1,576 matches
-
nu gândirea. Dar toate astea nu-s suficiente. În școală și societate, avem nevoie de o muzică fără Mozart, de o filosofie fără Kant, de o literatură fără Tolstoi, Dostoievski și Proust, o artă fără Michelangelo și Brâncuși etc. Elitele postmoderniste autohtone l-au putut completa ușor pe Finkielkraut, scoțându-l din istorie pe Mihai Viteazul și introducând-o pe Andreea Esca, punând la grea îndoială necesitatea prezenței în manualele școlare a lui Eminescu, a lui Sadoveanu, a lui Rebreanu, a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
scoțându-l din istorie pe Mihai Viteazul și introducând-o pe Andreea Esca, punând la grea îndoială necesitatea prezenței în manualele școlare a lui Eminescu, a lui Sadoveanu, a lui Rebreanu, a Mioriței, locul lor putând fi ușor luat de postmoderniștii în viață, care cultivă jocul simulacrelor. Peste toate, însă, marea performanță a "noului antropocentrism", apreciază Finkielkraut, este crearea nu numai al unui om nou, dar al unui nou popor planetar, dincolo de criteriul rasial și etnic. Iată cum multiculturalismul a dat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
care și-a pierdut transparența. De altfel, în Haiti, modul de "fabricare" a misterioșilor zombi seamănă izbitor cu legenda mancurților lui Cinghiz Aitmatov valorificată în celebrul roman O zi mai lungă decât veacul. Iată cum stângismul totalitar estic și stângismul postmodernist vestic se-ntâlnesc de minune, la antipozi. Zombii sunt, ca și mancurții din comunism, niște morți vii. Tinerii luați prizonieri din alte triburi sunt îngropați de vii, până la gât, și lăsați o săptămână pradă insectelor și căldurii, interval în care
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Zombii sunt, ca și mancurții din comunism, niște morți vii. Tinerii luați prizonieri din alte triburi sunt îngropați de vii, până la gât, și lăsați o săptămână pradă insectelor și căldurii, interval în care voința și mintea sunt "deconstruite", după metoda postmodernistă, pentru ca apoi să devină "morți" printre vii, slugi ideale, fără memorie și personalitate. Reîntorși printre cei vii, părinți, rude, prieteni, ca frustrați de amintiri, deci de o existență reală, ei se comportă, într-adevăr, ca "stafii". Însă pentru tinerii zombi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de autonomism purist și care le transformă din mijloace în scopuri în sine. Este, în definitiv, vechea poveste a alienării. Văzând în tradiții, istorie, instituții, toate rigidizate și antiumane, cauza răului, soluția lui Alain Touraine nu poate fi decât una "postmodernistă", deconstrucția tuturor acestora și reconstrucția lumii pentru individ prin joc și amuzament. Identificând greșit cauza răului, postmoderniștii sunt condamnați să ofere soluții infantile, ca modelul "poporului jeune". Firește, un asemenea model cultural nu poate avea viață lungă, fiind sortit pieirii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
poveste a alienării. Văzând în tradiții, istorie, instituții, toate rigidizate și antiumane, cauza răului, soluția lui Alain Touraine nu poate fi decât una "postmodernistă", deconstrucția tuturor acestora și reconstrucția lumii pentru individ prin joc și amuzament. Identificând greșit cauza răului, postmoderniștii sunt condamnați să ofere soluții infantile, ca modelul "poporului jeune". Firește, un asemenea model cultural nu poate avea viață lungă, fiind sortit pieirii, ca orice modă. Aceasta este fața ușor de deconstruit, cel puțin la nivel teoretic, a postmodernismului. Există
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de a-i consacra un întreg număr din prestigioasa revistă Caiete critice (nr. 1-2 / 1986). De fapt, cu acest bogat număr, postmodernismul intră definitiv în conștiința publicului românesc. Într-un an, după eveniment, românii, îndeobște prin optzeciști, au devenit fervenți postmoderniști. Țin minte că și eu am intervenit în dezbaterea publică, în numărul 23 / 1987 al revistei Luceafărul, cu un articol cu titlu interogativ: Postmodernismul o nouă modă ? Pe atunci, îmi imaginam, într-adevăr, că va fi vorba de o simplă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
-o drept cea mai iresponsabilă agresiune educațională din istoria lumii împotriva copiilor și adolescenților. În noul "paradis" terestru, norma "libertății" este cea intuită de Ivan Karamazov: Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis. Nu e de mirare că mentalitatea postmodernistă a găsit un teren ideal de manifestare în țările abia ieșite din blocul sovietic, în vreme ce în Occident s-a stins relativ repede, Jean François Lyotard fiind cel dintâi care a încercat să-și retragă marfa (conceptul) de pe piață, după ce-l
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
