5,507 matches
-
în stimulare, care tresărea ușor și era greu de consolat. Testele de dezvoltare, efectuate începând cu vârsta de 3 luni, au indicat în mod constant că Margaret era în avans în privința nivelului capacităților perceptive și a capacității de a recunoaște stimuli familiari. Manifesta un interes deosebit pentru jucării și le utiliza pentru a se calma atunci când devenea anxioasă. Atenția acordată jucăriilor și relațiile sale cu acestea atingeau un nivel cel puțin egal cu interesul arătat persoanelor. Ea a surprins adesea personalul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
opinia lui Spitz (1957), mecanismul fiziologic cu rol de precursor foarte precoce, prototip al refuzului, reprezentând în același timp „prototipul tuturor apărărilor”, așa cum am văzut deja. - Subiectul privește, dar nu vede și nu se observă la el nici un răspuns la stimulii din mediul înconjurător, reacție constatată în starea de veghe și în absența oricărei incapacități fizice. Aceasta ar fi forma cea mai precoce a refuzului perceptiv și ar rezulta din: funcționarea „barierei contra stimulilor” (descrisă, în 1920, de Freud în Dincolo de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
se observă la el nici un răspuns la stimulii din mediul înconjurător, reacție constatată în starea de veghe și în absența oricărei incapacități fizice. Aceasta ar fi forma cea mai precoce a refuzului perceptiv și ar rezulta din: funcționarea „barierei contra stimulilor” (descrisă, în 1920, de Freud în Dincolo de principiul plăcerii); retragerea atenției orientate spre lumea exterioară; acțiunea conjugată a acestor doi factori sau a unei „halucinații negative”, concept desemnând faptul că ceea ce există este imaginat ca neexistând. Datele obținute de Spitz
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
acestei a doua componente. Într-adevăr, bine cunoscutele filme ale lui Spitz (1947, de pildă) prezintă copii mici instituționalizați care au suferit carențe afective severe, având ochii larg deschiși și o figură lipsită de expresie. Ei nu percep realitatea, iar stimulii luminoși bruști nu le provoacă nici o clipire, după cum nici zgomotele bruște nu le produc vreo tresărire. Tablouri clinice similare au putut fi notate și la copiii români abandonați și instituționalizați, examinați de Ionescu și Jourdan-Ionescu în 1990 (imagini prezentate în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Apoi, autorii mai constată că bebelușii evită să privească figurile furioase, preferând să se uite la cele care exprimă bucuria. 2) Refuzul prin evitare constă în eludarea activă, fizică, a realității, de pildă, prin întoarcerea capului pentru a evita un stimul nociv ce se găsește în câmpul vizual. În acest caz, realitatea nu este întru totul ascunsă, anulată, percepția bebelușului fiind doar ajustată, ca și cum realitatea nu ar exista. Această etapă poate fi ilustrată de studiul efectuat de Tennes și Lampl (1969
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
trei etape în cursul cărora copilul încearcă să schimbe percepția, pentru ca aceasta să fie mai puțin amenințătoare, mai puțin chinuitoare: este vorba de percepția eronată, despre transformare în contrariu și negare. 3) Percepția eronată (în general de tip benign) a stimulului perturbator îl transformă în ceva care nu există în realitate și reprezintă o componentă primitivă a refuzului. Funcția sa defensivă decurge din reducerea anxietății, rezultată dintr-o schimbare a realității în ceva mai puțin îngrijorător. Practica clinică oferă numeroase exemple
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
un „ulcer” la colul uterin (Aitken-Swan și Easson, 1959). Un alt exemplu ni-l furnizează experimentul lui Smith și Danielsson (1982), care utilizează tehnica metacontrastului (TMC) elaborată de Kragh și Smith (1970). Cu ajutorul unui tahistoscop, subiectului i se prezintă un stimul cu timpi de expunere din ce în ce mai lungi. Subiectul descrie ceea ce vede până când recunoaște corect imaginea, moment în care examinatorul îi prezintă un al doilea stimul, suprapus celui dintâi, utilizând la început timpi de expunere foarte scurți și prelungindu-i apoi până când
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
metacontrastului (TMC) elaborată de Kragh și Smith (1970). Cu ajutorul unui tahistoscop, subiectului i se prezintă un stimul cu timpi de expunere din ce în ce mai lungi. Subiectul descrie ceea ce vede până când recunoaște corect imaginea, moment în care examinatorul îi prezintă un al doilea stimul, suprapus celui dintâi, utilizând la început timpi de expunere foarte scurți și prelungindu-i apoi până când cele două imagini sunt corect identificate. Prima imagine poate fi, spre exemplu, aceea a unui copil aflat într-o încăpere având o fereastră. Acestei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
