KorAP: Find »[drukola/base=păgân & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...40 41 42 ...127 >

3,151 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

VI provin din așezări, foste castre și orașe romane, unde populația autohtonă continua să viețuiască. În cimitirele și așezările gepizilor nu s-au descoperit obiecte creștine. Abia în secolul al VI-lea, gepizii au început să se creștineze, dar elemente păgâne au continuat să persiste, convertirea lor a fost treptată. În sudul Daciei, Banatul de sud și Oltenia dintre Dunăre și "Brazda lui Novac", creștinismul se leagă de populația latinofonă, locală ori venită din sudul Dunării, și nu aparținea grupurilor alogene

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
carpato-dunărean, aceasta este atmosfera religioasă în care a evoluat creștinismul autohton în secolele V-VI. Pe lângă huni, în nordul Dunării au ajuns și alani, germanici cu patrimoniul lor religios, în acest interval, cei mai mulți germani erau păgâni. Impactul acestor neamuri, încă păgâne, asupra creștinismului autohton nu poate fi evaluat, dar nu trebuie neglijat, păgânismul acestora (alani și germani) s-a suprapus peste straturi etnice mai vechi (sarmați, vizigoți). În concluzie, succesiunea de aluviuni spirituale (religioase) barbare și interferența cu valorile locale, a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fantastic, înaripat), zgripțuroaică (vrăjitoare, harpie) sunt o consecință a unor semnificații avute de aceste cuvinte în mitologia, credințele și superstițiile autohtonilor, perpetuate după creștinare. În plus, conviețuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creștinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte și interferențe spirituale, dar și accentuarea diferențelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus christianus, iar barbarus paganus, romanitatea și creștinismul unei părți a populației nord-dunărene au constituit elemente de individualizare și personalizare în raport cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
altor cetăți de pe malul stâng, instalarea unor garnizoane, stăpânirea unor puncte nordice, reluarea schimburilor comerciale, circulația monetară și cea umană, legăturile între creștinismul nordic și cel sud-dunărean au dus la pătrunderea masivă a creștinismului în nordul Dunării, în regiuni încă păgâne până atunci. Restaurarea scaunelor episcopale pe malul drept, înființarea altora în Scythia Minor (Dobrogea), reorganizarea bisericească a Illyricumului, prin înființarea, în 535, a arhiepiscopiei Justiniana Prima, dependentă de Roma, sub oblăduirea căreia se aflau comunitățile din nordul Dunării, statuarea, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a fost inhumația în tot arealul romanic. Ca o concluzie, în secolele V-VI, dovezile privind răspândirea creștinismului în spațiul carpato-dunărean sunt mai numeroase, dar multe elemente ale vechii spiritualități erau încă active, însă stabilirea proporției dintre creștinism și atavismele păgâne este imposibilă, credințele păgâne s-au refugiat în mentalități, practici, cutume ale creștinismului românesc. Fenomenul religios în nordul Dunării, în aceste secole, este preponderent creștin, asistăm practic la supremația spiritualității creștine, iar populația romanică se integra în Biserică. Perioada 400-600

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tot arealul romanic. Ca o concluzie, în secolele V-VI, dovezile privind răspândirea creștinismului în spațiul carpato-dunărean sunt mai numeroase, dar multe elemente ale vechii spiritualități erau încă active, însă stabilirea proporției dintre creștinism și atavismele păgâne este imposibilă, credințele păgâne s-au refugiat în mentalități, practici, cutume ale creștinismului românesc. Fenomenul religios în nordul Dunării, în aceste secole, este preponderent creștin, asistăm practic la supremația spiritualității creștine, iar populația romanică se integra în Biserică. Perioada 400-600 reprezintă momentul decisiv al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai rapidă și mai radicală în mediile urbane. Ca peste tot în Imperiul roman, și în Dacia, realitățile religioase autohtone au supraviețuit, mai mult sau mai puțin transformate, nu numai romanizării, dar și creștinării". Avem destule dovezi ale supraviețuirii moștenirii "păgâne", getice și romane, în spiritualitatea românească: cultul morților, mitologia funerară, riturile agrare, obiceiurile sezoniere, credințele magice ș.a. Acestea persistă, abia schimbate, de la o religie la alta, timp de milenii! Un exemplu concret de continuitate, evidentă până la vocabular, este cel al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secole creștine. Totuși, s-o spunem, "ar fi zadarnic să căutăm eventualele urme ale lui Zalmoxis în folclorul românesc, deoarece acest cult nu era de structură specific rurală și mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinități păgâne, la o creștinare aproape totală".52 Eliade adaugă că destinul lui Zalmoxis este paradoxal: dispărut la daco-romani, a supraviețuit departe de patria sa, în tradițiile goților și în erudiția istoriografică, foarte mitologizată, a Occidentului. La rândul său, după ce precizează că

