2,025 matches
-
poeziei lui M. ar fi cea a lui Eugen Simion, critic care, contestând etichetarea „neosuprarealistă” aplicată poetului, îi deslușește cu atenție expresia „fără figurație”, avară în metafore, cuprinzând „denivelări sintactice” și „pauze supravegheate”, constată relativa raritate a ocurenței registrului propriu-zis oniric și puternica deschidere către real; se declară de acord cu observația lui Valeriu Cristea privind hermetismul poeziei mazilesciene, caracterul ei inițiatic - „ermetismul acestei poezii, în măsura în care există, este [...] nepremeditat, natural” - , înregistrează două maniere aparent contrastante, și anume una a exprimării simple
MAZILESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288071_a_289400]
-
punctuație recurge foarte rar, și nu după regulile curente. Pe de altă parte, asociază recursul la parabola modernistă (în regim ludic) cu discreția extremă a metaforei, universul casnic sau familiar cu zbuciumul sfâșierii existențiale, peisagistica de atmosferă - de factură deseori onirică - cu fronda, cu vaticinarea obscură ori cu chestionarea ontologică - obosită, suspendată, desolemnizată de autoironie, dar deloc privată de tragism - și cu „expierea în text”. Iată, de pildă, cum dintr-un tablou vag alegoric se degajă o neliniștitoare senzație de profunzime
MAZILESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288071_a_289400]
-
LCF, 1998, 15; Nicolae Prelipceanu, Poetul la 42 de ani, R, 1998, 4; Virgil Mazilescu, PRA, II, 722-725; Cărtărescu, Postmodernismul, 388-389; Grigurcu, Poezie, II, 68-73; Dicț. esențial, 500-503; Micu, Ist. lit., 411-412; Ion Buzera, Virgil Mazilescu, Brașov, 2000; Viorel Mureșan, Oniricul de după Kafka, F, 2001, 2; Manolescu, Lista, I, 279-288; Aurel Dumitrașcu, Poezia lui Virgil Mazilescu, CL, 2002, 3; Nora Iuga, Virgil Mazilescu - 60, RL, 2002, 14; Liviu Grăsoiu, Accente, VR, 2002, 5-6; Alex. Ștefănescu, Virgil Mazilescu, RL, 2003, 24; Marian
MAZILESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288071_a_289400]
-
mai epurat de manierismul imagist-ermetic, mai coerent, inclusiv la nivel formal, M. cultivă o lirică a spectacolului exterior, rece, al lumii, în care eul reface în imaginație (uneori de tip anamnetic) experiențe grave ori minore, alternând tragicul (obsesia morții), exoticul oniric, registrul grav și notația cotidiană, în registru ironic-jucăuș: „În rocile de vârstă înaltă/ ne-am întâlnit: două pulberi magnetice./ lumile și-au pierdut uverturile,/ și-au pierdut geneza și odată cu ea seninul/ și iată-ne venind cu amintirea unei lumi
MIRCEA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288169_a_289498]
-
sufletul în prada oceanului de voluptate”. În Cântări pentru pasărea albastră (1922; Premiul Societății Scriitorilor Români), unde muzicalitatea are alt registru, „nevrozele”, spiritualizate, dau „sufletului aripi de pasăre albastră”, ființa se simte absorbită în penajul acestei păsări, muză, alter ego oniric și poetic, evadând, ca într-o „camee”, în zona unei veșnicii spațiale care este opera de artă. Singură în noaptea infinită, instalată în eul propriu, poeta se simte stăpână pe ea, „închisă ca-ntr-un turn”, aspirând parcă spre reificare
MILLIAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288145_a_289474]
-
și romanul Bărbierul regelui Midas (1931) au o scriitură de factură postsimbolistă (în linia Henri de Régnier, Marcel Schwob, Albert Samain, Huysmans, Maeterlinck), cu filoane romantice (E.A. Poe, Nerval, E.T.A. Hoffmann), care presupun o atmosferă bizară, enigmatică, exotică sau onirică, încărcată de o nostalgie fin de siècle. Fantasticul minulescian este unul conectat la viața citadină, modernă (ca la Mircea Eliade sau la Al. A. Philippide), rupând deci cu linia, mai bine reprezentată în epocă (prin Galaction sau V. Voiculescu), a
MINULESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288163_a_289492]
-
