cine este viu. Universul este în dezagregare, nici răul nu mai poate triumfa, pentru că cetățile sunt obosite, neamurile sufocate, memoria va rătăci în beznă, fluierele vor putrezi, capete negre, umplute de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sărut iarba aud șoapte/ Venind de demult/ Aceste păduri care se întorc din iarnă cântând/ Leagănă-n arbori întreaga mea viață." În 1961 apare volumul "Versuri", în care reînvie câteva cicluri mai vechi. "Amintiri din munții Bihariei" evocă în tablouri halucinante figura lui Bălcescu și a lui Iancu: "A pătruns prin frunze-n fapt de noapte/ Ca o lance albastră, un fior/ Moții răsculați cu seculare/ Răzbunări prin codri-acum răsar,/ Flăcări mari s-au despletit în zare/ Ca o mare fără de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
iată, nu mai știu nici un nume/ și atunci scriu pe monument/ Un soldat, un soldat român/ Un soldat, un soldat român/ Un soldat român/ Un soldat român/ Un soldat român." Poate, aici ne-ar satisface ideea că poetul ar descoperi halucinant peste tot morminte necunoscute, eroi anonimi; în acest fel imaginea ar fi de coșmar; dar în versurile următoare procedeul se repetă obsesiv: "Slavă generalului Cristescu,/ Slavă generalului Grigorescu,/ Slavă soldatului Ion,/ Slavă, Slavă!" Delirul verbal se preface în arabescuri care
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de linii, ce ne amintește de expresionism: "Guler cu pene, /Coif de fier/ Sabie lată cât șoseaua de asfalt/ ochi spart cu lumina sfâșiată/ uscată și neagră cât cerul înalt" ("Luptător căzând"). Alteori, într-o viziune amețitoare, nervoasă, evocă tablouri halucinante: un soldat se ține cu mâinile de un nor și de bocancul altui soldat, care și el se ține de alți bocanci și așa la infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Alteori, într-o viziune amețitoare, nervoasă, evocă tablouri halucinante: un soldat se ține cu mâinile de un nor și de bocancul altui soldat, care și el se ține de alți bocanci și așa la infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
al acestei epoci: "și apoi toamna singuri, acasă/ frigem bureți târzii pe-o sobă înnoptată,/ ieșea fumul încet pe hornuri cu viață/ și ne trezeam deodată în zori/ opriți de ninsoare" ("Pământul"). Pe acest pământ, într-o viziune dramatică și halucinantă, este casa părintească. În cumpăna fântânii stă răstignit tatăl, pârghie este mama înșurubată în brațele noduroase ale tatălui. Copiii ard și vremea absoarbe în neant generații și generații. Ca și Goga, dar mai ales ca Beniuc, Ioan Alexandru își fixează
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
destinul. Ca pe o adevărată pânză, se observă estomparea spațiului prin îngrămădirea obiectelor, sau dilatarea lui, printr-o organizare stranie. De la sămânță la energia generată de ea, de la starea de zbor la starea onirică, totul este învăluit într-o muzică halucinantă: "pe genunchii mei începe să curgă clepsidra/ bob după bob, un întreg siloz de sămânță; e vânt și urât și aburul spaimei se ridică de pe borhotul de fructe și pâine strivită... dar craniul ei în ce se mai sprijină/ când
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
e vânt și urât și aburul spaimei se ridică de pe borhotul de fructe și pâine strivită... dar craniul ei în ce se mai sprijină/ când vântul spală prundurile îndepărtate le tânguie." Forța imaginilor izvorăște din capacitatea poetului de a redimensiona halucinant obiectele lumii reale, lume pe care parcă ar privi-o după ce a băut substanțe halucinogene. Femeia are picioare de țap, capul țăranului este răsucit la lampă, plodul creierului este searbăd și fără sămânță; femeia plânge tăindu-și părul și clocind
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
porii feței/ Ca-n niște gropi mărunte". Poemul "Amiază" se desfășoară meticulos, într-o imagistică rară, dantelată în afara fabulosului: "porumburile mari bat întunecate/ esențele luminii iuți de vară/ umbrele trec dune peste gleznele copacilor". Poezia "Ruinile conacului" presupune un univers halucinant, în care grifonul apără ordinea seculară a lumii create de el cândva; țăranii nu sunt decât urmașii acestei lumi; umanitatea acestora este transparentă: "Treceau țăranii cu trunchiurile pe umeri/ cu ușile și ferestrele sparte la piept/ Își aduceau în brațe