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
el, au constituit "singura credință după retragerea Imperiului (275) și până la instalarea religiei lui Hristos".53 Pe meleagurile noastre, noua credință n-a presupus o dramatică dezrădăcinare a vechilor zei, ci păstrarea păgânismului popular, cu unele adaptări la creștinism. Religia păgână populară românească își are originile în preistorie: Caloianul, păpușa de lut îngropată, jertfa cocoșilor albi dați preotului la înmormântare, serbarea naturii cu copii îmbrăcați în verde, jocul ritual în jurul focului sunt rămășițele acestui cult popular păgân. Această religie populară și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
adaptări la creștinism. Religia păgână populară românească își are originile în preistorie: Caloianul, păpușa de lut îngropată, jertfa cocoșilor albi dați preotului la înmormântare, serbarea naturii cu copii îmbrăcați în verde, jocul ritual în jurul focului sunt rămășițele acestui cult popular păgân. Această religie populară și numai ea, insistă Panaitescu, a aflat-o creștinismul la ivirea sa în Dacia. La noi, "nu au fost temple dărâmate, nici idoli sfărâmați, n-a fost nici o luptă, nici chiar în conștiința oamenilor". Poporul de la sate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la noi, în Dacia, precum zână, zănatic, drac. Acești termeni denotă că, dimpotrivă, a fost o luptă în conștiința oamenilor, iar aceasta a dobândit aspecte violente. Era inevitabil ca noutatea religioasă adusă de creștinism să întâmpine împotrivirea adepților vechilor credințe păgâne. Același istoric, Pârvan, susține fără echivoc faptul că păgânismul n-a putut fi învins de creștinism, ba mai mult, numeroase credințe și practici vechi populare au dăinuit și mai departe în noua religie. Terminologia creștină în limba latină Religia creștină

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștine pe țărmul pontic și adriatic, chiar în interiorul peninsulei, aceasta a fost o realitate, fundamentul reorganizării structurii bisericești în momentul reconquistei bizantine (secolele IX-XI). Au fost nuclee "neoficiale" (în catacombe) de iradiere a creștinismului printre slavi și apoi bulgari, populații păgâne. Existența unor biserici " în părțile barbare" e dovedită de actele conciliilor V-VI (691-692). Prin urmare, nu a existat o discontinuitate totală între creștinismul secolelor IV-VI și cel din secolele următoare (VII-X), precizare importantă pentru înțelegerea evoluției istorice din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au reprezentat un interval de timp suficient de lung pentru a înlesni abandonarea sau estomparea unor aspecte ale credinței, săvârșirea aproximativă a actelor de cult sau reactivarea unor atavisme (păgânisme) ale lumii vechi, precreștine. Desenele rupestre de la Basarabi-Murfatlar, semne simbolice păgâne și creștine, figuri geometrice, semne alfabetiforme duc la concluzia că aici se vehicula un sincretism de tradiții creștine primare cu practici cultuale păgâne de sorginte romană, slavă și alte origini. Ipoteza aceasta aparține lui P. Diaconu, într-un studiu din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de cult sau reactivarea unor atavisme (păgânisme) ale lumii vechi, precreștine. Desenele rupestre de la Basarabi-Murfatlar, semne simbolice păgâne și creștine, figuri geometrice, semne alfabetiforme duc la concluzia că aici se vehicula un sincretism de tradiții creștine primare cu practici cultuale păgâne de sorginte romană, slavă și alte origini. Ipoteza aceasta aparține lui P. Diaconu, într-un studiu din 1989, dar el pare greu de susținut, o comunitate monastică independentă este greu de conceput. Descoperirile de la Basarabi reprezintă un aspect particular al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dobrogea, în secolele VII-X: se constată o realitate discutabilă, și anume, coexistența înhumației cu incinerația. Mormintele de incinerație au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulți arheologi români consideră că ele aparțin populației autohtone romanizate, care fie rămăsese păgână, fie era creștină dar se incinera după obiceiul antic, fie abandonase credința strămoșilor sub impactul slav. Dar susținerea aceasta pare puțin plauzibilă. Istoricul I. Barnea crede că, după secole de practicare susținută a înhumației, într-un cadru bisericesc ce a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Istoricul I. Barnea crede că, după secole de practicare susținută a înhumației, într-un cadru bisericesc ce a cuprins întregul teritoriu dobrogean, ar fi cu totul neobișnuit ca populația creștină a provinciei să fi abandonat, fie și sub presiunea slavilor păgâni, ritul creștin al înhumației. Putem concluziona că întreaga dezvoltare religioasă (creștină) din secolele anterioare în Dobrogea (teritoriul scythan) ne împiedică să considerăm că urmașii populației creștine daco-romane și greco-romane ar fi practicat incinerația ! Mormintele de înhumație aparțin creștinilor locali sau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștin al înhumației. Putem concluziona că întreaga dezvoltare religioasă (creștină) din secolele anterioare în Dobrogea (teritoriul scythan) ne împiedică să considerăm că urmașii populației creștine daco-romane și greco-romane ar fi practicat incinerația ! Mormintele de înhumație aparțin creștinilor locali sau protobulgari păgâni sau pe cale de creștinare. O dată cu dispariția incinerației, după secolul al X-lea, numărul mormintelor de înhumație crește simțitor în Dobrogea. Un fenomen important ce datează din secolele VII-X, cu implicații mari în viața religioasă a românilor, este pătrunderea unor cuvinte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la fel ca și a altor migratori: pecenegi, uzi, cumani. În spațiul românesc, la începutul secolului al VII-lea, au pătruns și au conviețuit cu autohtonii, slavii, populație indo-europeană cu credințe, idei, practici, mituri, rituri proprii, atașați de religia lor păgână. Ei adorau mai multe divinități, cinsteau elementele naturale (arborii, apele), practicau sacrificii animale și umane, iar în domeniul funerar, slavii distingeau sufletul de trup și practicau incinerația. Studiul comparativ al spiritualității slave și al celei arhaice românești i-a condus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
structurale romanici-slavi, inclusiv pe plan religios, influența spiritualității slavilor asupra celei a autohtonilor trebuie să fi fost tardivă, după ce creștinismul a cuprins masa autohtonilor. Dar Petre Ș. Năsturel a arătat că deosebirea între credința creștină a populației autohtone și politeismul păgân al slavilor se reflectă în conservarea, în limba română, a termenului boz (pl. bozi)-"idol", care derivă din slavul vechi bozi (pl. bogu)în momentul în care slavii păgâni au venit în contact cu strămoșii românilor, ei erau politeiști. Pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
arătat că deosebirea între credința creștină a populației autohtone și politeismul păgân al slavilor se reflectă în conservarea, în limba română, a termenului boz (pl. bozi)-"idol", care derivă din slavul vechi bozi (pl. bogu)în momentul în care slavii păgâni au venit în contact cu strămoșii românilor, ei erau politeiști. Pentru românii creștini, divinitățile noilor veniți erau idoli vulgari. Ca urmare, așa-zisul adstrat slav al culturii populare românești, mai ales cel mitologic și religios, trebuie înțeles drept niște calcuri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
înmormântare creștine sunt prelungiri ale unor cutume, practici și rituri funerare vechi al românilor ce s-au perpetuat în mileniul întunecat. Putem concluziona că realitățile funerare din nordul Dunării, în secolele VII-X, sunt foarte complexe: rituri și ritualuri de tradiție păgână conviețuiesc cu rituri specifice creștinilor.65 În ceea ce privește limbajul religios, istoria generală a limbii române, în ultimele trei secole ale mileniului I, se caracterizează prin două mari procese: pe de o parte, transformarea definitivă, cel mai târziu în secolul VIII-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe teritoriul românesc datează din 943 și a fost descoperită la Mircea Vodă (jud. Constanța).69 În legătură cu situația creștinismului românesc, în secolele VII-X, Pr. Păcurariu, în sinteza sa bisericească, face o serie de considerații de interes mai general. Invazia slavă păgână a curmat înfloritoarea organizare bisericească antică la Dunăre și în Pont. Astfel, la sinodul VI, trulan, de la Constantinopol, din 680-681, la sinodul din 691-692, quinisext, ca și la sinodul VII de la Niceea, din 787, nu a participat nici un ierarh (episcop

