1,287 matches
-
În no, fantoma „apare”, într-adevăr, acolo unde neliniștea unui mort al cărui suflet zbuciumat nu-și află nicicum odihna se împletește cu o povestire transmisă prin viu grai, în spiritul tradiției colective. În această apariție, forța propriilor amintiri ale nălucii e susținută de puterea evocatoare a Locului, unul al legendei, al memoriei. Dar pentru asta nu e de-ajuns ca locul cu pricina să fie marcat ca atare printr-o stelă funerară, un pin sau un râu, veritabile puncte de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
tânguitoare vor cânta împreună durerea despărțirii și regretul după o lume pierdută pentru totdeauna. După scurta lor întâlnire, semănând cu întâlnirea dintre călugărul singuratic și fantomă, cei doi o apucă fiecare pe drumul lui; sărmana nebună dispare iarăși ca o nălucă, întorcând capul pentru ultima oară, ca să arunce vieții cea din urmă privire a ei. Vocea i se stinge treptat, e tot mai indistinctă, muzicianul orb abia o mai aude în timp ce se îndepărtează. Iar Sakagami „se mai întoarce o dată ca să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
realitatea întruchipată de apariția fantomei, ambivalență căreia i se datorează fascinația invizibilului ce se lasă văzut. În teatrul no, totul se petrece ca și cum shite și waki s-ar alia pentru a sublinia extrema dificultate de a deosebi visul de realitate, năluca de concretețea trupului viu. Astfel, în Kanehira, piesa deja citată a lui Zeami, fantoma nu este numai o figură a visului, o apariție onirică susținută de forța memoriei, căci ea nu bântuie doar visele ci și realitatea făcându-ne să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
întors îndărăt în lumea deșartă numele și-l rosti e drept dar chipu-i nevăzut rămâne. Tsunemasa nu s-a săturat încă de viață, de palatul în care trăise. Firește, nu e decât o umbră: ca duh venit-am încoace nălucă dintr-un vis venit-am încoace dar în fața evanescenței unei forme gata să se destrame în orice clipă, waki nu are cum să nu constate: Minune mare! Duhul lui Tsunemasa a dispărut, numai glasul i-a rămas și, vai, îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
poalele pinului”, aproape de țărm? Dans sub razele lunii, invizibil ivit în zona de graniță unde zeii, ca și morții, pot apărea și pot sta de vorbă cu cei vii. Teatrul no: spațiu oferit dansului zeilor, dansului umbrelor. Imagine reflectată, insesizabilă, nălucă a visului sau realitate efectiv percepută? Teatrul no rămâne până la capăt ambiguu, iar ambiguitatea lui nu înseamnă altceva decât imposibilitatea de a decide ce anume e arta teatrului: vis sau realitate? IIItc "III" Fantoma shakespeariană între aparență și certitudine, între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Nu umblă duhuri. Nopțile-s ferite, Căci aștrii nu lovesc, nu fură silfii Și nu fac hârcele solomonii - Atât de sfânt și milostiv e ceasul 2. Acum, însă, în noaptea cu care se deschide Hamlet, îndărătul tăcerii duhului mut, „sinistră nălucă ce trece îmbrăcată-n zale din cap până-n picioare prin fața postului de pază”, cum spune Bernardo, Horațio aude larma asurzitoare a unor temute, dar inevitabile vremuri de restriște. Se gândește la toate semnele rele care anunțaseră odinioară asasinarea lui Iuliu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
căscat, scuipându-și morții, Aprinși războinici s-au luptat prin nouri, Așa, ca în război, în rânduri strânse, Lăsând să cadă burniță de sânge Pe Capitoliu. Zăngăneau din arme Și caii nechezau și horcăiala Răniților se auzea. Pe stradă Urlau nălucile 3... Roma devenise locul unde cei vii trăiau de-a valma cu cei morți, unde nimic nu mai despărțea spațiul uman al cetății de spațiul unui univers sălbatic, straniu, terorizat de zgomotele și de spaimele întunericului. Dar oare nu tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
momentul când, la ivirea zorilor, spiritele se retrag. Puck se arată îngrijorat: Să ne grăbim! Ai nopții iuți balauri Sfîșie norii-n zbor; chiar adineauri Ai dimineții soli luciră-n zare; Strigoii, biete oști rătăcitoare, Fugiră-n gropi, iar tristele năluci Înmormântate-n valuri, la răscruci, În patul lor cu viermi se-ascund pe rând, Să nu-i găsească ziua pe pământ. În tainițele negre se-ascund iarăși; S-au prins cu noaptea crâncenă tovarăși 1. Replica lui Oberon nu întârzie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