la drept vorbind, în România, s-a așezat temeinic pe o tradiție de două veacuri. Lucian Sârbu, comentând, pe internet, reacțiile la stufoasa carte a lui Patapievici, Omul recent 84, scria în 2002 că sub raportul "relativizărilor" (dimensiune a canonului postmodernist), "România a fost în ultimii 12 ani cea mai postmodernă țară de pe pământ". Din păcate, o postmodernitate "malignă", care a permis politicienilor, industriașilor, miliardarilor de carton să se plieze după cum a bătut vântul. Astfel, un director de întreprindere de stat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de la fundament, este o gândire cauzală. Deci ideea sfârșitului istoriei e de sorginte hegeliană, Hegel, prevăzând, de altfel, un asemenea sfârșit în momentul când rațiunea se va întoarce în sine însuși ca Spirit Absolut. În realitate, considerându-se în post-istorie, postmoderniștii încă n-au ieșit din istorie, cel mult au ieșit dintr-o anumită istorie, dar asta e cu totul altceva. Marx a visat să iasă dintr-o istorie și să intre într-o altă istorie, ca și Hitler, altminteri, și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
comuniștii credeau în așa ceva, poate mai mult decât pragmaticii burghezi occidentali. Maxim Gorki avea convingerea că arta ne va duce în comunism. Chiar și Bacovia, cu simpatiile sale de stânga, visa la "poema roză a iubirii viitoare". Da, spun și postmoderniștii, arta ar putea fi o soluție a "noii antropologii", dar nu ca artă tradițională, moartă și ea odată cu Dumnezeu, ci ca amuzament, ca joc, ca simulacru. Avangardiștii au avut ideea măturării din lume a artei tradiționale și n-au reușit
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
arta ar putea fi o soluție a "noii antropologii", dar nu ca artă tradițională, moartă și ea odată cu Dumnezeu, ci ca amuzament, ca joc, ca simulacru. Avangardiștii au avut ideea măturării din lume a artei tradiționale și n-au reușit. Postmoderniștii au găsit o soluție mai sigură: o "moarte" prin parodiere, prin "rescriere". Vattimo dedică un întreg capitol morții sau amurgului artei. O anunțase cândva și Hegel, dar acesta o făcea în favoarea metafizicii, menită să depășească dialectic celelalte forme ale ideii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
metafizicii, menită să depășească dialectic celelalte forme ale ideii în desfășurarea spre Spiritul Absolut. Au existat prevestitori ai morții artei și în modernism, ultimul dintre ei fiind Herbert Marcuse, doctrinarul revoltei tineretului din 1968. Însă moartea veritabilă a artei, spun postmoderniștii, este legată de sfârșitul metafizicii. Muzeul de valori trebuie închis, căci criteriul devine acum "capacitatea operei de a-și pune în discuție propriul ei statut", "ca ironizare a genurilor literare, ca rescriere, ca poetică a citațiunii, ca utilizare a fotografiei
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
propriul ei statut", "ca ironizare a genurilor literare, ca rescriere, ca poetică a citațiunii, ca utilizare a fotografiei înțeleasă nu ca mijloc de realizare de efecte formale, ci în purul si simplul ei semnificat de duplicat"93. De aceea, arta postmodernistă cere o explozie de autoironie și în asta constă moartea celei tradiționale și moderne, abandonându-se credința că arta poate sluji adevărul și că poate mântui, acceptându-se, de acum încolo, că este doar joc, multiplicare nesfârșită de simulacre. Astfel
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Când din artă dispare și ultima picătură de adevăr, ea devine, într-adevăr, artă postmodernă, adică manieră, cum o va numi Caragiale, nu degeaba inclus printre precursorii postmodernismului. Fără îndoială, arta poate fi domnia minciunii, așa cum și-au dorit-o postmoderniștii. Ceea ce vor recupera din arta tradițională și modernă, desigur, nu va mai fi nimic care să țină de "adevăr" sau de metafizic, ci doar de formele goale, măștile rămase în muzee în vederea producerii de alte măști (simulacre). Arta trebuia să
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a lui Nietzsche care a gândit epigonismul chiar ceva mai devreme, cu același arsenal de măști și în virtutea aceleiași eterne reîntoarceri, dar fără falsificarea cântarului adevărului. Am putea zice, forțând lucrurile (în sensul unei lecturi postmoderne), că Nietzsche este un postmodernist avant la lettre, pe când Eminescu un transmodern avant la lettre. Diferența dintre un postmodernist și un transmodernist e că, deși ambii gândesc postmetafizic, primul are nevoie de ipoteza morții lui Dumnezeu, falsificând cântarul adevărului prin ocultarea adevărului, pe când transmodernul nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de măști și în virtutea aceleiași eterne reîntoarceri, dar fără falsificarea cântarului adevărului. Am putea zice, forțând lucrurile (în sensul unei lecturi postmoderne), că Nietzsche este un postmodernist avant la lettre, pe când Eminescu un transmodern avant la lettre. Diferența dintre un postmodernist și un transmodernist e că, deși ambii gândesc postmetafizic, primul are nevoie de ipoteza morții lui Dumnezeu, falsificând cântarul adevărului prin ocultarea adevărului, pe când transmodernul nu are nevoie de sofistica morții lui Dumnezeu, căci e prea realist ca să se complice