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Trecerea de la noțiuni la poezie, împotrivire la aspectul pietros al versurilor de până acum", în care de fapt își exprimă părerea de rău că nu și-a sensibilizat îndeajuns ideile. De fapt, se întoarce la o poezie plină de farmec, halucinantă și feerică: "Și din treaz devine netreaz/ și adorm în somn, într-una,/ ca fântâna, sub găleată/ sfărâmând în sine luna." În ciclul "Împotriva mării", încercarea de-a crea cosmogonii este seacă și plată, fără respirație, împletind elementele primordiale cu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
zburare de cocoare". Există în volum un peisaj ușor fantastic, trecut prin istorie, un peisaj folosit drept cadru pentru evocarea copilăriei cu o undă de părere de rău. "Amurg cu diavoli", Rara fericire de primăvară", "Izvorul" descoperă lumi cu peisaje halucinante. Dialogul cu divinitatea este dramatic, ierburile umflate au ucis aerul, apa arde ca un iad, vitele sunt de aur, taurul este o grămadă de pietre scumpe. Peisajul este realizat în manieră expresionistă, apocaliptic. Pârjolul a cuprins cerul și Dumnezeu a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lutul și ochii noștri răspund cu plâns." " Suntem ai pământului, dar de esență divină" ("Ai pământului"). O componentă a spiritului nostru este inerența zborului, în ea stă lumina, inima, nemurirea ("Într-o imensă pasăre suntem însămânțați"). Poemul configurează metamorfoze stranii, halucinante, pentru a ne convinge de necesitatea năzuinței în existența noastră: În nesfârșirea ei ambițioasă,/ În patosul cu care mai speră la urmași,/ Stă viața noastră." Urmărind alte unghiuri, inedite, ale spiritului, Păunescu își fixează propria condiție de poet dincolo de aglomerările
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
le face pledoarie de una de alta și asta fiindca dincolo de bine și rău stă atipicul personajului principal. Lumea emoțiilorilor negative, lumea unei arte ce adună traumele și le include în firescul diurn este departe de cele pe care vizionarul halucinant crede că poate găsi. Rămân, drumul și fantasma. De astă dată regizorul, constant cu tema sa obsesivă, o dizolvă în cotidianul invadat de rău și face din întâlnirea cu moartea-iubire, o realitate secundă ce dublează spiritual pe oricare dintre noi
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
al intrării în lumea ficțiunii/al ieșirii din universul diegetic (simbolism original). Prima dramă de idei a lui Camil Petrescu fixează încă din titlu simbolul central, Jocul ielelor, figurând ideile absolute ce îl prind pe Gelu Ruscanu în vârtejul lor halucinant, distructiv. Odată impus, simbolul schimbă perspectiva de interpretare/de semnificare a întregului context stilistic. Fiindcă modifică valoarea logică a contextului, el este considerat o figură de gândire (metalogism). 2.5. Compoziție și structură Reprezentând un mod de organizare internă a
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
formulată de către Pompiliu Constantinescu evidențiază, cred eu, nu numai două dintre temele poeziei Plumb, ci și noutatea viziunii bacoviene, în ruptură cu idealismul romantic. Din punctul meu de vedere, această viziune stranie este generată de supralicitarea realului, de o percepție halucinantă a materialității inerte și a frigului distructiv care invadează vastul cavou al lumii și teritoriile „sufletului ars“ de neiubire. Astfel, imaginea unui univers căzut în inerția dezolantă a plumbului este construită prin aglomerarea simbolurilor thanatice (cavou, sicriu, funerar veșmânt etc.
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
sentimentul eșecului. El se simte amenințat, invadat, anulat de mecanica distrugătoare a unei lumi în dezagregare și nuși disimulează spaimele, ci le exprimă obsesiv. În al doilea rând, lumea însăși se configurează ca un topos al morții, ca o multiplicare halucinantă de goluri istorice. „Personajul“ bacovian ființează, așadar, ca actor tragic pe scena lumii, în orizontul limitei și al închiderii, întro durată mult prea îngustă, un prezent fragil mereu amenințat de eternitatea morții. ÎNCHEIERE Sintetizând, se poate afirma că George Bacovia
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]