1,062 matches
-
cauzală. Una dintre ideile noi propuse de lucrare este o schemă explicativă integrativă a analizei cauzale și a celei structural-funcționale. O linie distinctă de analiză o prezintă analiza dinamicii fenomenelor sociale, cu o selecție mai particulară: tipologia științelor în funcție de considerarea temporalității, istorie și sociologie, ideea de evoluție socială și progres. La sugestia unor studenți am inclus și o expunere a teoriei sociologice a lui Marx. Aversiunea față de comunism acumulată în ultimele decenii în țara noastră reprezintă o piedică majoră în înțelegerea
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
A. (1961), „Resistence to change. Its analysis and prevention”, în W.G. Bennis, K.D. Benne, R. Chin (ed.), The Planning of Change, Holt, Rinehart and Winston, New York. *** (1971), Survey of Working Conditions, Survey Research Center, Ann Arbor. Capitolul 12 DIMENSIUNEA TEMPORALITĂȚII ÎN ȘTIINȚĂtc "Capitolul 12 DIMENSIUNEA TEMPORALITĂȚII ÎN ȘTIINȚĂ" Până în secolul trecut, timpul era considerat în știință doar marginal. Analiza științifică făcea abstracție de temporalitatea fenomenelor. Conceptul de „istorie”, expresie nemijlocită a dimensiunii temporale, nu avea ce căuta în preocupările propriu-zise
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
analysis and prevention”, în W.G. Bennis, K.D. Benne, R. Chin (ed.), The Planning of Change, Holt, Rinehart and Winston, New York. *** (1971), Survey of Working Conditions, Survey Research Center, Ann Arbor. Capitolul 12 DIMENSIUNEA TEMPORALITĂȚII ÎN ȘTIINȚĂtc "Capitolul 12 DIMENSIUNEA TEMPORALITĂȚII ÎN ȘTIINȚĂ" Până în secolul trecut, timpul era considerat în știință doar marginal. Analiza științifică făcea abstracție de temporalitatea fenomenelor. Conceptul de „istorie”, expresie nemijlocită a dimensiunii temporale, nu avea ce căuta în preocupările propriu-zise ale omului de știință. Știința se
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
and Winston, New York. *** (1971), Survey of Working Conditions, Survey Research Center, Ann Arbor. Capitolul 12 DIMENSIUNEA TEMPORALITĂȚII ÎN ȘTIINȚĂtc "Capitolul 12 DIMENSIUNEA TEMPORALITĂȚII ÎN ȘTIINȚĂ" Până în secolul trecut, timpul era considerat în știință doar marginal. Analiza științifică făcea abstracție de temporalitatea fenomenelor. Conceptul de „istorie”, expresie nemijlocită a dimensiunii temporale, nu avea ce căuta în preocupările propriu-zise ale omului de știință. Știința se ocupă cu aspectele generale și repetabile, insensibile la scurgerea timpului. Aproximativ pe la mijlocul secolului al XIX-lea au început
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
dezvolte rapid, intrând în atenția filosofiei în calitate de disciplină științifică. Cele două grupuri de discipline sunt foarte diferite din punctul de vedere al perspectivelor lor, al obiectivelor și al instrumentelor cu care lucrează. Ceva însă le leagă în mod structural: timpul. Temporalitatea ocupă în aceste discipline un loc central. În acest context, începe să se cristalizeze o problemă epistemologică generală: este modelul de științificitate formulat în secolul al XVIIII-lea, pe baza experienței fizicii, universale, o normă standard, sau el este adecvat
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
fizicii, universale, o normă standard, sau el este adecvat doar unor științe? Nu cumva sunt posibile discipline științifice, structural diferite de fizică, având ca obiect realitatea umană și caracterizate în primul rând prin faptul că încorporează în mod fundamental dimensiunea temporalității? Pornind de la experiența disciplinelor istorice, filosofii de inspirație neokantiană au pus în mod tranșant o asemenea problemă. Modelul de științificitate al disciplinelor istorice, considerau ei, este diferit de cel al disciplinelor naturii. Orice obiect poate, în principiu, să fie considerat
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
problemă epistemologică ce merită toată atenția: putem descifra diferențe structurale în modelul de științificitate pe axa atemporal/temporal? Putem deci distinge științe structural atemporale de științe structural temporale? Există însă și o a doua dimensiune secundară, implicată mereu de dimensiunea temporalității, referitoare la obiectul propriu-zis al științei: general/individual. Modelul clasic de științificitate, așa cum era fixat în celebra formulare aristotelică, este legat de general: știința, considera Aristotel, nu poate fi decât o cunoaștere a generalului. Ea se ocupă doar cu ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
biologice și teoria evoluției biologice. Încercând să formuleze stadiile comune dinamicii în timp a tuturor obiectelor unei clase, să degajeze legile și mecanismele generale ale acestora, perspectiva evoluției generează științe ale generalului. Ele încearcă să treacă dincolo de particularitățile și accidentele temporalității, să desprindă o serie de tendințe mai generale. Evoluția este, în acest sens, o viziune esențializată și generalizată asupra istoriilor individuale. În mod similar, putem considera istoria diferitelor discipline științifice în raport cu evoluția cunoașterii în general. Științele evoluției ridică, din punctul