copil aflat într-o încăpere având o fereastră. Acestei imagini i se poate suprapune aceea a unui animal fioros care își face apariția în cadrul ferestrei, arătându-și colții. Procesele defensive sunt puse în mișcare de prezentarea celui de-al doilea stimul și modifică percepția sau comportamentul subiectului. Metoda TMC a fost utilizată în studierea apărărilor la copiii de vârstă preșcolară și școlară, precum și la adolescenți. Ea a servit și la compararea copiilor normali cu cei internați în clinici psihiatrice. Studiile în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a servit și la compararea copiilor normali cu cei internați în clinici psihiatrice. Studiile în domeniu, mai cu seamă cele ale lui Smith și Danielsson (1977), menționează fenomenul de „duplicare a eroului”, constând în faptul că subiectul percepe al doilea stimul fie ca un duplicat al personajului principal (deci ca un tovarăș de joacă sau prieten/prietenă), fie ca un dublu al personajului însuși. 4) Prin transformare în contrariu (răsturnare), aspectele neliniștitoare, perturbatoare ale realității evoluează spre opusul lor. Răsturnarea se
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
opusul său, respectiv în râsete de bucurie. 5) Negarea (considerată de numeroși autori o apărare distinctă) poate fi privită ca o componentă a refuzului ce permite perceperea realității și respingerea ei rapidă, transformarea sa prin adăugarea adverbului de negație nu. Stimulii, gândurile și sentimentele neliniștitoare, deși percepuți, sunt apoi transformați cu rapiditate. Astfel, spunem despre un câine mare și amenințător că „nu e mare” sau, bunăoară, atunci când dorim să agresămpe cineva, afirmăm: „Nu sunt agresiv”. Un alt exemplu ne este furnizat
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
angoasa și afectele dezagreabile, la forma și intensitatea acestora, la gradul de fermitate și de rigoare cu care eul practică proba realității”. Mecanismele de apărare pot fi puse în evidență, de pildă, prin analiza relatărilor produse în cadrul TAT (sau CAT). Stimulii folosiți în TAT sunt imagini susceptibile de a permite activarea fantasmelor legate de diferite situații conflictuale sau de anumite afecte (Morval, 1977). Relatările prezentate în cadrul TAT constituie rezultanta acestor fantasme și a unor moduri defensive instituite de către eu. Potrivit lui Shentoub
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
lui” (Heimann, 1952/1980). Împreună, asemenea inspirației și expirației, ele constituie o adevărată respirație pentru viața psihică (Begoin-Guignard, 1985), pe care școala engleză, pe urmele lui M. Klein, a studiat-o mai cu seamă în registrul fantasmei. „Când eul recepționează stimuli din exterior, el îi adoptă și și-i asumă, îi supune introiecției. Când îi exclude, el îi proiectează, deoarece judecata despre nocivitatea lor urmează unei înscenări de introiecție. Selectarea, discriminarea etc. sunt fondate pe introiecție și proiecție. Abia după dobândirea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
despre nocivitatea lor urmează unei înscenări de introiecție. Selectarea, discriminarea etc. sunt fondate pe introiecție și proiecție. Abia după dobândirea unei anumite experiențe, într-un stadiu evolutiv destul de avansat, eul se poate dispensa de metoda sa originară de a testa stimulii captându-i mai întâi în interiorul lui” (Heimann, 1952/1980). Introiecția este deci o apărare spontană - cea dintâi, poate - contra excitațiilor, așa cum se întâmplă la copilul care-și suge degetul și care, sub influența principiului plăcerii, caută să depoziteze în el
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
citează exemplul unor bolnavi suferind de halucinații care aud, unul pe Iulian Apostatul vorbindu-i din plapumă, iar celălalt, pendula sa povestindu-i întâmplări neplăcute. Așa ceva nu i se va întâmpla niciodată unui visător! Și dacă, prin nu știu ce hazard, un stimul senzorial ajunge să genereze reveria (madlena lui Proust), trecutul și prezentul rămân distincte în mintea visătorului diurn. La copil, reveria îmbracă de obicei forma jocului. Fraiberg (1959/1967) consideră că „acel copil care se servește de imaginația sa și de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
utilizate putem avea interviuri, chestionare, observări, focus grupuri, cercetări clinice etc. Una dintre limitările majore ale acestor metode este aceea că ele se adresează aproape exclusiv domeniului rațional. Se elaborează diferite scenarii în care o persoană răspunde rațional la anumiți stimuli. Pe această bază se ajunge să se elaboreze anumite modele de reacție, care se dorește a explicita parte a cunoștințelor tacite. Este surprinzător însă că, într-o perioadă în care se discută mult despre colaborarea interdisciplinară, se neglijează (sau se
Managementul cunoașterii in societatea informațională. In: Managementul cunoașterii în societatea informațională by Radu S. Cureteanu () [Corola-publishinghouse/Science/232_a_475]
-
la capătul acestei suite de exemple, ele însele fragmente ale unei vaste istorii, că elenismul are și el un important cuvânt de spus în geneza Luminilor atât în Europa Centro-Răsăriteană, cât și în aceea Sud-Estică. Renașterea intelectuală elenă se datorează stimulului care vine dinspre Occident, contactului pe care grecii îl stabilesc în Europa în genere. Apusenii manifestă un interes din ce în ce mai mare pentru tradițiile Antichității, manifestă o curiozitate crescândă pentru izvoarele cunoașterii, pentru studiul limbii latine, al limbii și literaturii vechilor greci
