1,597 matches
-
Este momentul în care Cioran descoperă sensul negativității. Astfel, rezumă: „Tânăr fiind, îi iubeam pe Nietzsche, pe Spengler, pe anarhiștii ruși din secolul al XIX-lea, îl admiram pe Lenin, și aș putea lungi lista la nesfârșit. Îi iubeam pe orgolioșii de toate spețele, și sunt legiune” (III, 282). Firește, e vorba de orgolioșii care se instituie ca prezență. Or, acum, modelul e Buddha. Cu el se identifică Cioran, resorturile acestuia îl construiesc. „Să renunți la lume și să predici apoi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
iubeam pe Nietzsche, pe Spengler, pe anarhiștii ruși din secolul al XIX-lea, îl admiram pe Lenin, și aș putea lungi lista la nesfârșit. Îi iubeam pe orgolioșii de toate spețele, și sunt legiune” (III, 282). Firește, e vorba de orgolioșii care se instituie ca prezență. Or, acum, modelul e Buddha. Cu el se identifică Cioran, resorturile acestuia îl construiesc. „Să renunți la lume și să predici apoi renunțarea, fiindcă trebuie să suferi, să îmbătrânești și să mori Ă nu înseamnă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
castrare. Literatură de eunuci. Obsesia expresiei devirilizează” (III, 7). Abia aici, când vorbește despre scris și despre modernitate, Cioran nu mai minte. Când se referă explicit la neputința sa de a trăi o cauză, rezolvă totul, finalmente, printr-o recuperare orgolioasă și neputința devine privilegiu. Când vorbește despre propria cădere Ă a se citit aici nu doar trecerea de la o vârstă a misiunii la una a renunțării, ci și situarea sa în afară Ă, merge până acolo încât transformă neputința în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
al răzbunării. Oare nu cumva spectacolul nihilismului e consecința acestei nevoi de a se afirma pe sine ca voce apocaliptică? Mai mult: oare nu cumva întreg spectacolul e consecința nevoii imperioase de a se institui în lume? „Stă în firea orgoliosului să-și exerseze nenorocirile” (I, 73), mărturisește într-un loc. Iar clamarea anonimatului nu face decât să confirme sau să instituie un exces de orgoliu. Vorbind despre Ignațiu de Loyola, Cioran mărturisește că simte la el „o voință îndârjită de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
duce chiar orgoliul până la limitele nihilismului. E orgoliul celui care, asemenea ultimului profet, nu mai este un subiect, ci o entitate aflată deasupra umanității. Este ceea ce vede el însuși în destinul lui Buddha. Tânăr fiind, îi iubea, mărturisește, pe marii orgolioși. Printre ei, Nietzsche, Spengler, anarhiștii ruși, Lenin. Acum, s-a refugiat în Buddha. Numai că, se întreabă Cioran, „Buddha, pe care-l iubesc acum, n-a fost și el un mare orgolios, cel mai mare dintre toți? Să renunți la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Buddha. Tânăr fiind, îi iubea, mărturisește, pe marii orgolioși. Printre ei, Nietzsche, Spengler, anarhiștii ruși, Lenin. Acum, s-a refugiat în Buddha. Numai că, se întreabă Cioran, „Buddha, pe care-l iubesc acum, n-a fost și el un mare orgolios, cel mai mare dintre toți? Să renunți la lume și să predici renunțarea, fiindcă trebuie să suferi, să îmbătrânești și să mori Ă nu înseamnă să refuzi însăși condiția omului? Condiția în sine?” (III, 282). În fond, e aceasta o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
refuzi însăși condiția omului? Condiția în sine?” (III, 282). În fond, e aceasta o mărturisire din momentele în care Cioran propăvăduiește anonimatul, retragerea din lume, cucerirea Indiferenței. Poate că afirmația cea mai elocventă pentru această ieșire din sine și identificare orgolioasă cu ființa e următoarea: „Doamne, aș vrea să fiu mai necunoscut decât tine, să mă ascund în esența esenței prin care ești mereu cel-întru-totul-altfel, ești irevocabil celălalt, culmea non-comuniunii, intransmisibilul, incomunicabilul ipostaziat, străin de orice geneză, de orice izbucnire în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
În fine, într-un loc Cioran spune: „Știu ce trebuie să fac: să fiu un înțelept, dar nu am stofă să devin așa ceva” (II, 8). Din stofa aceasta ar fi trebuit să lipsească orgoliul. Or, „Sunt cât se poate de orgolios, dar uneori, chiar adesea, când mă aplec asupra mea, îmi vine să vomit” (I, 141) notează Cioran. În totul, disprețuiește orgoliul care îi stârnește dezgustul de sine. Există, însă, și excepții: „Nu suport orgoliul decât la damnați, la dezmoșteniți, la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
timp, să fiu cunoscut și necunoscut; iar dacă ar trebui neapărat să aleg, aș prefera anonimatul (cred)” (II, 179). Paranteza aceasta din urmă spune mult despre ezitările lui Cioran. Disprețuiește gloria, îi găsește cauzele în golul interior, crede eventual în orgolioșii care sunt damnați și infirmi, dar în același timp nu-și poate anula cu totul obsesia celebrității, nemaisusținută, oricum, de chemarea spre faptă din tinerețe. N-are importanță faptul că îi este rușine de nevoia ascunsă de glorie. „Simpla idee
