1,315 matches
-
personaj. Nu ține seama decît de el însuși, adică comunicarea în propriul său obiect. Tautologie. Să examinăm îndeaproape, prin categoria noastră de tautism, poziția lui Baudrillard, unde realitatea trimite la ficțiune și ficțiunea este realitatea însăși 117. Papa, polonezii și simulacrele Să reluăm exemplul papei și al polonezilor. În marile ceremonii redate de Katz și Dayan există reprezentare și chiar o dublă reprezentare, aceea dată în mod nemijlocit, de polonezii care îl primesc pe salvatorul lor papă polonez, și aceea pe
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
toți intră în contact doar cu ei înșiși. Autism tautologic prin care se repetă interminabil aceeași ceremonie abstractă. Autism totalizant prin care sîntem diluați în absolutul lumii, din cauză că nu ne-am separat de el pentru a-l înțelege. Dar, dacă simulacrul este una din realitățile care ne așteaptă, mai trebuie mult pentru ca această schemă, puțin nebună, să funcționeze efectiv. Teoriile cele mai avansate s-au jucat zadarnic de-a perspectiva și ficțiunea, sînt prinse ele însele în ceea ce enunță. Dacă realitatea
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
întregime: bună sau rea, simularea? Dar iată că survine "simulatorul", obiectul "real" și la fel de natural ca realitatea al cărei decalc este. Epicur ne oferă un typos, o marcă sau un model în miniatură al corpurilor de la care emană. La Epicur, simulacrele sînt desigur imagini, dar nu așa cum sînt imitațiile, asemănătoare cu un original sau o idee. Imaginile există; sînt obiecte fizice, mai ușoare și mai limpezi decît corpurile solide de la care emană în permanență. În timp ce emană, într-adevăr, din corpuri, propagîndu-se
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
typoi: modele, sau amprente (typos este amprenta în relief folosită la baterea monedei). Modelul este la fel de bine teoretic, căci există chiar un typos al teoriei lui Epicur formula sa sau rezumatul său așa cum există typoi ale corpurilor sub formă de simulacre, aceste imagini mici, care vin să lovească sensurile 136. Cu simulacrul lui Epicur atingem a doua versiune a noțiunii: dacă prima era constrînsă să se definească în raport cu adevărul și era astfel acuzată de inferioritate, ba chiar de rea-voință, a doua
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
baterea monedei). Modelul este la fel de bine teoretic, căci există chiar un typos al teoriei lui Epicur formula sa sau rezumatul său așa cum există typoi ale corpurilor sub formă de simulacre, aceste imagini mici, care vin să lovească sensurile 136. Cu simulacrul lui Epicur atingem a doua versiune a noțiunii: dacă prima era constrînsă să se definească în raport cu adevărul și era astfel acuzată de inferioritate, ba chiar de rea-voință, a doua ajunge la întrebuințarea posibilă a unui semn care are aceeași textură
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
o concepție de tip totul-adevărat (sau totul-fals, este același lucru), la adăpost de orice instanță morală a distincției, care facilitează din plin sarcina tehnologilor, pentru care distincția om-mașină n-ar avea loc ... În acest sens, calculatoarele care gîndesc ar fi simulacre (și nu simulări). Pentru această acceptație, care ar putea să se reclame de la Epicur, calculatoarele nu simulează, ele sînt, în calitate de simulacre. Ele pot prefigura o lume fără față și revers, fără ontologie, o lume nediferențiată, nelimitată. Această lume fără față
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
plin sarcina tehnologilor, pentru care distincția om-mașină n-ar avea loc ... În acest sens, calculatoarele care gîndesc ar fi simulacre (și nu simulări). Pentru această acceptație, care ar putea să se reclame de la Epicur, calculatoarele nu simulează, ele sînt, în calitate de simulacre. Ele pot prefigura o lume fără față și revers, fără ontologie, o lume nediferențiată, nelimitată. Această lume fără față, fără revers este o lume a paradoxului. D) Interacțiunea Termen ultim al cadrilogiei, interacțiunea este folosită ca argument de vînzare pe
Comunicarea by Lucien Sfez () [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
țările europene deveniseră deja dictaturi, în special vecinele României, cu excepția Cehoslovaciei. Dar Münchenul era la orizont și chiar Cehoslovacia urma să fie sacrificată în câteva luni. Dizolvarea Parlamentului a fost hotărâtă la două luni după alegerile din 1937. După un simulacru de referendum, după modelul plebiscitului lui Napoleon al III-lea, a fost promulgată o nouă Constituție în 1938. Aceasta crea un nou regim autoritar, dar nu totalitar, pentru că guvernul nu avea o ideologie reală și nu avea la dispoziție infrastructura
Comparaţii şi explicaţii în ştiinţa politică şi sociologie by Mattei Dogan [Corola-publishinghouse/Science/918_a_2426]
-
