1,193 matches
-
altă direcție, și anume una înrudită, superioară, admisă de „Supra-Eu”. Noțiunea de „complex”, folosită de psihanaliști, se referă la astfel de porniri libidinale refulate, care-și caută gratificarea pe o cale, mai mult sau mai puțin, travestită. Pornind de la înțelesul psihanalitic tradițional acordat termenului de „complex”, o serie de psihologi, dintre care menționăm pe Nina Bull, consideră că fenomenul frustrației reprezintă un „complex”, înțelegând prin frustrație un factor inconștient, rezultat dun conflict și susceptibil să ia forme simbolice (în joc și
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
pe Nina Bull, consideră că fenomenul frustrației reprezintă un „complex”, înțelegând prin frustrație un factor inconștient, rezultat dun conflict și susceptibil să ia forme simbolice (în joc și pe plan verbal, în fantezia subiectului). O cercetare mai atentă a „complexelor psihanalitice”, a felului în care a evoluat înțelesul acordat termenului de „complex” și a diverselor întrebuințări care i s-au dat, ne va edifica mai bine asupra faptului dacă „ansamblul structural” al trăirii unei stări de privațiune, compus din evaluarea unui
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
substantivală, - ca o reacție a psihologiei experimentale, aflată în plină dezvoltare, împotriva psihologieiasociaționiste și senzualiste, de până atunci, întemeiate pe concepțiile atomiste, - cu sensul de „ansambluri organizate de elemente” (ex.idei, imagini, sentimente) care se află în corelație funcțională. Înțelesul „psihanalitic” al termenului de „complex” a fost pregătit de fecundele cercetări de psihopatologie, îndeosebi asupra „isteriei”, ale lui Janet, Charcet, Bernheim etc., care au impus tot mai mult conceptul de „inconștient” și, legat de acesta, ideea „complexității reprezentărilor actuale, în acțiune
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
două funcții cunoscute ale „inconștientului” și ale „eului”: în cazul primului, cea de descărcare a unei „tensiuni”, care este orientată de către „sexualitate”; în cazul eului, cea de inhibare a acestei tensiuni, pentru a se proteja. Totuși, cel care creează sensul psihanalitic propriu-zis al termenului „complex” este Carl Gustav Jung. Acesta, imaginănd, pe baza unor cerecetări experimentale efectuate în perspectiva teoriei „inconștientului colectiv”, testul „asociațiilor de cuvinte”, susține că orice perturbare în răspunsuri este „indiciu al unui complex latent”. „Această metodă (metoda
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
om, pe de o parte, și medicul social-istoric și natural, pe de altă parte”. (Cf. V. Pavelescu, „Examenul critic...”, p. 3-4). Este adevărat însă că activitatea lui C.G. Jung și cea al lui A. Adler a încurajat dezvoltarea unei „mișcări psihanalitice” în cadrul căreia, discipoli, revizioniști și reformiști au promovat, treptat, opinii noi, de pe urma cărora „psihanaliza” a ieșit „revitalizată”, cu noi valențe. Chiar dacă n-au putut sesiza cele mai grave din „exagerările” concepției lui S. Freud și ale discipolilor săi cei mai
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
găsim „iubirea de sine” și „vanitatea”, iar la un nivel „terțiar” întâlnim „redefinirea Eului” prin mijloace „autiste”, care constau în interpretarea deformată a realității în conformitate cu dorințele noastre. Privind-o în ansamblu și, totodată, în specificitatea ei, putem spune că „doctrina psihanalitică” nu reprezintă decât un mod unilateral de analiză și interpretare a dinamicii psihicului uman, a fenomenelor psihice complexe. Ea subliniază în mod exagerat „autonimia” dinamicii persoanei, condiționarea în special din interior, prin motive osihice „pure”, a comportamentului uman (subestimând rolul