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
închipuit. Așa încât, explicațiile pentru violenta denunțare a precarității neamului său trebuie căutate nu în ideologie, cum s-a făcut adesea, nu în pasiunile revanșarde ale unei iubiri înșelate sau dezamăgite, cauză posibilă, dar nu suficientă, nici măcar în frustrările unui sine orgolios, care se simte închis în limitele propriei țări ca într-o temniță. Cioran își renegă țara pentru că își recunoaște, prin intermediul ei, sinele marginal, inconsistent, negativ. Devenite deliruri în tinerețe, cicatrizate ulterior din cauza iluziei detașării, pe care o caută cu o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
spune Cioran; sau: „Aparțin unei nații la care eșecul este endemic” (III, 31). Reversul unei astfel de atitudini nu întârzie să apară. Răsturnându-le rostul, carențele acestea ale strămoșilor pot fi nu doar motiv de disperare, ci și de satisfacție orgolioasă. Cioran, o știm, nu-i suportă pe cei care se realizează, pe fericiți, considerându-i superficiali, ignoranți, ignobili. Iată-l spunând: „Toate aceste națiuni occidentale Ă niște cadavre opulente” (I, 79). Sau, mai explicit: „Toate aceste popoare fericite, ghiftuite: francezi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înfrunte viața cu încredere și curaj. Cu toții au fost mai mult sau mai puțin disperați și timorați, începând cu mine. Disperarea unui neam întreg” (III, 320). Curios să spună Cioran asta despre propria mamă. Căci, asemenea lui însuși, mama este „orgolioasă, capricioasă, melancolică” (I, 65). Să fie acestea argumente pentru înfruntarea vieții? În alt loc, citim: „Tot ce am în mine bun sau rău, tot ce sunt, îmi vine de la mama. I-am moștenit bolile, melancolia, contradicțiile, totul. Fizic, îi semăn
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu imagini de text reprezentative. Portretele, de factură impresionistă, sunt enunțate cu aplomb, fără trac; ele țin de tehnica crochiului: linia este sentențioasă, șarjată sau energică și grațioasă. De exemplu, poetul Matei Gavril: ""Un copil lovește cerul" conturează un poet orgolios, energic, solar, cu porniri și dăruiri generoase". " Actul creației este o dureroasă naștere, ... și cântecul este îngerul coborât în strană, este o rugăciune de taină și cuvinte magice: "Lavola-dolada, lavoladolid./ Sufiexodimero uburumabora/ Alimer, palimer. Abolirovagara./ Lavaladolado, lavaladolado, lavala-dolid/ Îngerul respiră
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
greu/ Timpul ca și cum l-am vedea". Matei Gavril " Un copil lovește cerul", E. S. P. L. A., 1968; "Glorie", E. S. P. L. A., 1969; "Pur", 1971; Între floare și fruct", Cartea Românească, 1974. "Un copil lovește cerul" (1968) conturează un poet orgolios, energic, solar, cu porniri și dăruiri generoase. "Cuvântul propriu", în care se cuprinde un anume energetism elementar, irumpe în imagini puternice și sigure: prin arbori curge luna descălțată, stelele se aud bâjbâind, zarea e numai soare și albine și-un
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lui Ion Barbu, planează o notă de neliniște: "O, ce durere/ neînțeleasă se întinde/ Peste chipie, peste burlane, peste tinde/ De ce doamne, de ce domnule, de ce/ S-a ivit în poartă" ("A. B. C."). Indiferent de formula în care-și proiectează orgolios imaginile: un fel de "hore" argheziene ("Vârcolacul și Clotilda" sau "Ospeție"), Leonid Dimov a înțeles că poemele trebuie să aibă unitate, a subordonat imagini desprinse din lumea naturală sau din cea artificială, purități și viziuni burlești, atracții sexuale așezate în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
călătoriile, reluate firește și după 1989. În sfertul de secol scurs de-atunci încoace a montat mai puțin, refugiindu-se în profesorat, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică UNATC (numele actual al fostei IATC), dar și-a întrerupt orgoliosul "boicot" al scenelor pentru de pildă cîteva memorabile montări cehoviene; și s-a retras și în scris, producînd eseuri pe teme teatrale, reflecții despre marea dramaturgie, mărturisiri despre spectacolele proprii și despre viziunea sa de regizor (Spectacolul ascuns, 2002, Cortina
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
admirație." Admirația pentru un creator nu doar cultivat și profund, nu doar inteligent, ci și capabil să înțeleagă că reprezentația scenica este proiecția cathartică a vastului, polifonicului spectacol al lumii, trecut prin filtrele unei subiectivități care nu operează din perspectiva orgolioasei sale impuneri, sustrăgându-se viziunii autorului, singura îndreptățită a condiționa viața scenică a operei dramatice, forțând adeseori structura textului, indestructibilă în esența ei. Alexa Visarion are, a avut totdeauna aleasa modestie a spiritelor înalte, care slujesc universul artei dramatice mai