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
sau unul singur, problema este de a-l descrie într-o formă esențializată și de a-l explica. Științe generale temporale nu ar exista. Ele ar putea fi doar în măsura în care poate fi concepută o știință generală a posibilului, în care temporalitatea să reprezinte o dimensiune semnificativă. Unele teorii actuale ale evoluției tind, dimpotrivă, spre formularea unor legi generale de tipul: „orice sistem deschis tinde să evolueze spre o creștere a calităților sale termodinamice”; „un sistem tinde în timp să-și sporească
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
formularea unei legi generale a evoluției va trebui să ia următoarea formă: „orice sistem social va trece, în timp, în mod necesar, întâi prin stadiul A, apoi prin stadiile B, C, D și, în fine, va ajunge în stadiul E”. Temporalitatea este cuprinsă în succesiunea strictă a trecerii de la un stadiu la altul. Orice proces evolutiv va trebui să treacă prin: toate aceste stadii și exact în ordinea indicată. Temporalitatea poate apărea și într-un mod mai specificat: cantitatea de timp
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
B, C, D și, în fine, va ajunge în stadiul E”. Temporalitatea este cuprinsă în succesiunea strictă a trecerii de la un stadiu la altul. Orice proces evolutiv va trebui să treacă prin: toate aceste stadii și exact în ordinea indicată. Temporalitatea poate apărea și într-un mod mai specificat: cantitatea de timp necesară, aproximativ, parcurgerii unui stadiu sau altul. Deși afectată de o mulțime de evenimente particulare, timpul parcurgerii unui stadiu poate fi înscris între anumite limite. De exemplu, oricât de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
este: nu cumva toate tezele generale ale teoriilor evoluției pot fi reformulate într-o asemenea manieră atemporală? Societatea umană, de exemplu, parcurge în timp diferite stări care cad sub incidența legii generale atemporale. Există însă un nucleu ireductibil, din care temporalitatea nu mai poate fi eliminată: succesiunea diferitelor condiții sau stări ale parametrilor fundamentali. Dacă această succesiune ar fi întâmplătoare, dimensiunea timp nu ar avea nici o importanță din punct de vedere teoretic. Dar această succesiune nu este câtuși de puțin întâmplătoare
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
o simplă variație, ci o acumulare, o creștere interioară ce poate fi determinată prin termenul de evoluție. Legile specifice științelor evoluției se referă în mod special la caracterul necesar al succesiunii în timp a stărilor unui sistem. În acest sens, temporalitatea poate fi considerată o dimensiune ce poate intra ca element constitutiv al formulării legilor generale. * În acest capitol am încercat să demonstrez că dimensiunea timp are un rol important în organizarea cunoașterii. Există efectiv discipline atemporale și discipline temporale. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
fi considerată o dimensiune ce poate intra ca element constitutiv al formulării legilor generale. * În acest capitol am încercat să demonstrez că dimensiunea timp are un rol important în organizarea cunoașterii. Există efectiv discipline atemporale și discipline temporale. Dacă perspectiva temporalității este distinctă în analiza unor sisteme, ar fi eronat totuși să trasăm granițe rigide. În sociologie, de exemplu, cu greu am putea vorbi despre o știință generală atemporală și o știință generală temporală. Teoria evoluției sociale reprezintă mai degrabă un
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
utilizat aici termenul de disciplină mai mult în sensul propus de Thomas Kuhn, de preocupare de cercetare specializată, granițele fiind foarte mobile și temporale. Ce mi se pare însă a fi mai presus de orice îndoială este faptul că asimilarea temporalității, în calitate de „istorie” a sistemului, de dinamică în timp bazată pe o anumită logică, impune strategii științifice specifice. Capitolul 13 FUNCȚIILE ISTORIEItc "Capitolul 13 FUNCȚIILE ISTORIEI" Acest capitol are ca obiect explorarea funcțiilor pe care leîndeplinește istoria ca disciplină în cadrul diferitelor
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
ISTORIEI" Acest capitol are ca obiect explorarea funcțiilor pe care leîndeplinește istoria ca disciplină în cadrul diferitelor comunități. Pentru a putea înțelege mai bine aceste funcții este însă nevoie mai întâi să stabilim cum se raportează societățile, în ansamblul lor, la temporalitate, ce semnificație are pentru ele scurgerea timpului. Semnificația socială a timpuluitc " Semnificația socială a timpului" Fiecare colectivitate se raportează, într-un fel sau altul, la trecutul, prezentul și viitorul său. Conștiința temporalității poate fi considerată o componentă structurală fundamentală a
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cum se raportează societățile, în ansamblul lor, la temporalitate, ce semnificație are pentru ele scurgerea timpului. Semnificația socială a timpuluitc " Semnificația socială a timpului" Fiecare colectivitate se raportează, într-un fel sau altul, la trecutul, prezentul și viitorul său. Conștiința temporalității poate fi considerată o componentă structurală fundamentală a înseși existenței umane. Pompiliu Caraion nota pe bună dreptate că „simțul istoric” a apărut inițial în forma a ceea ce s-ar putea numi „instinctul istoriei” care de-abia ulterior a devenit „conștiință
