2,113 matches
-
fonică a versului”. (Alte exemple concludente ar fi aici versuri ca: „Drum pierdut prin clorat și calcar”, „Casele presate balnear în album” etc.). Desigur, nu toate poemele Invitației la bal suportă o asemenea analiză. Unele dintre ele vizează aproape exclusiv insolitul asociațiilor conturând mai degrabă un spectacol exterior, la nivelul unui „reportaj” în care contează - după propoziția programatică din Manifestul activist către tinerime al Contimporanului - „expresie plastică, strictă și rapidă a aparatelor Morse”; stratul reprezentativ primează, neglijând ca și total autoreferențialitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
ca brazi Se leagănă sângele nostru ca un hamac... Atributul de „ostenitoare lirică”, dat de G. Călinescu, e justificat parțial în asemenea cazuri, căci expresia directă a unor stări nu de mare profunzime pare evitată cu orice preț, și chiar insolitul și surpriza programate duc, în cele din urmă, la o paradoxală monotonie. Experiența „constructivistă” din Invitație la bal nu e însă dintre cele peste care se poate trece cu ușurință. Ea contează deopotrivă în demersul mai general avangardist al momentului
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
generativ al altor asocieri, astfel încât poemul întreg propune o suită de relee iradiante care-și propagă la nesfârșit undele, asigurând perpetua mișcare a imaginarului și conferind textului o dinamică aparte. „Obiectul” se pulverizează astfel spre toate orizonturile, își descoperă înrudiri insolite și ecouri în tot ce există: extremă a unei atitudini romantice, afirmare și - mai mult decât atât - provocare a universalei analogii, cu o fervoare ce nu mai e a retoricii exterioare, ci a însuși procesului combinatoriu, al genezei textului liric
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
austeră a modelului plasticii constructiviste i se imprimă fervoarea imnică, un suflu discursiv cu accente, pe alocuri, whitmaniene, ce-și găsește aici spațiul amplu, cel mai adecvat, de expresie. Înfățișările feerice ori sumbre ale metropolei moderne (în ocurență, Parisul) interferează insolit cu „oaze” naturale, descoperite cu încântare în miezul agitației urbane sau reactualizate de depozitul mereu viu al memoriei locurilor natale. Notația „reportericească” coabitează cu jocurile libere ale fanteziei ce justifică din plin atributul lovinescian de „miliardar de imagini” acordat autorului
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
putea servi drept exemplu, Ulise al lui Voronca apasă mai puțin pe latura demitizantă de care era tentat poetul francez „las de ce monde ancien” și sătul de antichitatea greacă și romană. Sensibil la spectacolul modernității, Voronca reabilitează naturalul, reintroducându-l, insolit, în scena metropolei moderne, sub imperiul particularei sale aspirații de comunicare / comuniune cu elementele: sensibilitate al cărei fond romantic poetul român e departe de a-l renega. CONTINUĂRI: ITINERARII NOCTURNE Nu alta, în esență, decât în Ulise e direcția urmată
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
sau mai puțin rigidă a „ideii” sau a evenimentului ca referent precis, interpretat eventual într-o ordine alegorică, ci în fervoarea trăirii plurale a semnelor lumii, mobilizate într-un perpetuum mobile al fanteziei, ce le descompune și recompune în structuri insolite în virtutea voinței de eliberare din orice tipar, de deschidere spre o totalitate a cosmosului, - nu contemplată de la distanță, ci implicând subiectul producător, devenit agent dinamic. „Revelația” vizată (despre care vorbesc de atâtea ori textele programatice ale militantului avangardist) ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
viziunii „panoramice”, care atrage în sfera imaginarului nocturn un număr impresionant de „obiecte”, cât și al unei „radiografieri” a detaliului, plasat sub cele mai diverse lumini, supus unei anume analize spectrale, obligat să intre într-un amplu sistem de relații insolite, printr-o extindere la limită a rețelei analogice. Apropierea, mai mult decât oricând în opera lui Voronca, de dicteul automat suprarealist se impune de la sine: „stupefiantul imagine” n-a fost niciodată utilizat într-o atât de mare măsură la poetul
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
ce trebuie corectată doar în sensul că nu e vorba de un adevărat „impresionism”, căci nu atât notația în sensul său propriu contează aici (eventual pentru sugestia unei atmosfere întreținute de o anumită ambianță obiectuală), cât spectacolul asociativ, surpriza relației insolite. Cu formula rimbaldiană aplicată cândva de Voronca însuși lui Tudor Arghezi, se poate spune că și el este, prin excelență, un „alchimist al imaginii”. Încât fervorii romantice a comunicării cu toate nivelele cosmosului i se asociază în egală măsură bucuria
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