viselor (1900/1967). Termenul apare pentru prima dată în manuscrisul L (2 mai 1867), atunci când Freud descoperă la el însuși, datorită unei autoanalize, „pluralitatea persoanelor psihice”, despre care vorbește folosind cuvântul „identificare”. În vis, identificarea realizează, sub formă de imagine onirică, credința subiectului de a fi altcineva, fie prin deplasare, fie prin condensare. Figurarea, ca răspuns la un „tot astfel”, nu este singura implicată, întrucât îndeplinirea dorinței este motorul acestei identificări; însă numai una dintre persoanele legate printr-un element mai
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
răspuns la un „tot astfel”, nu este singura implicată, întrucât îndeplinirea dorinței este motorul acestei identificări; însă numai una dintre persoanele legate printr-un element mai mult sau mai puțin străin celui care visează este prezentă în prim-planul scenei onirice, în vreme ce subiectul se estompează: iată o adevărată strategie defensivă! În continuarea lucrării sale despre narcisism (1914/1985) și a unei completări făcute în 1915 la cele Trei studii privind teoria sexualității (1905/1987), introducând ideea că identificarea se sprijină pe
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
că la începutul vieții psihice nu se poate obține satisfacerea decât prin reapariția halucinației primare - acesta este modelul visului - îl face pe Freud să accentueze importanța rolului jucat de regresia temporală: sub impulsul dorinței, aceasta explică transpunerea în imagine, figurabilitatea onirică. De unde și postulatul emis de Freud, conform căruia visul păstrează întotdeauna o ancorare în actual (dovadă resturile diurne) și una în infantil, în dorința ascunsă, reîntoarcere la copilărie ca restabilire mereu posibilă a unei etape anterioare. A visa înseamnă a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
vastă) amalgamează surse erudite sau orale, citatul biblic și istoric, reminiscențe de mitologie antică, „figuri” ale tradiției creștin-medievale etc. Sub vălul alegoric, se petrece inițierea eroului, un tânăr vânător supus unui ritual cavaleresc, cu rătăciri și căutări, pe un parcurs oniric. Ca un memento sumbru, se profilează în peisaj umbra ruinelor (aici ale cetății Sarmis), tablouri cinegetice și pastorale descoperă natura, terifiantă sau radioasă, paradisiacă, se-ntâmplă întâlniri și „recunoașteri” al căror sens rămâne, mai adesea, criptic, ezoteric. Halucinantul țintirim de
AARON-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285139_a_286468]
-
eul liric, cu dublurile și măștile sale (Ulise, Dionysos, „palidul ucigaș”, „șmecherul crai”, „leneșul” ș.a.), Moartea și mesagerii ei (Miss Anabell, „mândra cu coasa”, „Întunecatul April”, „craiul Amurg”), Dumnezeu (Tatăl, Adonai, dar și „Marele Fariseu”), precum și o figurație măruntă, proliferată oniric. Multitudinea acestora, antrenarea lor în scenarii ce se pot reduce la hăituire, fugă, evadare, întâlnire periculoasă etc. conferă poemelor o frenezie halucinantă, un dionisiac nemaiîntâlnit. În Întunecatul April se naște, sub aparențe ludice, fanteziste, o veritabilă mitologie. Masivul volum Pe-
BOTTA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285840_a_287169]
-
în tușe violente, expresioniste, arheologul și jucătorii de șah din Mab, „dolihocefalul” din Râsul tăcut, „Cap de pasăre” din Terra incognita ș.a. alcătuiesc o umanitate coruptă și, în același timp, sunt întrupări ale demonului, meschin, însă nu mai puțin puternic. Oniricul și fantasticul potențează această lume, îi amplifică înțelesurile. În Trântorul, o vizită de câteva zile în orașul natal se dilată sub incidența visului, devenind o călătorie lungă în rai și în iad. Un fenomen de dedublare trăiește protagonistul în Timpul cel
BOTTA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285840_a_287169]
-