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
era tot ceea ce era necesar. Nu ne interesează în acest context corectitudinea analizei în sine a lui Blaga. S-ar putea ca el să aibă dreptate sau nu în acest caz particular. Exemplul citat este ilustrativ pentru perspectiva culturalistă asupra temporalității și istoriei. Ca atare, perspectiva în care se situează Lucian Blaga este corectă. Modul de a gândi lumea, inclusiv timpul și, mai particular, istoria, nu este un produs strict individual, ci colectiv. El este element al unei culturi și trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
sisteme înalt integrate și autonome, având o origine metafizică. Pentru perspectiva cercetătorului modern, punctul de vedere culturalist,deși în sine extrem de productiv, reprezintă doar „jumătatea drumului” în explicație. O a doua perspectivă care pune în evidență sursele profunde ale gândirii temporalității este cea sociologică. Sociologul pornește de la analiza proceselor sociale caracteristice unei colectivități și caută să detașeze de aici consecințele asupra modalităților culturale de percepere a temporalității, de raportare la trecut, prezent și viitor. Particularitatea istoriografiei egiptene antice ar fi explicată
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în explicație. O a doua perspectivă care pune în evidență sursele profunde ale gândirii temporalității este cea sociologică. Sociologul pornește de la analiza proceselor sociale caracteristice unei colectivități și caută să detașeze de aici consecințele asupra modalităților culturale de percepere a temporalității, de raportare la trecut, prezent și viitor. Particularitatea istoriografiei egiptene antice ar fi explicată de sociolog în termeni relativ diferiți de cei ai culturologiei. În primul rând, s-ar porni probabil de la o anumită particularitate a stratificării sociale și a
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
că originea acestei tipologii o reprezintă mai degrabă analiza fenomenologică a trăirilor subiective. Fiecare dintre noi poate identifica, în aceste tipuri, trăiri pe care le-a experimentat în legătură cu diferitele situații. Problema care se ridică este deci dacă aceste tipuri de temporalitate au doar o existență subiectivă (aceasta este evident la nivelul experienței fiecăruia dintre noi) sau și una obiectivă. Cu alte cuvinte, dacă ele sunt tipuri de temporalitate reală, obiectivă (timpul social de care vorbesc unii filosofi) sau sunt doar tipuride
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în legătură cu diferitele situații. Problema care se ridică este deci dacă aceste tipuri de temporalitate au doar o existență subiectivă (aceasta este evident la nivelul experienței fiecăruia dintre noi) sau și una obiectivă. Cu alte cuvinte, dacă ele sunt tipuri de temporalitate reală, obiectivă (timpul social de care vorbesc unii filosofi) sau sunt doar tipuride trăiri psihologice ale temporalității. De asemenea, ne putem întreba dacă acestea sunt doar tipuri de trăiri individuale (percepții individuale ale temporalității) sau sunt totodată și tipuri colective
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
existență subiectivă (aceasta este evident la nivelul experienței fiecăruia dintre noi) sau și una obiectivă. Cu alte cuvinte, dacă ele sunt tipuri de temporalitate reală, obiectivă (timpul social de care vorbesc unii filosofi) sau sunt doar tipuride trăiri psihologice ale temporalității. De asemenea, ne putem întreba dacă acestea sunt doar tipuri de trăiri individuale (percepții individuale ale temporalității) sau sunt totodată și tipuri colective de percepere a timpului, fixate în forme culturale. Analiza lui Georges Gurvitch nu răspunde la aceste întrebări
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cuvinte, dacă ele sunt tipuri de temporalitate reală, obiectivă (timpul social de care vorbesc unii filosofi) sau sunt doar tipuride trăiri psihologice ale temporalității. De asemenea, ne putem întreba dacă acestea sunt doar tipuri de trăiri individuale (percepții individuale ale temporalității) sau sunt totodată și tipuri colective de percepere a timpului, fixate în forme culturale. Analiza lui Georges Gurvitch nu răspunde la aceste întrebări. Ea este destul de puțin elaborată, fiind mai mult rodul speculării asupra unui proces intuitiv. Este însă mai
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
origine” și prezent este explicabilă prin lipsa completă de informație pe care ea ar putea-o aduce. După evenimentul genezei, timpul încetează să mai aibă vreo semnificație. De aceea, structural, momentul genezei are o poziție cu totul aparte pe linia temporalității, parcă îmbiind la o situare a lui pe o dimensiune diferită decât cea a temporalității cotidiene, a timpului fizic. Mircea Eliade (1978) sublinia în mod special această proprietate structurală a momentului originar: este timpul de început, „timpul acela”, calitativ, discontinuu
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]