ramificată de echivalențe, adeseori de o mare strălucire: atmosferă cvasihalucinatorie, sugerată în același regim al interferențelor și comunicării osmotice dintre eu și univers și susținută substanțial de muzica, nu o dată rafinat armonizată a strofelor. „Alchimistul imaginii” continuă să propună apropieri insolite, în prelungirea mai vechilor înclinații manieriste, scriind, de pildă, despre „frumoșii cercei uitați pe masa verde a oceanului”, „fulgerele sunând ca lingurițe de-argint”, „vocea ca o barcă cu pânzele pe buze”, „un pumnal pârâul în buzunarul văii”, „florile - litere
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
limpede). Poemul lui Voronca nu e străin, desigur, nici de experiența suprarealistă, cu „povestirile de vise” caracteristice. Atât în versuri cât și în pasajele de poem în proză (bunăoară în descrierea „Insulei-Nălucă”), el trimite la tot pasul spre „miraculosul” și insolitul, spre stranietatea unor „peisaje” și „obiecte” în care starea de beatitudine e acompaniată în surdină de un substrat de neliniște. Câte un poem poate duce cu gândul chiar la coșmarul suprarealist, ca aceste strofe de tulburătoare viziune din Pregătiri de
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
stagnării spirituale, a cantonării în tiparele comode ale unei existențe în care filonul liric riscă să secătuiască. Poemul devine atunci un soi de compensație, o încercare de resuscitare a imaginarului încătușat, o invitație la descoperirea „minunilor” de fiecare zi, a insolitului și surprizei disimulate de evenimentele aparent neutre, printre care se pierde, insensibil, omul comun. Textele din Act de prezență pot fi definite astfel ca o suită de poeme despre poem, într-o serie, tipic modernistă, a reflecției poeziei asupra propriei
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
act: în fața realității celei mai comune, descrise uneori la modul „reportericesc” (v. Pe cine căutați? sau Obrazul de cretă), o fantezie în permanentă stare de productivitate vine să scoată obiectele din tiparele lor „normale”, le introduce într-un lanț relațional insolit, într-o dinamică a imaginarului vizând metamorfoza, în sensul restructurării lumii ca realitate originară, sărbătoresc-paradisiacă: “înțelegere generoasă și împărtășire din marea respirație a începutului” (Pe cine căutați?). În tradiție rimbaldiană, Poetul e un vizionar și un iluminat. Ca și autorul
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Breton despre „suprarealitate”, ca spațiu în care realul și imaginarul, înaltul și adâncul, trecutul și viitorul încetează să mai fie percepute contradictoriu. Tot către propozițiile din manifestele lui Breton trimit și cultivarea vastei rețele de analogii, cultul imaginii, al relațiilor insolite dintre obiecte distanțate de convenția realistă. În prelungirea unor mai vechi considerații ale sale, poetul francez va face mai târziu niște afirmații ce ni se par valabile în mare măsură și pentru modul cum Voronca își concepe poemele: „Numai declicul
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
privirii, la succesiunea afișelor, ferestrelor, mărcilor poștale, vitrinelor, panopliilor, garderobelor etc., cu corespondente în universul textual-scriptural: almanahul, atlasul, harta, albumul, catalogul, jurnalul, registrul, mașina de scris, - adică tot ce îngăduie înregistrarea, pe retina spectatorului sau pe hârtie, a evenimentului devenit insolit, oferit ca știre și informație mai mult sau mai puțin inedite, palpitante, generatoare de fervori sau neliniști pe măsura agitatului „ritm al vremii”. Exemplele mișună, oferindu-se la fiecare pagină. Cum s-a putut observa deja din câteva concretizări răzlețe
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
asumat, asimilat, aflat, oricum, în intimă comunicare cu obiectul. Este cazul suitei amintite, căreia le aparțin almanahul, atlasul, harta, albumul, jurnalul, registrul, catalogul - adică elemente care, paralel cu înregistrarea lumii pe retină, îngăduie imprimarea pe hârtie, a obiectului / evenimentului devenit insolit, oferit ca informație mai mult sau mai puțin inedită, palpitantă, generatoare de fervori și neliniști. Și pentru universul-vitrină, și pentru replica lui tipografică ilustrările sunt la îndemână, între cele două nivele de reprezentare apărând nu o dată semnificative interferențe. În Invitație
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
aparte pentru imagine (exemplul cel mai spectaculos, printre precursorii imediați, putea fi, cum s-a observat, Adrian Maniu din Figurile de ceară ori Salomeea, tratat în manieră mai sentimentală, fără distanțarea ironică de sursă laforguiană) supraâncărcându-și discursul cu comparații adesea insolite, dar și cu mai facile metafore in praesentia. În cazuri extreme, precum în strofa citată și de E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, fiecare expresie directă își găsea dubletul metaforic, fapt ce justifica afirmația amintită a criticului, privind acea „facilitate
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
integralist”, deschis reportericește spre pulsul realului / imaginar facilitează o astfel de compensație. Trimiterea la tehnicile barocului se poate face din nou, căci, - cum scrie Dolores Toma - „Barocul ș...ț pe de o parte face similitudinea mai inconsistentă și deci mai insolită, pe de altă parte multiplică numărul obiectelor puse astfel în corelație, reușita fiind direct proporțională cu rezistențele obiective învinse”. Or, încercând să degajăm ceva din toposurile imaginarului lui Voronca, ne-au întâmpinat la tot pasul figuri ale însumării, etalării, succesiunii
