10,420 matches
-
se apleacă asupra fărașului din tablă veche. Simt soarele pe spate ca pe o apă clocotită. Doamne, ce de gunoaie! Mă iau după un câine cu urechi clăpăuge ca ale mele. E flămând și miroase bucățică cu bucățică asfaltul. Îl mângâi și se gudură, dă din coadă. Așa mă bucuram și eu când mă duceau părinții la mare. Eram un copil cuminte și frumos și adulții mă mângâiau pe creștet, așa cum mângâi eu acuma câinele. Într-un an m-am pierdut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
clăpăuge ca ale mele. E flămând și miroase bucățică cu bucățică asfaltul. Îl mângâi și se gudură, dă din coadă. Așa mă bucuram și eu când mă duceau părinții la mare. Eram un copil cuminte și frumos și adulții mă mângâiau pe creștet, așa cum mângâi eu acuma câinele. Într-un an m-am pierdut În aglomerația unui bâlci și megafoanele au strigat numele meu. Mă dusese un milițian Într-o curte la Constanța, plină de găini cu gâtul golaș. Uitasem de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
E flămând și miroase bucățică cu bucățică asfaltul. Îl mângâi și se gudură, dă din coadă. Așa mă bucuram și eu când mă duceau părinții la mare. Eram un copil cuminte și frumos și adulții mă mângâiau pe creștet, așa cum mângâi eu acuma câinele. Într-un an m-am pierdut În aglomerația unui bâlci și megafoanele au strigat numele meu. Mă dusese un milițian Într-o curte la Constanța, plină de găini cu gâtul golaș. Uitasem de părinți și priveam topit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
sângele. Trupul abia mai poate purta hainele, dintr-odată și ele foarte grele. Șuieratul trenului Îl trezește din amorțire. Însfârșit, câinele iese din cocioaba lui Ben, umbră scheletică și străvezie. Antoniu Îl cheamă lângă el, cu un fluierat scurt. Îi mângâie pe cap și câinele dă din coadă docil. În ochii lui, ce sticlesc de foame se citește o o mare speranță. -Măi dihanie străvezie, uite cum râde luna de noi cu gura până la urechi. Câinele Își ridică și el privirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
de pe cer. M-am trezit cu o sete teribilă. Iepuri extratereștri nu mai visasem. ,,Sexualitatea este rădăcina miraculoasă a puterii de-a te Înstrăina,, Ce mi-a venit Doamne? Iepuri extratereștri? Am trecut prin toate experiențele posibile: am vâslit, am mângâiat, am scris, am mâncat, m-am spălat, m-am apărat, am apăsat pe trăgaciul armei, am băut, am spart vitrine, am reparat bideuri, biciclete, motociclete, am pus răsaduri, am strivit gândaci... Am omorât-o de cel puțin o sută de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
ești decis să ajungi cu ea lângă grilajul grădiniței de copii, dincolo de care fetița, se joacă, mănâncă, doarme, dansează, alături de ceilalți copii. Când se Întâmplă să fie În curte Își strecoară mânuța durdulie prin grilajul plin de rugină și Îți mângâie obrajii cu degetele ei fragile, ca un orb care vrea să cunoască trăsăturile unui chip drag. Nopțile când citești ore În șir, nemișcat pe scaunul vienez ți se pare că omuleți extratereștri nu-ți dau pace, te sâcăie, Îți apar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
jucându-se cu nervii tăi Întinși la maximum. Omuleții au devenit stăpânii tăi, noaptea Îi vezi dansând, grotești nu-ți dau pace, te privesc cu ochii lor bulbucați și câteodată, În mijlocul lor ca Albă ca Zăpada apare ea și Îi mângâie pe creștet, dansează cu ei. Îți dai seama că astea sunt Închipuiri ale minții tale obosite de așteptare. Odată dizolvate imaginile În lumina nisipie a candelabrului, Îți revii Încet, Încet. Sfârșit de octombrie. Bruma a căzut devreme și mirosul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
dictando, din cele cu sârmă, și și-a făcut o mică provizie de lapte, brânză, decis să nu mai iasă În oraș până când foamea Îl va purta din nou către gura metroului. Astăzi, miercuri 12 aprilie, ora 9 dimineața, soarele mângâie maghernița, și intră prietenos prin ușa larg deschisă, Încălzindu-i plăcut lui Antoniu trupul uzat, și Îmbătrânit Înainte de vreme. Câinele lui Ben a năvălit În Încăpere și s-a așezat la picioarele lui, uitându-i-se În ochi cu slugărnicie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