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
necurmată rotire și reluare de măști este optimistă în măsura în care măștile se cred autarhice, scăpate de "dictatura" Centrului, acum "mort". Nietzsche deduce că prin moartea lui Dumnezeu omul a devenit liber cu adevărat și e liber să devină supraom. Toți gânditorii postmoderniști sunt încântați de această perspectivă a libertății nelimitate, rezultantă a nihilismului dus până la capăt, deși ar putea fi îngândurați de chestiunea apariției supraomului, ținând cont de ceea ce s-a petrecut în Germania lui Hitler. Aceasta a fost, altminteri, cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
datele rupturii de metafizică 99, inclusiv ideea morții Demiurgului, a eternei reîntoarceri, a epigonismului. Din păcate, Occidentul păstrează o ignoranță intermitentă față de alte culturi, iar cărturarii români, complăcându-se în epigonism (sincronism), refuză a vedea comoara din propria casă. Deși postmoderniștii îi dau dreptate lui Nietzsche și-l ignoră pe Eminescu, se dovedește că Nietzsche, cel interpretat de postmodeniști, e pierzător, iar Eminescu câștigătorul încă ignorat. Și asta se vede din rezultatul filosofării lui Nietzsche: el a visat la apariția supraomului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
vechii antropologii și a metafizicii, Eminescu se desparte de acesta decisiv. Piatra lor de hotar poate fi și critica epigonismului. Poetul român dă credit înaintașilor iar nu epigonilor. Punctul de divergență este credința. Epigonii lui Eminescu sunt "moderniști" și, deopotrivă, "postmoderniști". Raportându-se la istorie, ei vor progresul cu orice preț, precum Cațavencu al lui Caragiale, iar în plan real-istoric precum C. A. Rosetti, calificat de Eminescu drept "părintele demagogiei române". Interesant că opțiunea lui Nietzsche pentru epigon vine din dialectica
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
identitatea ca unicitate a Dumnezeului non-treimic și întoarcerea la Dumnezeul care a primit sacrificiul venind pe pământ și redându-i lumina prin moarte. Omul eminescian redevine copil prin credință. De fapt, aceeași este și ținta supraomului nietzschean. Paradoxal, jocul simulacrelor postmoderniste este o piedică la reîntoarcerea în copilărie, deși pariază pe ludic. Spre deosebire de Nietzsche, care refuză Grund-ul, Eminescu știe că tocmai în poveste se ascunde arheul, care e altceva decât Grund-ul metafizicienilor. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
poate descoperi la fel de bine ca un creștin. Mi se pare insuportabil să-L închizi pe Hristos în <<cutiuța>> creștinismului. Hristos a venit pentru toți oamenii"102. Ar fi o gravă eroare să ne gândim la o religie universală de genul postmodernist al New Age-lui. Un proiect absurd ca și limba universală esperanto. Hristocentrismul mântuirii e posibil numai în pluralitatea spirituală a religiilor, cu grija permanentă de a elimina politicul și ideologicul din religii, ambele aducătoare de violență, sub semnul Antihristului. "Progresul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
regres sub faldurile unor beneficii trecătoare ale învingătorilor. Acesta este "progresul" spre nimic, operă a diavolului, a scientismului și a politicianismului rupte de lumina hristocentrică. Trebuie să admitem existența progresului în lume, deși el poate fi echivoc. De altfel, și postmoderniștii se văd nevoiți să renunțe la utopia sfârșitului istoriei. Un asemenea sfârșit nu poate fi decis de om. Teoria post-istoriei este un gând luciferic, al omului care pretinde că îl poate substitui pe Dumnezeu. Deși Vattimo definea postmodernitatea ca sfârșit
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ca Eminescu al Glossei, că toate-s vechi și nouă toate, acesta fiind marele paradox al eternei reîntoarceri. Luăm, într-adevăr, măștile din muzeul umanității, dar nu există rotire fără un centru, încât dispariția oricărui centru este o fantezie a postmoderniștilor. Ei ar putea avea dreptate în măsura în care Dumnezeu nu pretinde a fi un Centru, cu atât mai puțin un centru al acestei lumi, dat fiind că nu e prezent decât prin energiile divine create. Spre a transborda aceste dificultăți ale "diferenței
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ar putea avea dreptate în măsura în care Dumnezeu nu pretinde a fi un Centru, cu atât mai puțin un centru al acestei lumi, dat fiind că nu e prezent decât prin energiile divine create. Spre a transborda aceste dificultăți ale "diferenței ontologice", postmoderniștii trebuie să facă uimitoare ocoluri speculative, nu mai puțin stufoase decât ale vechii metafizici. Unii dintre ei sunt adevărați campioni ai noii sofistici. Jacques Derrida pare să fie cel mai ilustru dintre ei. Marea strădanie a lui Derrida este să
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]