ani, la Dolhasca (mică localitate, nod feroviar lângă Fălticeni). Primele versuri îi apar în decembrie 1966, în revista „Luceafărul”. Debutul editorial are loc în 1970, cu volumul Versuri, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Se alătură, la sfârșitul anilor ’60, „grupului oniric” (care îi reunea pe Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Vintilă Ivănceanu ș.a.). Din 1983, a lucrat, timp de doisprezece ani, în redacția revistei ieșene „Convorbiri literare” (corector la început, mai târziu redactor, redactor-șef adjunct). A colaborat la „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Tribuna
BRUMARU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285886_a_287215]
-
eului liric, dar și, cu „partituri” mai mici, Reparata și Pirata - e reluat în mai multe volume. Printre piesele versificate, B. strecoară uneori și mici narațiuni fanteziste, așa-zis în proză, de fapt tot poeme, în ultimă analiză: sunt compuneri onirice asemănătoare - dar vag, rămânând originale - cu povestirile din primele volume ale lui D. Țepeneag. S-a presupus și că refugierea în ludic și hedonism ar fi fost o formă de evaziune în fața somației agresive a „istoriei”, în timpul regimului totalitar. Se
BRUMARU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285886_a_287215]
-
Țepeneag, Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Iași, 1993, 60; Ioan Holban, Apocalipsa într-o lume de hârtie, CRC, 1994, 1; Negoițescu, Scriitori contemporani, 65-69; Micu, Scurtă ist., I, 429-430; Ulici, Lit. rom., I, 130-132; Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, îngr. Corin Braga, București, 1997, 130-132, 156-157; Gheorghe Grigurcu, Slăbiciuni secrete, RL, 1998, 28; Alex. Ștefănescu, La o nouă lectură: Emil Brumaru, RL, 1998, 45; Dicț. analitic, I, 338-340; Cărtărescu, Postmodernismul, 154, 181, 310, 311, 328, 371, 386; Bucur, Poeți
BRUMARU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285886_a_287215]
-
regăsind experiența veacului al XVII-lea francez și, mai departe, pe cea a Antichității. Pledoaria pentru clasicism se relevă a fi o ofensivă împotriva romantismului, în siajul căruia se înscrie și o bună parte a artei moderne, „rătăcită” în divagație onirică, fantastică și baroc. B. este înclinat să vadă în poezia lui Mallarmé, în muzica lui Franck și în pictura lui Cézanne o restituție a universului platonician din Timaios, dar acelorași „clasici ai unui extrem clasicism” le reproșează sterilitatea, lipsa de
BOTTA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285841_a_287170]
-
ecouri blagiene și soresciene). Primele creații sunt ușor neguroase, tentative de evaziune dintr-o lumină aridă de care poeta are oroare. Un vag presentiment al extincției se ghicește în autoironia abia schițată cu care moartea e imaginată ca evadare în oniric (Cărarea pierdută) sau ca zbor nocturn și împlinire nupțială totodată (Nevinovăție). Închipuindu-se oarbă, poeta refuză o realitate dureroasă și plonjează într-o spiritualitate ce nu mai este imanentă, ci paralelă, desprinsă de mundan: „Lăsați lucrurile la locul lor.../ Să
BUZINSCHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285976_a_287305]
-
zămislitoare. Aici trăiește prefigurarea fantastică a întregii spețe, fiindcă totul se situează pe tărâmul visului care permite sângelui să se „tragă înapoi, în părinți” (Somn). B. practică în aceste versuri un „traumhafter Vitalismus”, stăpânit de misterioase predestinări atavice, o lirică onirică foarte originală, modernă, expresionistă ca factură, dar comunicând prin viziune și atmosferă cu o arhaitate absolută. Poetul își asumă existențial consecințele ipotezei speculative a filosofului. Dacă viața nu poate ieși niciodată din niște „izvoade” inițiale și participă necontenit la un
BLAGA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285754_a_287083]
-
o arhaitate absolută. Poetul își asumă existențial consecințele ipotezei speculative a filosofului. Dacă viața nu poate ieși niciodată din niște „izvoade” inițiale și participă necontenit la un „joc al întoarcerii”, toate zbaterile individuale rămân fără rost. Dezolarea invadează astfel vitalismul oniric, imprimându-i oboseala nesfârșitelor întrupări. Descurajarea și chiar refuzul de a relua revenirile dinainte prevăzute ale ființei nimeni nu le-a cântat mai zguduitor ca B. (Cetire în palmă, Tăgăduiri). „Tristețea metafizică” traversează un stadiu anxios (În marea trecere) și
