2,953 matches
-
de ce nu?) orgoliul ei, dar, mai ales, la deliciul și otrava melancoliei pe care ne-a transmis-o și nouă” (83 Ă 17 octombrie 1967). Așadar, deliciul și otrava melancoliei... Să ne amintim, tot din Cioran, tot din corespondență: „dulceața nimicului”, „fascinația răului”, „resemnarea și plăcerile ei”. Iată cum nefericirea devine fericire, iată cum a fi ursuz ajunge să însemne restaurarea unei ordini cu sine însuși. În fond, melancolia Ă cu dublul său regim Ă este mitul fondator al proiecției cioraniene
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în mine, însă am pierdut orice legătură secretă cu neamul nostru” (5 ianuarie 1976 Ă 608). Să fie liniștea de după dezamăgire? Neantul de după remușcare? Iată pe scurt un traseu în care de la dispreț Cioran a trecut, prin admirație, la deliciile nimicului. Îi scrie lui Noica: „Nu mai știu unde și când, dar oricum înainte de război, scriam că mănăstirile noastre minuscule sunt imaginea unui popor neînsemnat și nefericit. (Desigur, totul se poate spune mai bine în românește decât în franțuzește.) Contemplând proporțiile
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în stare pură și strigătul înghețat mărturisesc despre această coborâre, în athanorul propriului corp, până la limitele pulverizării sinelui. O pulverizare alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui?” Cioran îi găsește răspunsul: „A Nimicului” (I, 21). Este răspunsul care precede uimirea, nepredicatizată, privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de a se elibera topindu-se în nimic: „Totul e nimic, desigur; dar noi
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fond, ireal și că totul dispare fără urmă, inclusiv durerile tale” (ibidem). Iată cum înstrăinarea, altădată întruchipând agonia, purifică. Îndepărtându-se de lucruri, înstrăinându-se de sine, Cioran renunță la căutarea oricărui fundament pe care viața l-ar avea în afara nimicului. Își dorește, ca unică soluție a existenței, să se identifice cu nimicul: „Să renunți la tot, chiar și la rolul de spectator” (I, 94) își spune la un moment dat, ca o consecință a înțelegerii condiției aparente a lumii. Cum
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Iată cum înstrăinarea, altădată întruchipând agonia, purifică. Îndepărtându-se de lucruri, înstrăinându-se de sine, Cioran renunță la căutarea oricărui fundament pe care viața l-ar avea în afara nimicului. Își dorește, ca unică soluție a existenței, să se identifice cu nimicul: „Să renunți la tot, chiar și la rolul de spectator” (I, 94) își spune la un moment dat, ca o consecință a înțelegerii condiției aparente a lumii. Cum se întâmplă și cu alte prilejuri, Cioran abandonează lupta și își transformă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 94) sau urmele unei revolte stinse: „Viața mi s-a părut întotdeauna enigmatică și nulă, profundă și ireală; un nimic ce îndeamnă la stupoare” (I, 98). Chiar și așa, dincolo de nostalgie și de revoltă, bucuria topirii în nimic. Acel nimic care e deopotrivă Dumnezeu: „Toată lumea, toate aceste ființe nu sunt decât visul unui spirit absolut, proiecții ale Mâyei, ale iluziei cosmice. / Înclin să cred că Vedâtana e sistemul cel mai profund, cel mai apropiat de «realitate»” (I, 173). Mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a făcut patru ani de pușcărie, la întrebarea mea: Cum ai putut suporta? răspunde: Datorită umorului. Dacă mi-aș fi luat situația în serios, n-aș fi putut rezista” (II, 297). Ce antidot, în fond, mai bun decât umorul în fața nimicului? În fața anxietății, care-l macină, Cioran răspunde când și când cu un râs ghiduș. Fără acest râs luminos, totul ar căpăta o ținută rigidă, sumbră, stupidă. Cazul lui Nietzsche, de exemplu. „Nietzsche e complet lipsit de umor”, citim la un
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Că pe ceilalți Cioran îi urăște ca pe sine însuși, cu aceeași pasiune devotată, e dincolo de orice îndoială. Doar că ceilalți sunt proiectați adesea în ipostaze care lui îi sunt inaccesibile. Așa încât, în fața propriului vid existențial, în fața consubstanțialității sale cu nimicul, lui Cioran nu-i rămâne decât să se construiască imaginar, la granița dintre dorință și frustrare, printr-o întemeiere pe dos. Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existențe simulate? Să fie exercițiul ipostazelor sinelui un