nu-s făpturi de pe pământ Și totuși sunt? Trăiți? Sunteți ceva Ce poate fi-ntrebat de către om?1 „Cine sunteți?” („What are you?”), le întreabă, la rândul său, Macbeth (aceeași întrebare pe care Horațio o pune spectrului bătrânului Hamlet), neștiind dacă nălucile pot vorbi sau nu. Banquo remarcase, într-adevăr, degetul pe care fiecare dintre ele și-l pusese pe buzele livide, posibil semn al unui secret ce va trebui bine păzit. Oare aceste vrăjitoare, la început mute, nu sunt niște figuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
nu are cum să se împotrivească privirii intense ațintite asupra lui de către Banquo, privirea încrâncenată, nemiloasă, a fantomelor antice. Când același spectru se va înfățișa pentru a treia și ultima oară (actul al patrulea), el va fi însoțit de câteva năluci chemate de soborul vrăjitoarelor, umbre care vin și pleacă, se ivesc și pier îndată („come like shadows, so depart”, spun vrăjitoarele). Apariții/dispariții de umbre fugitive, umbre simbolizând totuși mersul implacabil al unei istorii deja trăite și consemnate. Întoarcerea fantomei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
sarcinii senzația că logodnicul ei se întorsese. O prezență, așadar, nu numai psihică, ci simțită aievea în tot trupul ei, ca o posesie fizică reală. Mai mult decât atât, o relație de stranie înrudire se stabilește între femeia hărțuită și năluca ce nu-i dă pace. Ellida aparține și ea „oamenilor mării”, se simte și chiar se declară o străină. I se spune „Femeia mării” nu numai pentru că singura ei bucurie e să se scalde în mare, ci și pentru că această
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
a născut într-o duminică, adică în acea zi când mersul cotidian al timpului se întrerupe. Lăptăreasa este și unica ființă de care se teme bătrânul Hummel. Aflând de existența ei, fostul director e cuprins de panică; mai apoi, când năluca tinerei fete îi trece prin fața ochilor, se înspăimântă de-a binelea. În personajul Lăptăresei, Strindberg reunește toate ambivalențele acestui invizibil care semnifică moartea, moartea înfricoșătoare, dar și „frumoasa moarte” săvârșită în plină lumină. Lăptăreasa din Sonata spectrelor împletește tinerețea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
serie de artificii proprii, devenite instrumente ale iluziei. Astfel, pentru personajul Scoțienei, e utilizat un proiector a cărui lumină verde „îi dă acesteia înfățișarea unui spectru”; sub aceeași lumină spectrală, femeia se plimbă încoace și încolo pe parapet, simulând o nălucă, iar pașii îi sunt însoțiți de zornăitul unor lanțuri. Trucuri teatrale, de scamator. Nou-veniții nu se sperie de ele; dimpotrivă, se amuză. Dovadă, spune Cotrone, că sunt de-ai noștri. Așadar, cei ce aparțin cu adevărat teritoriilor teatrului sunt cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
evapora în văzduh, Pirandello îl apropie de adevăratul secret al teatrului. În privința jocului actorilor, viziunea lui Pitoëff i se pare singura corectă, deoarece regizorul „acoperă chipul personajului central cu o mască și face astfel încât gesturile acestuia să sugereze prezența unei năluci”. În schimb, actrițelor li se poate reproșa că, „deși sunt foarte frumoase, au rămas totuși umane, adică făpturi din carne și oase, într-un cuvânt, actrițe. Atât ingenua, cât și mama au o consistență indiscutabilă, dar e o consistență de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
încât publicul să o poată resimți ca pe un șoc dureros”. Iar printre mijloacele indicate mai apoi ca exemple de instrumente ale producerii șocului se numără și apariția neașteptată și tulburătoare a unui străin, alături de apariția unei fantome ori de nălucile ce ne bântuie visele, „acele personaje care ne par atât de apropiate când le visăm, dar care se poartă dintr-odată ca și cum ne-ar fi devenit complet STRĂINE... Căci așa se comportă deseori morții din visele noastre”. În comentariile făcute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
strânse fustele înainte de a sări, murmurând niște cuvinte de mulțumire. Prințul o urmări cum se îndepărta. țiganca nu mergea. Înainta pe vârfuri în fluturarea mută a volanelor și a șalului mare cu franjuri lungi. Aluneca ușor, cu grația efemeră a nălucilor. Fără substanță. Fără să facă nici un zgomot. Manuc bătu cu bastonul de două ori în tavanul trăsurii și se cuibări între perne. Și vei pune temeliile unui oraș... Orașul tău... Într-adevăr, chiar asta își dorea. Un oraș pe malul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