mai strâmtorat de Ideea că divinul stăpânește lumea și-atunci, prin nihilismul lui Nietzsche, se proclamă moartea lui Dumnezeu. "Grație lui am putut ieși din metafizică, din istorie, din teologie. Istoria nu mai poate garanta obiectivitatea, nefiind altceva decât un simulacru despre evenimente, care ne rămân pentru totdeauna necunoscute, deoarece istoria este întotdeauna decisă și scrisă de către învingător și, deci, nimic nu mai poate garanta adevărul ei". Ne aflăm deja pe tărâm postmodernist, căci a fost de-ajuns aceasta aserțiune a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
însușiri", prin "zombificare / mancurtizare" și devenire nu întru ființă, ci devenire întru devenire printr-o simplă mișcare de preluare a măștilor ce "mânjesc marea cu valuri". Prin exilarea adevărului din artă, postmoderniștii izgonesc și arheitatea, aducând-o în stadiul de simulacru, de parodie, prin actul patricid al diferanței, iar autorul recunoaște echivocul situației, pentru că însuși Platon în Pharmakon dorea să distingă adevărul de minciună și binele de rău "căutând piatra filozofală, fără însă a putea să știm sigur care e opțiunea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
opțiunea lui sau care a lui Socrate". Consecință a unei "ontologii a obstacolului" (Mihail Ralea), repetiția a fost înțeleasă ca parodie, iar însuși Lyotard se delimitează de această înțelegere care a "compromis" canonul făcând din literatură un "muzeu nelimitat de simulacre". Nici ipoteza "morții lui Dumnezeu" nu mai este necesară, iar această schimbare deschide calea spre transmodernitate. O altă țintă a ideologiei "political correctness" în postmodernism este aceea a națiunilor (considerate "anacronic-tribale" și "antiglobaliste"), susținând pe de altă parte minoritățile etnice
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
universale, nefiind altceva decât devenirea întru devenire, cum considera Noica și nicidecum devenirea întru ființă. Postmodernismul a dus nihilismul până la capăt, cu eliminarea identicului. J. Derrida, G. Deleuze, M. Foucault au încercat să răspundă cum e posibil ceva nou în simulacre. În individualismul postmodernist, tendința este dispariția persoanei, pe când în antropologia creștină, omul este unic, cu o identitate inconfundabilă. Transmodernismul regăsește identitatea arheală. Rescrierea modernității profesată de Lyotard ce poate fi altceva decât parodierea, imitarea ironică, adică reprezentarea-joc? Schimbările istorice sunt
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
este unic, cu o identitate inconfundabilă. Transmodernismul regăsește identitatea arheală. Rescrierea modernității profesată de Lyotard ce poate fi altceva decât parodierea, imitarea ironică, adică reprezentarea-joc? Schimbările istorice sunt schimbări de măști, resortul obscur rămânând același egoismul. "Respingând erezia manieristă a simulacrelor, Lyotard nu mai crede necesară ipoteza morții lui D-zeu, ceea ce deschide o fereastră spre transmodernism" (idem, p. 80). În era globalizării, a omogenizării planetare, singura reacție solidă este recunoașterea identităților culturale comunitare, a identităților individuale, a deosebirilor și punților
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
mulează ființa mereu după cum gândesc alții. G. Liiceanu nu a părăsit niciodată dimensiunea profundului, A. Pleșu nu părăsește tema transmodernistă, preconizată de Radu Enescu și Basarab Nicolescu. Numai H.-R. Patapievici, prin lucrarea sa Omul recent a rămas în zona simulacrelor filosofice. Considerațiile acestuia sunt în afara unei filosofări, remarcă Th. Codreanu -, altfel-zis navighează într-o zonă sofistică. Cultura de masă pe care și-a asumat-o socialismul a fost substituită de cultura de consum (alții o numesc cultură de coca-cola), marcată
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
iubirii. Lumea nu e transparentă în sine fără dialog. "Devenirea întru ființă" la Eminescu depinde de Încercare, iar nu de repetiția oarba, constată Th. Codreanu. După cum se poate observa la N. Stănescu și în opera lui Milan Kundera, repetiția ca simulacru elimina greul ființei. Aici, consideră Th. Codreanu, se produce ruptura dintre postmodernism și transmodernism. Repetiția ca simulacru se îndepărtează de stratul profund al eternei reîntoarceri a identicului. De aici, abandonul sacrului de către omul concret, "omul recent" ca ființă a divertismentului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
iar nu de repetiția oarba, constată Th. Codreanu. După cum se poate observa la N. Stănescu și în opera lui Milan Kundera, repetiția ca simulacru elimina greul ființei. Aici, consideră Th. Codreanu, se produce ruptura dintre postmodernism și transmodernism. Repetiția ca simulacru se îndepărtează de stratul profund al eternei reîntoarceri a identicului. De aici, abandonul sacrului de către omul concret, "omul recent" ca ființă a divertismentului fără limite. "Numai omul de caracter nu renunță la încercare". (idem, p. 272). A avea caracter înseamnă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
mai puțin evidentă, este un roman al Ființei și al reîntoarcerii spre dimensiunea profunzimii, din momentul în care aduce în miezul "dezbaterii" noțiuni ca "ușurătate" și "greutate". "Așa se produce despărțirea radicală a lui Kundera de postmodernism, căci repetiția ca simulacru elimină greul ființei și se depărtează, fatalmente, de stratul profund al eternei întoarceri a identicului" (p. 267). Așa se desparte Tereza de mama sa, care nu putea trece de goliciunea mată și pustie a corpului său; în schimb, fiica sa