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
gândi și recuză dezindividualizarea, topirea în materia din jur. Cum vom vedea, tocmai pierderea sinelui Cioran o caută și adesea o provoacă. Să fie, această din urmă căutare, semnul unei neputințe care metamorfozează lașitatea în act de asumare negativ-eroică a nimicului? Oricum, o afirmație ca aceasta, atât de rară în ideea ei, pare cu totul surprinzătoare. Tocmai de aceea ea ar putea spune mai mult decât desele afirmații în care Cioran vorbește despre antidoturile care-i oferă prilejul, fie el și
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
elemente” (I, 144). Până și plictisul poate fi pentru Cioran prilejul întoarcerii în originar și al trăirii extazului. Vorbind despre prima criză de plictis din copilărie, când a avut revelația „dublei naturi a plictisului”, Cioran mărturisește: „Am simțit deodată prezența nimicului în sângele meu, în oasele mele, în respirația mea și în tot ce mă înconjura, eram vid ca obiectele. Nu mai era nici cer, nici pământ, doar o nesfârșită întindere de timp, de timp mumificat” (III, 133). În acest context
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai era nici cer, nici pământ, doar o nesfârșită întindere de timp, de timp mumificat” (III, 133). În acest context, pentru Cioran vid înseamnă ființă, adică extaz. Fie el și extaz al neantului. În plus, abia prin intuiția aceasta, a nimicului cu care se identifică, Cioran are revelația propriului sine: „Fără plictis n-aș fi avut identitate. Prin el, și din cauza lui, mi-a fost dat să mă cunosc. Dacă nu l-aș fi cunoscut niciodată, m-aș ignora total, n-
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
închipui că altceva face mai multe parale decât el. Și de vreme ce nimic nu are realitate pentru el, ce ar putea să-l obsedeze? Nimic nu merită această demnitate, nimic nu merită osteneala atenției, a examinării, a climatului statornic, insistent, orbit. Nimicul universal este climatul în care trăiește, este fundamentul metafizic al existenței sale cotidiene” (III, 289). Ce altă mai bună caracterizare a lui Cioran însuși decât această afirmație despre propria țară?! Atât de izbitoare asemănările încât ai impresia puternică a unui
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă izvor de energie” (III, 149). De fapt, există la Cioran o veritabilă frică de succes; în adâncuri, nu se poate elibera de vanitate, de răbufnirile orgoliului, de bolile eului. Caută atunci anonimatul, își explorează trupul, face apologia eșecului. Sondează nimicul originar: „Trebuia poate să rămânem la stadiul de larve, să ne abținem să evoluăm, să rămânem liberi și neterminați, să ne statornicim în ratare și să ne istovim la nesfârșit într-un extaz embrionar” (III, 23). De altfel, ce face
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
murit omul/ de prea mult soare întunecat/ ca deșertul” (Hora. Vara. La oraș). Pierderea inocenței, a legăturii cu divinitatea e percepută ca o amenințare terifiantă, oamenii sunt văzuți ca niște creaturi „fără gât” și „fără minte”, în jur domnește plictiseala, nimicul, golul. Revigorând procedee mai vechi, poetul utilizează imagini tot mai eliptice, cuvinte tot mai scurte, până ajung inutile („Nimic era/ plictisit/ și-am plecat fioroși/ fără nim” - În căutare de Enkidu). Și versurile din Roși de lună se pliază pe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290134_a_291463]
-
fără apel taxat de îngustime a minții, mai de-a dreptul de prostie. Firește, există asemenea proști și (mărginiți care nu văd nimic dincolo de utilitatea cea mai meschină și pentru care poezia, poveștile și tot ce numim viața spiritului sunt nimicuri, în cel mai bun caz neglijabile divertismente. Câtuși de puțin nu vreau să mă fac apărătorul acestui soi de, mă rog, oameni. Îmi plac și mie unii (dar nu prea mulți) așa-numiți „fanteziști” care știu să dea vieții (sau
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