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
mai amână încă. E doar o „primăvară a popoarelor”, consfințită de anul revoluțiilor. De la Constantin Stamati, secretarul prințului A. Ipsilanti, de la prietenii săi Dimos Stepanopoli (supranumit Barbo Dimo) și Daniel Philipides și până la generația lui Kogălniceanu și Bălcescu înregistrăm un stimul provocat de modelul occidental, ceea ce va conferi o nouă orientare a conștiinței în culturile acestui spațiu. E aproape sigur că avem de-a face cu nașterea unui limbaj politic, care, chiar dacă nu este uniform (nici nu putea/poate fi), domină
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
de imobilitatea sa. Odihna sistemului conștient este legată de sistarea proceselor de reflecție și de raționare; - diminuarea aproape totală a percepțiilor. Somnul solicită această deconectare în raport cu lumea exterioară. Astfel, atunci când dormim, în general nu suntem deranjați, și deci treziți, de stimuli exteriori sau de senzații interioare. Vom vedea că visul participă activ la această protecție. Totuși, un stimul prea violent sau o excitare endogenă prea puternică ne poate trezi, fenomen ce dovedește că sistemul conștient nu este total absent sau adormit
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
aproape totală a percepțiilor. Somnul solicită această deconectare în raport cu lumea exterioară. Astfel, atunci când dormim, în general nu suntem deranjați, și deci treziți, de stimuli exteriori sau de senzații interioare. Vom vedea că visul participă activ la această protecție. Totuși, un stimul prea violent sau o excitare endogenă prea puternică ne poate trezi, fenomen ce dovedește că sistemul conștient nu este total absent sau adormit; - este strâns legat de vise. Descoperirile științifice postfreudiene au permis acreditarea atât a universalității visului (toată lumea visează
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
preia sunetul respectiv. Oricât de adânc am dormi, păstrăm un control permanent asupra noastră și menținem legătura cu realitatea exterioară. Cele două precedente ilustrează prin ce anume și cum ne protejează visele somnul. În realitate, suntem supuși fără încetare unor stimuli endogeni și exogeni, iar activitatea onirică le aduce un răspuns mai mult sau mai puțin adecvat și suficient. În general, este suficientă pentru a proteja somnul, dar un subiect care doarme iepurește (neliniștit, tensionat) sau care suferă de probleme organice
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
eliberare de conținuturile inconștiente, funcția de compensare) este posibil să le adăugăm altele, care nu sunt lipsite de importanță. 4. Funcția de eliminare a stresului și a emoțiilor Unele vise nu au un sens profund, dar apar ca reacție la stimulii diurni. Îi permit individului să se elibereze de stresul cotidian și, în final, să evite refularea micilor frustrări. Ele aduc răspunsuri la evenimentele recente. Vizează preocupările de moment și ignoră impresiile puternice trăite în ziua respectivă. De exemplu, dacă cineva
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
preocupările de moment și ignoră impresiile puternice trăite în ziua respectivă. De exemplu, dacă cineva visează o crimă sau monștri atunci când a adormit imediat după vizionarea unui film de groază, visul trebuie considerat ca o reacție emoțională (frică, teroare) la stimul (filmul). Nu are rost să se caute semnificații ascunse atunci când se interpretează un astfel de vis. În același mod, o mamă care pregătește cu febrilitate nunta singurului său fiu, poate visa de mai multe ori nunta, de fiecare dată în
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
somnului paradoxal. b) Circuitul lui von Papez (profesor la Universitatea din Praga) sau influența emoției în procesele mnezice Este un model care propune un circuit nervos ce explică experiențele emoționale și legătura lor cu memoria. Cortex Cortex cingular asociativ Hipocamp Stimul Talamus Amigdală Răspuns emoțional Schema de mai sus ne prezintă două căi. Prima cale, pe care am putea-o numi «talamo-amigdaliană», echivalează cu o percepere grosieră și rapidă a informației. Este o cale subcorticală ce nu trece prin cogniție. Să
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
niciodată locuibil pentru om (Dessertine, 1999), nu devine un înlocuitor definitiv al realității. Nici o ființă umană sănătoasă nu se poate deplasa și nu poate fi înconjurată doar de o lume virtuală. Oricât de evoluat ar fi acest perimetru și oricâți stimuli naturali i-ar mima, eu, ca ființă umană, nu mă pot mulțumi cu acest spațiu. Într-o realitate virtuală, corpul personal, psihismul, sentimentele mele ca atare vor fi angajate doar parțial (voi vedea florile, dar nu le voi putea pipăi
Informatizarea în educație. Aspecte ale virtualizării formării by Constantin Cucoș () [Corola-publishinghouse/Science/2324_a_3649]