Înghițind-o aproape nemestecată, somnolează lângă picioarele lui Antoniu. Pregătit să lupte cu propria memorie și să aducă la suprafața ei frazele lăsate de izbeliște atâta amar de vreme, Antoniu așează pe scândura-birou caietul, ascute unul din creioane, se foiește , mângâie câinele care tresare În somn și-și mișcă urechile clăpăuge, și, Încet, Încet, cu teamă, ca un hoț ce pândește, să adoarmă stăpânul casei, ca să poată fura, Începe să scrie... Sindromul Da Vinci ,,Astăzi, 13 septembrie, redactorul-șef al celui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
mare fericire să fii Leonardo Da Vinci! De cinci secole și mai bine, geniul tău strălucește ca un astru pe bolta artei. ĂI se pare cam pretențioasă exprimarea, dar continuă să scrie mai departeă. Am crescut În casa bunicului patern, mângâiat de poveștile lui, fiind singurul copil din familie. Tatăl meu, notar de profesie ĂÎn familia noastră de cinci generații toți bărbații fuseseră notariă, era absorbit cu totul de slujba lui și nu la preocupat În chip deosebit educația unicului fiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
pentru un timp proprietarul lor, mi-au fost prieteni apropiați, ființe dragi. De fapt am și scris, că prima mea amintire , este un vultur ce a venit deasupra leagănului În care eram, s-a oprit din zbor și mi-a mângâiat cu aripa trupușorul plăpând. L-am văzut de foarte aproape și nu am plâns, nu m-am speriat. Îl văd ca și astăzi, cum a atins cu aripa trupul meu de prunc, după care și-a luat zborul, pierzându-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
câinele lui Ben care intră În Încăpere și Începe să se gudure, ștergându-și blana de picioarele lui, și uitându-i-se În ochi ca un copil care are nevoie de mărunte dovezi de iubire. Îl scarpină pe creștet, Îl mângâie, și Îi vorbește cu o voce blândă. Dând din coadă și privind Înapoi, câinele pleacă, nu Înainte de-a scoate din gâtlej, un lătrat scurt. Antoniu se apleacă din nou asupra caietului... Anticarul din Piața Sfantul Gheorghe, era bătrân ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
buze, și-i va recomanda o nouă carte. -Am avut unele momente În care mă simțeam părăsit și-mi trecea prin cap chiar să mă sinucid. Este pentru prima oară În toți acești ani, când mărturisesc cuiva lucrul ăsta. Bărbatul mângâie suprafața pânzei, ca și când acel chip de femeie este viu și mai lipsește foarte puțin ca să răspundă În cuvinte tandre, sentimentelor lui de iubire. -Mă Întreb totuși, cine era bărbatul care l-a vândut? spune femeia apropiindu-se de pictură. Mie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
lasă În pace. Atunci de ce atâtea probleme? De ce atâta filozofie de doi bani? -Cerșetorul, vagabondul e totuși și el om și ar vrea puțină tandrețe din partea societății. -Adică să i se dea flori, să fie invitat la teatru, să fie mângâiat? -Nu, să fie privit drept În ochi, așa cum te privesc eu pe dumneata, Plăcințico. -N-aș vrea să chem poliția sau, și mai rău salvarea, ca să-i conving de faptul că mă jigniți, adresându-vă mie, În acest fel. Mai bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
care duce la pivnița de sub cinematograf, cu totul Întâmplător: mergând prin oraș fără speranța că voi găsi un adăpost pentru noapte, am ajuns și În preajma cinematografului. Un câine s-a apropiat de mine, gudurându-se. I-am vorbit, l-am mângâiat, i-am dat o felie de parizer pe care-a hăpăit-o imediat, după care s-a strecurat, deschizând-o cu botul, printr-o ușă laterală, În fapt o intrare părăsită, Întorcându-și privirea spre mine. Era seară mersesem mecanic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
bine conturate, nu era chiar delicată, în schimb pielea neobișnuit de palidă avea ceva din finețea fildeșului. Nasul mare și puțin cârn - care pe ea o exaspera și pe mine mă amuza și pe care veșnic și-l apăsa și mângâia în încercarea fără sorți de izbândă de a-l face să pară acvilin - uitat acum și lăsat în pace, îi dădea ceva din înfățișarea unui animal încordat, fapt care mai atenua tăișul inteligenței ei. Acum, în atmosfera încărcată de arome
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
om de afaceri, zise Georgie. Tu ești prea deștept. Trebuia să fii profesor universitar. După părerea ta singurul mod de a-ți dovedi inteligența este acela de a ajunge cadru universitar. Cred că începi să devii snoabă, i-am spus mângâindu-i picioarele. — Ai luat nota cea mai mare la istorie în primul an, nu-i așa? zise Georgie. Și, ia spune, cât a luat Alexander? — A fost imediat după mine. Vezi așadar că nu e demn de atenția ta. — Cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