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de vedere global antropologic, ci rolul lor faptul dacă ele pot fi transformate în pârghii ale vieții sufletești, dacă pot fi «supraetajate» și integrate ca mijloace de către conștiință, voință, etos”. (op. cit., p. 146). Mihai Ralea, la rândul său, critică sociologia psihanalitică pentru faptul că acesta încearcă să explice fenomenele sociale prin „psihologia individuală”. Spre deosebire de S. Freud, care se dovedește a fi un pesimist atunci când abordează problema viitorului cultural al omenirii, sau al destinului omului individual, pe care-l vede imperfeectibil și
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
amâne” reacțiile dar chiar să-și creeze „piedici” de moment (care reprezintă condiții pentru obținerea unor noi „libertăți”, pentru perfecționarea continuă a vieții). Numeroși alți autori, români și străini, relevă și ei o serie de „lipsuri” sau „exagerări” ale doctrinei psihanalitice. Astfel, J.C. Brown critică iraționalismul doctrinei despre „inconștient”, tezele despre determinismul inconștient „compulsiv”, înțeles ca o zonă dinamică în care fenomenele de conflict și frustrație se produc cu necesitate, determinând „soluții de compromis”. De asemeni, critică orientarea „biologizantă” și „individualistă
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
încercării unei explicații fiziologice a „tensiunii afective”, „atomismul psihologic”, „simplificarea” dinamicii psihice și a conceptului de „sublimare”, înțeles mecanicist, ca simplu transfer de „energie psihică” de la un obiect la altul. Desigur, nu trebuie să minimalizăm în sens absolut rezultatele cercetărilor psihanalitice în care o serie de autori văd germenii unei robuste gândiri dialectice, care ar trebui să incite la reconsiderarea și reevaluarea mai profundă a „doctrinei psihanalitice”. Trebuie arătat, în acest sens, că „psihanaliza” a propus spre cercetare noi domenii, ignorate
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
un obiect la altul. Desigur, nu trebuie să minimalizăm în sens absolut rezultatele cercetărilor psihanalitice în care o serie de autori văd germenii unei robuste gândiri dialectice, care ar trebui să incite la reconsiderarea și reevaluarea mai profundă a „doctrinei psihanalitice”. Trebuie arătat, în acest sens, că „psihanaliza” a propus spre cercetare noi domenii, ignorate până atunci, cum ar fi: afectivitatea și motivația inconștientă; a dat un impuls interpretării dinamice a fenomenelor psihice; sub raport metodologic, a contribuit la dezvoltarea unei
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
Introducere în psihologia medicală”, 1973, Ed. științifică, p. 60). Alăturându-ne criticilor mențonate mai sus, subliniem și noi insuficiența modalităților de interpretare „behavioriste” și „biologiste”, care reduc semnificația „fenomenului de frustrație” la simplismul ipotezei „S-R” („Stimul-Reacție”), sau la înțelesul psihanalitic de „complex” - adică de factor inconștient, rezutat din conflictul intrapsihic dintre „instanțe” (Sine, Eu, Supra-Eu), sau dintre forțele pulsionale ostile (Libido și Thanatos). Credem, în schimb, că „fenomenul frustrației”, ca orice fenomen psihologic complex, apare și se dezvoltă în cadrul interacțiunilor
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de nivelul dezvoltării și maturizării bio-psihice și morale a omului. De fapt, această idee, pe care acum doar o enunțăm, va căpăta un contur mai precis în considerațiile imediat următoare. 2. Frustrația în concepțiile psiho-sociale despre personalitate Sub influența doctrinei psihanalitice, o serie de psihologi apuseni de frunte pun accentul, în analiza dinamicii personalității, pe rolul determinant al motivației pur psihologice, găsind sursa fenomenelor de frustrație și conflict, în primul rând, în determinările interioare, proprii „aparatului psihic”. Astfel, concepțiile lui G.