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
la filosofia și teologia Sfinților Părinți, iluzionându-se că Ființa poate fi gândită fără Dumnezeu. Iluzia abandonului transcendentului a condus la iluzia morții artei (și a tuturor sistemelor de valori). Arta "noii antropologii" este privită ca amuzament, joc și/ sau simulacru. Iar meritul lui Theodor Codreanu este acela de a dezvălui că stadiul degradării organice (adică ceea ce e perceput ca amuzament, joc și/ sau simulacru) este necesar în depășirea crizei de identitate (a schizoidului postmodern) și de luciditate. Cosmosul modernității pozitiviste
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și a tuturor sistemelor de valori). Arta "noii antropologii" este privită ca amuzament, joc și/ sau simulacru. Iar meritul lui Theodor Codreanu este acela de a dezvălui că stadiul degradării organice (adică ceea ce e perceput ca amuzament, joc și/ sau simulacru) este necesar în depășirea crizei de identitate (a schizoidului postmodern) și de luciditate. Cosmosul modernității pozitiviste, rigide (în termenii lui Vattimo) este înlocuit treptat de haosmos: "o perpetuă "deconstrucție", ca să mă exprim în jargonul postmodernist, adică eufemistic, iar de-a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și al lumii stă nimicul/neantul. Și totuși postmoderniștii îl proclamă fericit, fiind lipsit de orice constrângere transcendentă. Trăind fără idealuri, omul postmodern nu pare supraom ci mai degrabă un om periferic/subom întrucât tradițiile au murit, arta e un simulacru, un joc steril, amuzant, eternitatea ei este o iluzie. Adevărul și metafizica sunt forme goale, măști de muzeu. Postmodernismul apare ca o formă goală, sterilă, chiar inumană. Lumea postmodernă nu e nici măcar haos ci haosmos, afirmă Theodor Codreanu. Alvin Toffler
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și înțelesul profund arheic al sporului; "provocarea valorilor", trecerea lor prin grila criticii ontologice țintește reconfirmarea, sprijinul și augmentarea eminescianismului de fond al culturii și spiritualității române, dar și identificarea și condamnarea fenomenelor de substituție, de ocultare a identicului în favoarea simulacrelor și erzațurilor parazitare. Neabătut în convingerile unui naționalism "în marginile adevărului" de sorginte eminesciană, fără însă patetismele și vehemențele de limbaj ale unor emuli de circumstanță, atent la nuanțe, cu răbdare și cu o minuție de ascet, autorul deschide ușile
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de cînd se știe, controlorul se bănuiește personaj, curba liniei ferate totdeauna în vis, rambleu peste acoperișuri halta Stolniceni, tablă inscriptoare de întuneric, Pașcani arealul cu nervurile de fragment umanoid, lumină acoperitoare de cete îngerești, disperate motoarele electrice în locomotivă, simulacru continuu, după lumina artificială faptele din unelte! halta Mogoșești în stadii terminale, cele de suferință a conștiinței la CFR, de mai rămîne om să-l numească, Mircești-Scenografie decît oglinzi în oglinzi întoarce planeta, de parcă n-am fi noi ele! platforme
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1465_a_2763]
-
istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut guvern de uniunie națională. Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman (de fapt a existat un simulacru de participare, la nivel de subsecretari de stat). În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului. În seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să
Amprentele unor timpuri by ?tefan Boboc ? Punge?teanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/84040_a_85365]
-
zice că păstrăm conștiința vagă a acestei solidarități inițiale dintre toate formele de viață. Nimic nu ni se pare mai presant decît să întipărim acest sentiment, încă de la naștere sau aproape de la naștere, în mintea copiilor noștri. Îi înconjurăm cu simulacre de animale din cauciuc sau din pluș, iar primele cărți cu poze pe care le punem sub ochii lor le arată, cu mult înainte să le întîlnească, ursul, elefantul, calul, măgarul, cîinele, pisica, cocoșul, găina, șoarecele, iepurele etc., ca și cum ar
Toţi sîntem niște canibali by Claude Lévi‑Strauss () [Corola-publishinghouse/Memoirs/613_a_1373]
-
creșterii, s’o lepede pentru a-și croi alta, mai Încăpătoare. Societatea evolutivă e modelată de Natură prin vertebrate. Unde vedem cum armura din solzi a reptilei, și ea silită la năpârlire, e aruncată de mamiferul care preferă agilitatea sub simulacrul de solzi care e părul, și crește lărgindu-și pielea. Dar Își perfecționează protecția esențialului, creierul, prin cutia craniană care devine completă. Soldatul modern bagă și asta de seamă și păstrează doar casca. Lângă armură e și scutul. Omul a
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]