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
încercase să trezească la luptă, prin manifestul Curierul din Hessa, el își va striga adevărul în gol (de altfel, întregul text al personajului este scos din Curierul din Hessa și din scrisori ale autorului)... Woyzeck Florin Zamfirescu nu este nici orgolios, nici nebun, nici înapoiat. El este mai degrabă un rătăcit... deplângând omenirea și veșnicia ei, îngrozit de inutilitatea mișcării pământului, proslăvind morala aparențelor, prețiozitatea științifică a Doctorului (Ion Vâlcu, din păcate lipsit de nuanță în interpretare) ale cărui cercetări și
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
și publicul l-au calificat drept un spectacol-eveniment. Ce semnificație a avut pentru tine acest succes? Erau acolo Dan Micu și alți colegi de-ai noștri. Atmosfera era bună, chiar foarte bună, teatrul era o lume, nu o îmbrânceală de orgolioși. Cu Procurorul am început să am un public al meu, nu foarte numeros, dar oameni care doresc să mă cunoască și să-mi asculte mărturisirea. Spectacolul a avut răsunet, după aceea am primit două burse, una la Londra și alta
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
altceva decât să încerce să mascheze neputința de a dialoga real cu o lume în care fluiditatea primează asupra stabilității și stagnarea se poate substitui necesității. Cred că se caută din nou originile actului teatral într-un mod mai puțin orgolios decât în deceniile șase-șapte, mai profund și mai trist, pentru că perisabilitatea actului teatral obligă la nostalgie. Marii regizori încearcă să lase testamente într-o fraternizare cu marile texte care îi pot salva de efemer. La 39 de ani și la
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
mi-a mai tăiat din forță, dar nu m-am schimbat. Am început să aud mai bine muzica. Cu opt note se poate face orice, cu mai puține obiecte poți să spui mai mult. Nu mă mai interesează o regie orgolioasă. Mă interesează în schimb cum poți să ai un dialog mai puțin demonstrativ cu publicul, cu piesa. Cred că există "sunete" în fiecare spectacol și regizorul nu trebuie să facă altceva decât să le acordeze. Adevărata regie este nu să
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
care le-am încercat, nelucrând din '90 nimic acasă, dar montând în SUA și Suedia (Richard al II-lea SUA; Sub coroana regilor scenariu după Shakespeare Suedia, Woyzeck de Buchner) credeam că îmi permit o detașare de climatul îmbrâncelii de orgolioși. Dar teatrul nu are răbdare cu nimeni și numai trudind înăuntrul lui poți încerca o delimitare de tot ce nu-ți place sau nu poți suporta. N-aveți senzația că nelucrând v-ați pierdut locul din plutonul de frunte al
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
ecologie: aceasta din urmă subliniază limitele necesare acțiunii lui Homo-sapiens-demens; ea cheamă la o co-evoluție atentă la natură; caută calea spre o conștiință planetară capabilă să reconcilieze individul și umanitatea. O astfel de atitudine este insuportabilă pentru spiritul antropocentric și orgolios al celor care nu acceptă să fie puse frîne dorințelor și puterilor lor"173. Această dezbatere despre locul științei îl face să afirme că știința este supusă greșelii și că nu e deținătoarea unui adevăr transcendental. Ce evoluție de la dezbaterile
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
a scriitorului însuși - este un personaj complex, cumulând funcții narative multiple: este eul narator și eulconștiință care ordonează prin experiențe de cunoaștere lumea, este protagonistul romanului, care „se povestește pe sine“ (narator autodiegetic). Ștefan este un spirit lucid și absolutizant, orgolios și inflexibil, aplicând tiparul său de idealitate realității și oamenilor din jurul său. Având orgoliul unui Pygmalion care o creează pe Galateea după modelul său de perfecțiune (Fată dragă, destinul tău este și va fi schimbat prin mine), Ștefan aspiră la
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
SaintJust, arhanghel al Dreptății [...] frumos ca un înger, pur ca zăpada, tăios ca un paloș. Spre deosebire de Saint Just, însă, drama lui Ruscanu nu se naște numai din inflexibilitatea cu care acționează în numele idealului de justiție, ci mai ales din luciditatea orgolioasă cu care disecă realitatea: Câtă luciditate atâta existență, deci atâta dramă. Protagonistul trăiește acut „crize de conștiință“, prins în hora distructivă a Ideilor absolute - care, asemenea ielelor, îl pedepsesc necruțător pe cel care are îndrăzneala de a le privi chipul
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]