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
individul dirijează agresiunea sa spre exterior, împotriva anturajului, atribuind responsabilitatea unor agenți exteriori. Emoțiile asociate răspunsurilor extrapunitive sunt: mânia, furia, iritația etc. În unele cazuri subiectul va adonta forme subtile de exprimare a mândriei, alteori agresiunea este motivată prin mecanismul psihanalitic al „proiecției”, apărarea fiind explicată prin reauavoință a altuia (acest tip de extrapunitate patologică proiectivă este ilustrat prin „paranoia”). - Răspunsuri „intrapunitive”, în care individul întoarce asupra sa pulsurile agresive, atribuindu-și în mod violent cauza deposidării. Trăirilor afective asociate răspunsurilor
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
reauavoință a altuia (acest tip de extrapunitate patologică proiectivă este ilustrat prin „paranoia”). - Răspunsuri „intrapunitive”, în care individul întoarce asupra sa pulsurile agresive, atribuindu-și în mod violent cauza deposidării. Trăirilor afective asociate răspunsurilor intrapunitive sunt: culpabilitatea și remușcările; mecanismele psihanalitice corespunzătoare sunt „deplasarea” și „izolarea”, iar aspectul patologic al răspunderilor intrapunitive este ilustrat prin „psihastenie” și comportamentul „obsesional”; - Răspunsuri „impunitive”, în care „agresiunea” nu apare ca o forță generatoare: subiectul frustrant încearcă să evite formularea unui reproș fie adresat altora
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
unui reproș fie adresat altora, fie lui însuși, privind „situația frustrantă” într-o manieră conciliantă (adică trecând ușor peste problemă, minimalizând importanța frustrării, declarând că dificultatea era inevitabilă, sau mulțumindu-se cu limitele pe care i le impune obstacolul); mecanismul psihanalitic corespunzător este „reprimarea”, iar aspectul patologic al acestor răspunsuri este reprezentat de anumite manifestări „isterice”. b) În reacțiile de persistență a trebuinței, activitatea sau gândirea rămân dirijate către scop, în vederea împlinirii, printr-un mijloc sau altul, a trebuinței frustrante. aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
puternică încât depășește limitele de rezistență ale subiectului; c) „raționalizarea”, prin care se găsesc pretexte justificative, aparent logice; d) „fantezia” sau „reveria” (mai ușor se poate învinge un obstacol în imaginație, decât în realitate); e) „compensația” (sau „sublimarea”, în termeni psihanalitici), rezultă din încercarea de a „excela acolo unde ești slab”. R.S. Lazarus consideră că diferitele forme de procese „coping” (de acomodare) la frustrare pot fi uprinse în două clase/grupe principale: a) tendințe de acțiuni directe, care se referă, în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
frustration, extras, 1956. Capul, M., Les groupes réducatifs, 1969, P.U.F., Paris. Ghild, J.L., Waterhouse, J., Frustration and the Quality of Performance, în „Psych. Review”, v. 60, 1953. Clément, Ch.B., Bruno, P., Sčve, L., Pentru o critică a teoriei psihanalitice, trad., 1975, Editura didactică și pedagogică, București. Chircev, A., Premisele psihologice ale formării conduitei morale a elevilor, în „Analele Rom.-sov.”, Seria pedagogie-psihologie, nr. 2, 1959. Ciocârlan, V.C., Raporturile interpersonale, 1973, Editura Politică, București. Cosmovici, A. și colab., Metode pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
o anumită ordine unele față de celelalte (între care există, deci, „frontiere” și „cenzuri” care inhibă și controlează trecerea dintr-un „loc” în altul. Despre această a doua „topică” s-a spus că este antropomorfă. D. Lagache crede, însă, că interpretările psihanalitice ulterioare au fost acelea care au pus în evidență prezența antropomorfismului în funcționarea și geneza „aparatului psihic”, descoperind în el „enclave animiste”. (Les modèles de la personnalité, 1965, P.U.E., Paris. La psychanalise, 1967, P.U.E., Que sais-je?, Paris, p. 43. Psihologia persoanei
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