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
atmosfere, prin alte mijloace decât până acum”. Un vers din poezia Punct - „Trup dizolvat în peisaj acid” -, citat și de comentatorul amintit, ar putea servi drept emblemă a acestei viziuni de interferențe între universul lăuntric și cel extern, de asocieri insolite de obiecte și stări de spirit, de treceri bruște de la o perspectivă la alta. Cum aproape fiecare vers conține o imagine nu tocmai obișnuită, atenția cititorului e reținută, fie și momentan, de imaginea în sine, încât se produce un fenomen
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
ce participă la realizarea unui izomorfism definitoriu pentru viziunea poetului. Iar în final, corespondentul în plan afectiv al senzației tactile generatoare de euforie, - mireasma - domină discursul, construit din modulații ale acestui singur motiv, în câteva versuri ce atribuie în chip insolit obiectului parfumul - stare evanescentă a materiei, permițând sugestia deplinei osmoze între eu și univers peste orice limită, de unde și structura anaforică a ultimei secvențe, ce precipită ritmul asocierilor: dar e mireasma ca un fior e mireasma sunt oglinzi cu parfum
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
apelează Voronca la astfel de procedee retorice menite să sporească aria relațională a cuvintelor. Foarte frecventa lor utilizare traduce de fapt, la nivel macro-textual, fervoarea asociativă, dinamismul viziunii, concretizate în chiar construcția imaginii, ca apropiere mai mult sau mai puțin insolită a unor termeni. Căci ele cumulează, cum se poate ușor observa, un număr foarte mare de elemente cu funcție determinativă pentru nucleul imagistic, dar care, la rândul lor, intră, fiecare, în noi lanțuri asociative, încât textul primește o încărcătură metaforică
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
ce transpune o nesiguranță funciară, o gamă frenetică a echivalențelor, precum o ciornă încărcată de monstruoase corecturi”, - și că: „Aproximarea este genul psihologic al unei atari creații care nu se decide, jubilant nesatisfăcută de sine, înșelată de scânteierea fiecărui contact insolit, pe fundalul unei ancestrale anxietăți”. Opera poetică a lui Ilarie Voronca și câștigă, și pierde, cum am văzut, de pe urma acestei indecizii. În ambele situații, ea rămâne însă expresivă ca document al unei epoci dintre cele mai deschise metamorfozelor înnoitoare, din
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
trei corăbii simbolice ale povestirii. La început, pe parcursul aventurii necontrolate sub influența alcoolului -, la bordul lui Ariel, împreună cu prietenul Augustus, Pym este indubitabil un amator care, treptat, învață rigorile vieții pe mare. Ulterior, ascuns în cala lui Grampus și avînd insolita experiență a captivității alături de cîinele Tiger, el oferă imaginea unei personalități din ce în ce mai formate. Instinctul de supraviețuire, împreună cu inteligența sa pragmatică și abilitatea creării deprinderilor sînt remarcabile. Ele vor atinge apogeul în timpul foametei de pe Grampus, pentru a intra într-un deznodămînt
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Ca și bastardul shakespearean, Edmund din King Lear/Regele Lear, care stimulează mai intens senti mentele paterne ale bătrînului Gloucester decît fratele lui legitim, Edgar, Heathcliff activează impulsurile adînci ale personajelor și îndeosebi pe cele ale lui Cathy, răvășită de insolita apariție în existența sa. El vine dinspre instinctele primare și ajunge, în fond, să le personifice. Heathcliff se suprapune (și imagistic: iese mereu din furtună, întorcîndu-se apoi, furibund, în ea) cu natura dezlănțuită, reprezintă tot într-o lectură pre-freudiană a
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
consideră ea, îi redă "libertatea". De fapt, aface ristul în cauză este exponentul unui întreg mecanism, de a cărui presiune depersonalizatoare, printr-un control efemer, secretara crede că "se eliberează". În "The Swimmer"/ "Înotătorul" (1964), Ned Merrill descoperă un drum insolit către casa proprie (drum botezat, după numele soției, "Rîul Lucindei"): înot, prin piscinele vecinilor de suburbie. Dispe rarea personajului se află dincolo de orice dubiu: constrîns de imposibilitatea schimbării, el "colorează" exotic monoto nia destinului implacabil și o "transfigurează" simbolic. Tabloul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
inel prețios (în realitate, bijuteria i-a fost sustrasă) și odată cu el -, are senzația, toată gloria profesională (ziaristică) și fericirea personală (ilustrată de legătura afectivă cu Ithiel, legătură distrusă subit), acumulate în ultimii ani. Furtul ajunge, în fond, mobilul unei insolite introspecții, criza psihologică prin care trece eroina avînd, se pare, rădăcini mult mai adînci. O veritabilă "estetică" a blazării construiește Saul Bellow în două nuvele intitulate Mosby's Memoirs/Memoriile lui Mosby și By the St. Lawrence/Lîngă St. Lawrence
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]