lui „Galgenlieder”, că niciodată nu voi cuteza să-mi tipăresc cuvântul și când liricul Richard Dehmel, cioplea salahorește, poeme granitice care amenințau să pălească tot ce s-a scris de la Liliencron încoace, a trăit la Berlin, regele boemilor, neastâmpărata „fantomă-haimana”, năluca Peter Hille. Purta un jachet măsliniu și un fel de manșetă în locul gulerului, fără cravată, acoperită de o barbă neagră, uriașă. Dacă i s-ar fi îndesat până peste urechi o pălărie turtită, Peter Hille ar deveni cea mai autentică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
poate fi mârtanul gras cu șapcă verde care părea să bântuie în tot orașul în ultima vreme. Și maică-sa cea grasă, unde avea să se mai ivească oare din nou? Tipul acela ciudat cu șapcă verde aducea cu o nălucă. „Am să spui lu’ pulițaiu’ ăla că mi-am găsit slujbă cu plată, să nu se mai lege de mine. Îi spui c-am găsit o filantroapă care-mi dă două’j’ de dolari pe săptămână. El o să zică: «Asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
puneau în evidență rotunjimea sânilor... Mi s-a părut chiar că buzele i se mișcau a rostire de rugăciune... “Ce n-aș da să fiu lângă ea? Însă numai dacă mi-ar simți prezența în preajmă ar dispărea ca o nălucă! Doamne! De ce îmi chinui sufletul? Dezleagă-l de vrajă, Doamne!” - îmi spuneam în gând, când... plăsmuirea din mintea mea sau ființa ce se afla aevea pe cerdacul chiliei și-a făcut semnul crucii și s-a întors cu fața spre
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
treabă. Așa că hai să ne întoarcem în vremurile când olăcarii, în galopul cailor albi de sudoare, duceau de la vodă sau îi aduceau vești... --Pe când călăreții de Țarigrad înșeuau caii în zori de zi și porneau la drum ca niște năluci?... --Mi-ai prins gândul din zbor. Asta înseamnă tinerețea. --Uite colo, părinte, Curtea domnească. Iar pe Ulița Mare, în lumina asta aurie, în trăsura trasă de patru cai focoși, a ieșit la plimbare doamna lui vodă. Pe de lături, în trapul
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
ștergar. Pe prichiciul vetrei, adăsta ulcica alături de ulciorul cu vin. M-am dus întâi să stau de vorbă cu izvorul. Despuiat până la brâu, m-am ghilosit în voie. Când mă îmbrăcam, mi-am îndreptat privirea spre chiler. Tocmai atunci o nălucă se retrăgea în umbra încăperii. “Înseamnă că tot timpul cât m-am hârjonit eu cu apa cineva m-a urmărit...” Cu această imagine în minte, am mâncat și apoi am băut o ulcică cu vin rece, care a venit ca
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
șansă de a participa la suferințele lui. Când am ajuns în poiana veverițelor, s-a așezat pe o buturugă, mi-a întins și mie câteva alune și am rămas în așteptarea frumoaselor, care, auzindu-nepașii, au pornit spre noi ca niște năluci. Vorbele drăgăstoase ale bătrânului le îmbiau să se urce pe genunchii lui și chiar pe umăr, încurcându-i-se prin firele bărbii sau ale pletelor patriarhale. După ce și-au ronțăit alunele, veverițele au plecat spre largul poienii, privind din când
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
sunt Vă port mereu în al meu gând. Voi Crizantemelor să știți Cât am iubit și suferit Voi Crizanteme să-nfloriți Mesaj de dor mereu să fiți. Iubiri, voi trecătoarelor iubiri Sunteți în toamna vieții aurii Lungi șiruri de cocori Nălucă printre nori Iubiri, voi trecătoarelor iubiri Îmi bateți iar la poarta inimii, Vă așteptăm cu dor În toamna florilor (Crizantemelor) Refren Eu știu că voi păstra mereu În suflet și în gândul meu Iubiri ce-au fost, iubiri ce sunt
Roman?? ? ?Roman?a Crizantemelor? by Denisa Rodica Teșu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/84083_a_85408]
-
cu cete de străjeri, și voi ridica întărituri de șanțuri împotriva ta. 4. Vei fi doborît la pămînt și de acolo vei vorbi, și din țărînă ți se vor auzi vorbele. Glasul tău va ieși din pămînt ca al unei năluci, și din țărînă îți vei șopti cuvintele. 5. Dar mulțimea vrăjmașilor tăi va fi ca o pulbere măruntă, și mulțimea asupritorilor va fi ca pleava care zboară, și aceasta deodată, într-o clipă. 6. De la Domnul oștirilor va veni pedeapsa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85106_a_85893]
-
spinii, în cetățuile lui mărăcini și urzici. Acolo va fi locuința șacalilor și vizuina struților. 14. Fiarele din pustie se vor întîlni acolo cu cîinii sălbatici, și țapii păroși se vor chema unii pe alții. Acolo își va avea locuința năluca nopții și își va găsi un loc de odihnă. 15. Acolo își va face cuibul șarpele de noapte, își va pune ouăle, le va cloci, și își va strînge puii la umbra lui, acolo se vor strînge toți ulii: fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85106_a_85893]