citate mai sus, ca și din toată puzderia de secvențe de gen, lesne de selectat din oricare ciclu al volumului, lui Șerban Axinte îi repugnă nu atât accentuarea carențelor de sensibilitate, cât contabilizarea disperată a surplusurilor de afectivitate, cu iz psihanalitic într-un text intitulat semnificativ a day after black wednesday, apare sugestia unei posibile interpretări freudiene a "angoaselor din acelea care te îngheață cu totul/ și fac din tine un mort/ într-o carcasă/ de bărbat tânăr și frumos", angoase
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
aproape în întregime, ciclul Rosarium constituie, în fapt, remarcabile exerciții de reflecție pe marginea cultului marianic. Cultul Morții-Mamă, izbăvitoarea lumii, cea perpetuu adorată, este una dintre statornicele obsesii ale lui Cezar Ivănescu și, cu siguranță, fixația care a alimentat lecturile psihanalitice ale operei sale (Laura Pavel, spre exemplu, a putut identifica, în lunga epopee a Baaadului, "un veritabil complex al lui Oreste" (?!). Nici vorbă însă de vreo dorință de anihilare sau de agresare a maternității. Dorința de cealaltă ca manifestare perfectă
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
Se cuvine să fie reținut faptul că punctul de vedere exprimat de Skinner este convergent cu cerința actuală a pedagogiei ca obiectivele educaționale să fie formulate în termeni comportamentali măsurabili. 15.5. Realism și ficțiune în relația educație psihanaliză Teoria psihanalitică este mai veche decît toate celelalte tendințe din psihologia contemporană prezentate în paginile anterioare. Ea a fost elaborată de SIGMUND FREUD (1856-1939) încă de la începutul secolului XX. Primită cu multă rezervă în lumea medicală și psihologică, teoria s-a extins
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
încă numeroase studii pe această temă, precum și despre relațiile dintre psihanaliză și educație. Tocmai persistența acestui interes față de psihanaliză a condus la ideea prezentării ei împreună cu ipoteze din psihologia educației elaborate în anii '50 și '60 ai secolului XX. Teoria psihanalitică face parte din categoria acelor tendințe filosofice și psihologice care, în jurul anului 1900, aspirau spre o înțelegere a comportamentului total al omului (filosofia vieții, fenomenologia, gestaltismul). Sigmund Freud aduce în psihologie un punct de vedere nu numai nou, dar și
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
23, p. 18). Încercări teoretice de aplicare a psihanalizei la educație au existat încă din deceniul al treilea. ANA FREUD a publicat Inițiere în psihanaliză pentru educatori; din 1927 pînă în 1937 a apărut, în limba germană, "Revista de pedagogie psihanalitică". Au fost publicate, încă din prima jumătate a secolului XX, studii de pedagogie psihanalitică. Relația dintre psihanaliză și educație a fost abordată și de pedagogii români G. G. Antonescu (24) și C. Narly (25). În a doua jumătate a secolului
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
din deceniul al treilea. ANA FREUD a publicat Inițiere în psihanaliză pentru educatori; din 1927 pînă în 1937 a apărut, în limba germană, "Revista de pedagogie psihanalitică". Au fost publicate, încă din prima jumătate a secolului XX, studii de pedagogie psihanalitică. Relația dintre psihanaliză și educație a fost abordată și de pedagogii români G. G. Antonescu (24) și C. Narly (25). În a doua jumătate a secolului însă numărul lucrărilor care tratează problemele educației din perspectivă psihanalitică a crescut deosebit de mult
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
XX, studii de pedagogie psihanalitică. Relația dintre psihanaliză și educație a fost abordată și de pedagogii români G. G. Antonescu (24) și C. Narly (25). În a doua jumătate a secolului însă numărul lucrărilor care tratează problemele educației din perspectivă psihanalitică a crescut deosebit de mult. Din modul în care psihanaliza freudiană înțelege omul în general, și copilul în special, rezultă o altă perspectivă decît cele cunoscute asupra fenomenului educației. Imaginea psihanalitică despre copil este cu totul opusă aceleia de tip rousseauist
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]