BLAGA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285754_a_287083]
-
volumului pare să fi fost una embrionară. După Zeul, scriitoarea nu mai publică nici o lucrare originală, semnând doar traduceri din limbile engleză, franceză și rusă. Soarele negru marchează o modificare în instrumentarul artistic, prozatoarea renunțând la interferențele dintre real și oniric în favoarea observației și comentariului, distanțate, sarcastice uneori. Primul volum este populat de existențe numeroase și diverse, de la cea mai oropsită categorie socială, bătrânii abandonați și uitați într-o periferie extremă a interesului public (temă abordată, în cheia absurdului tragic, încă
ARCHIP. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285423_a_286752]
-
visul este excepțional (dimpotrivă, el constituie o activitate regulată și constantă), ci posibilitatea de a-l rememora. Știind că ne petrecem o treime din viață dormind și că visele ocupă 20% din timpul somnului, este ușor să stabilim în ce măsură activitatea onirică prezintă importanță pentru existența noastră. Ca urmare, a fi interesați de vise nu este o fantezie, ci conștientizarea unui fenomen esențial al vieții psihice. Istoria ne arată, de altfel, că din cele mai vechi timpuri oamenii au manifestat interes pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
a ne referi la sens, este necesar să înțelegem cum se construiește visul și de ce sensul lui nu se lasă ușor descoperit. Este exact ceea ce își propune să realizeze în doi timpi prezenta lucrare: Prima parte este consacrată înțelegerii mecanismelor onirice: - capitolul I este centrat pe abordarea psihanalitică și descrie diferitele funcții ale visului; - capitolul II vizează de abordarea neuroștiințelor, capitol pentru redactarea căruia i-am cedat condeiul lui Lionel Brunel, ale cărui studii în domeniu îl îndreptățesc mai mult decât
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
că părintele psihanalizei insistă în studiile sale despre vise, dar ajunge, în scurt timp, să le acorde o importanță considerabilă în viața psihică a individului. Încă de pe la 1900, odată cu publicarea lucrării sale Interpretarea viselor, este de părere că analiza activității onirice permite înțelegerea globală a ființei umane. Și atunci nu mai este vorba doar de studierea viselor, ci de înțelegerea, prin intermediul acestora, a unui număr semnificativ de principii psihice. Analiza viselor constituie, din această cauză, o piesă de bază în istoria
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
de vise. Descoperirile științifice postfreudiene au permis acreditarea atât a universalității visului (toată lumea visează), cât și a legăturii indisociabile cu somnul (visăm în fiecare noapte). Astfel, afirmația lui Freud: „Visul este ocrotitorul somnului” definește una dintre primele funcții ale activității onirice. Totuși, la prima vedere, un asemenea postulat poate părea absurd. Am fi mai degrabă înclinați să credem că visul jenează și tulbură somnul. De altfel, este deseori responsabil de trezirea noastră în plină noapte, de emoțiile puternice, de sentimentul că
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
am petrecut o noapte în care nu ne-am prea odihnit. Atunci când ne trezim brutal, sub impresia unuia sau mai multor vise, avem deseori impresia că ne-am chinuit toată noaptea, ca și cum somnul nu ar fi fost odihnitor, ca și cum activitatea onirică ne-ar fi epuizat. De altfel, atunci când cădem într-un somn adânc, spunem că «am avut o noapte fără vise!». Este deci corect să presupunem că visele tulbură somnul și îi afectează calitatea. Cu toate acestea, lucrurile stau cu totul
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]