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
hirotonie din ținuturile îndepărtate unde s-ar fi preoțit?! Întrebarea, de fapt, rămâne fără răspuns. Ne este greu să admitem astăzi că, pentru două sau trei secole, n-au existat episcopi pe linia Dunării sau în Dobrogea, datorită migrației slavo-bulgarilor păgâni, necreștinați încă. Ar trebui să acceptăm că un candidat la hirotonie din Transilvania sau Maramureș era nevoit să meargă, în condițiile de atunci, până la Thesalonic sau Constantinopol? Repetăm, asemenea întrebări sunt retorice sau inutile, atâta vreme cât nu avem date certe despre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
propria lor ierarhie superioară..., iar românii, creștinați cu șase-șapte secole înainte, să nu fi avut proprii lor ierarhi". Aceste susțineri denotă aceeași neînțelegere a faptului că, între 602-864, la Dunăre și Pont, nu mai existau scaune episcopale, din cauza năvălirii slavo-bulgare păgâne. Nici un fel de argumente și nici o invocare a logicii istorice nu poate schimba o realitate dată. Cu toate acestea, autorul afirmă că înființarea de episcopii slave în sudul Dunării, mai ales la Vidin (Bononia) și Dârstor (Durostorum), "ne face să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în 348, cu un grup de creștini în sudul Dunării, dar nu abandonează propovăduirea noii religii printre populațiile din nordul fluviului. Astfel, Sava Gotul este martirizat, ca misionar creștin, în 372, fiind înecat în râul Buzău, prin hotărârea aristocrației gotice păgâne. Convertirea la creștinism a goților și a altor populații din nordul Dunării este confirmată nu numai de surse scrise, dar și de descoperiri arheologice. În acest fel, practica incinerării este treptat abandonată, iar inhumația este tot mai frecventă în necropolele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]