ciudat, când o fanfară n-a reușit să aducă bucurie și entuziasm în publicul ascultător. Am fost chemați la o petrecere vânătorească, pentru a doua seară de program. Am cântat noi vreo două-trei piese, cele mai tari din repertoriu și...nimic. Vânătorii erau plictisiți, obosiți și ne-au privit ca pe niște mistreți împușcați. A fost cel mai scurt și cel mai amărât spectacol din viața mea. 9. De la cine ați moștenit dragostea pentru cântecul de fanfară? Tatăl meu cânta la
Festivalul Internaţional de Fanfare by Aurel Andrei () [Corola-publishinghouse/Science/1310_a_2193]
-
nu se Înțelege pe sine Însuși decât după ce a verificat În contact cu ceilalți inteligibilitatea cuvintelor sale. Căci obiectivitatea e Întărită prin faptul că alte buze reproduc termenul pe care eu l-am format; iar subiectivitatea nu pierde prin aceasta nimic; omul nu Încetează să simtă faptul că e identic În natură cu omul; subiectivitatea e ea Însăși Întărită, fiindcă reprezentarea, odată transformată În limbaj, Încetează să fie proprietatea exclusivă a unui singur subiect. Deschizându-se medierii prin alteritate, subiectivitatea se
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
de o lume, pentru că discursul singur (care e deocamdată forma mea de percepție a timpului) e prea puțin, vrea să domine lumea și nu timpul, dar sunt dus (sunt timp) spre ținuturi nordice și nelocuite (unde nu stă nimeni, unde nimicul nu e Îmblânzit de lume și de discurs), așa că timpul e acum instituire de absență, acel a spune Nu. Și urmează prima agățare (de stâlpul de pod, arcuit peste ape inexistente) și acesta e timpul literei A prin care podurile
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
și să-l înjunghii. Îmi păream a fi prea tânără și prea frumoasă pentru clădirea unei închisori. DOAMNA WURM (murind): Dumnezeu o să-ți înfigă... un țăruș încins... în josul trupului... (Moare) DOAMNA GROLLFEUER: Acum ești dumneata la el, doamnă Wurm, toate nimicurile se adună fără nici un fel de înțelegere prealabilă. Sunt destule micimi, așa că e foarte ușor să se adune. Acum or să poată toate absențele aici de față să-și lase alinate pirpiriile lor vieți de către micii donatori de sămânță ai
by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
-
Că fiecare câine trebe că se numește Rolfi Chiar și când poate să scuipe din el pui. (mai cosește un pic) Am să-i înghit căpățâna din țâțâni mușcătorului ăstuia Un câine primește de toate Și eu Botdejigodie Sunt un nimic în război Un de Unulsingur agățat de un guler (mai cosește un pic) Formula unică e peste tot Ea este mereu totul într-o unică formă Și întotdeauna corpul cel mai apropiat este împuțitul corp al unui om Că de
by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
-
cu toate că noaptea nu ar trebui să zboare nici o porumbiță, și cu toate că porumbița ar fi de fapt o pasăre de pradă de noapte, și păsările de pradă dau ocol. Cu toate astea se poate urmări o pasăre cu toate simțurile, așa cum Nimicul e specia de păsări, cu toate că nu are de a face cu Duhul Sfânt. Și în aceste condiții păsărești probabil că nu o să mai roșiți cu atâta măiestrie și veți scoate la iveală mobila d-voastră cu ale sale intenții și
by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
-
ocazii, abstruzități spirituale, prietenii ca și caraghioslâcuri. Deci cineva și-a pus ca exemplu o cocardă de încurajare peste creier pentru un prieten, și dintr-o dată asta e prelucrată de un ins total idiot. Asta este coeficientul de greșeli al nimicului. EL: Toate valorile la care ții putrezesc sub mâinile unuia. Ce-o să creadă publicul? Cum va putea fi gândit teritoriul unor gânduri? Impresii? Bănuiala lipsei de iubire? Supercivilizata absență a superhulpăvelii? Carne omenească care se tânguie? O să vrea să se
by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
-
se află în sângele fad pus în oala cuprinsă de flăcările focului. Toate greșelile sângerează de unele singure, pentru că nu aparțin lui cu totul. Așa se naște frumusețea. Ce vrei să aparțină cuiva, pentru că trebuie să aparțină cuiva, acela este Nimicul. Tot ce viețuiește scârbos va fi în vârful Schwab ars la origine, înarmat cu o sticlă de gențiană și cu pâine cu untură, spre a muri. Totul, aproape totul trebuie să urce, să urce în prea șvăbuitul lagăr de concentrare
by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]