ultimul, cu adevărat ultimul moment de liniște, sfârșitul unei lumi vechi și pure, momentul final după care aveam să fiu azvârlit în coșmarul pe care îl vor relata în paginile ce urmează. I-am ridicat mâneca jerseului și i-am mângâiat brațul. — Ce minunat material este carnea! — Când o să te mai pot vedea? — Abia după Crăciun, am răspuns. Am să vin, dacă pot pe douăzeci și opt sau douăzeci și nouă. Dar te mai sun oricum până atunci. — Mă întreb dacă o să ajungem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
spuse Antonia. — Dar v-ați mai întâlnit. Pare o profesoară destul de inofensivă. — Da, ne-am mai întâlnit, dar niciodată nu i-am dat atenție. — Nici eu, am spus. Asta mă face să cred că e inofensivă. Am început să o mângâi pe Antonia pe cap. — Eu nu mi-aș face griji, spuse Antonia, dar am impresia că Anderson își face. El nu prea spune mare lucru, și totuși cred că el crede că Honor crede că nu sunt la înălțimea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
eu. — Slavă Domnului că nu ești decât tu și mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine, Georgie, am spus. Mă ajuți să nu-mi pierd mințile. Știam că așa va fi. — Și acum nu mai fi atât de înalt, zise Georgie. Își mângâie vârful nasului. Atât gestul cât și cuvintele erau minunat de cunoscute. Am binecuvântat-o în gând și m-am așezat la picioarele ei. Georgie ședea în fotoliul verde jerpelit din locuința ei. Lumina rece a după-amiezii învăluia camera dând la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
știi că Hereford Square chiar există. Georgie nu-mi pusese niciodată întrebări cu privire la locuința mea și știam cu câtă grijă se ferește să se gândească la tot ceea ce însemna viața mea departe de ea. — Da, șopti Georgie, iar acum mă mângâie ușurel pe nas. Chiar vreau să știu că Hereford Square există. Dar nu acum, Martin. Mă sperie gândul. Pentru tine am să fiu un intrus acolo. Cât despre chinuitoarea duplicitate, la asta nu vom putea renunța decât atunci când încetăm să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
ușa. Când a trecut pe lângă mine, m-am înclinat. M-am întors în salon. Grădina era goală. Mi-am pus în buzunar volumul de Napier. Am constatat că respir greu. M-am sprijinit de polița căminului și am început să mângâi unul dintre papagali. Praful zgrunțuros îmi rămase pe mână. 11 Următoarea constatare a fost aceea că Georgie nu era la ea acasă. M-am dus acolo cu mașina imediat ce mi-am revenit din șoc, am bătut tare la ușă, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
câte văd, se pare că v-ați înțeles de minune! am spus. Aș putea să știu cum se face că v-ați întâlnit? Nările lui Georgie s-au dilatat, apoi s-au strâns, ca ale unui iepure, și și-a mângâiat nasul cu un deget. Era îmbrăcată cu costumul ei cel mai bun din catifea reiată, și-și strânsese părul cu multă grijă și eleganță. — Honor Klein ne-a făcut cunoștință. — Iar femeia asta afurisită! am exclamat. Tare-aș vrea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
în ochi fără să zâmbească, dar cu o sinceritate și o concentrare mai grăitoare decât orice zâmbet. Purtaseră, fără îndoială, o discuție foarte plăcută. Apoi, făcând o mișcare pe care parcă nu și-o putea controla, Alexander întinse mâna și mângâie capul lui Georgie din creștet până la ceafă. Ea rămase complet nemișcată, făcu doar ochii mari. Da, spuse el încet, mă întreb dacă ăsta este capul pe care îl așteptam. Pleacă, am spus, du-te, du-te odată. — Bine, fie, spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
și m-am pregătit să plec. Mânat de un imbold spontan, m-am înclinat politicos în fața lui Palmer. El și-a plecat capul și, pe când ieșeam din cameră, l-am văzut cu privirea ațintită asupra focului și capul tot plecat. Mângâie grilajul căminului cu piciorul gol. Pe când închideam ușa de la intrare l-am auzit ieșind din salon și îndreptându-se spre scări. M-am oprit și m-am uitat o clipă la fereastra luminată, întrebându-mă ce discuție îngrozitoare și inimaginabilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]