1,900 matches
-
bine, nu l-am omorât. Agonia lui a devenit ceva oribil. Bietul animal s-a zbătut în noroi mugind și holbând ochii până ce mâlul acela puturos i-a intrat în gură. Doamne, ce porcărie. M-am purtat ca ultimul dintre ticăloși. Am și căzut, m-am mânjit pe față și pe mâini; și cu gura plină parcă de noroi cald, m-am întors la Marta și, beat, umilit, îndârjit împotriva ei fiindcă nu o răzbunasem și împotriva mea fiindcă mai aveam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
care nu mai au ochi pentru mine, să-l vadă acum pe Bătrânul ieșind din sala cu oglinzi cu biciul în mână, pleznindu-i pe rând peste obraz și apostrofându-i: „Ați crezut că sunt mort, nemernicilor, cum v-a spus ticălosul de sculptor? Ei, nu, iată că trăiesc. În genunchi, păcătoșilor, și pentru că ați îndrăznit să credeți în moartea mea veți răbda o săptămână de foame”. Îți spun eu, Dinule, ar fi fericiți. Ar răbda de foame nu o săptămână, ci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
o bănuială: „Nu cumva...?” Și fuma, pe deasupra. Răsturnat în fotoliu, lovea cu un creion în masă și scotea rotocoale de fum din gura cu dinți îngălbeniți și mici, de rozătoare. Aștepta să-i explic de ce venisem și gusta cu plăcere, ticălosul, încurcătura în care mă aflam, intimidat de metamorfoza lui. Nu părea deloc dispus să fie amabil, iar tăcerea se prelungea, stânjenitoare, în avantajul lui. M-am așezat pe scaun fără să mai aștept să fiu invitat. Din pricina asta sau dintr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
face un gest larg de invitație, către canapea. — Ia loc, ia loc. O adevărată rușine, omul ăla al meu. Zi-mi tu ce să fac. Își frînge mîinile, gata să plîngă. — Lasă, lasă, mami, știi că așa e el, un ticălos și un mîrlan. — Susan, nu vorbi așa! Chiar dacă poate e ticălos, să ne ierți, domnu’ Wakefield. Ar fi trebuit să vii aici Înainte de război. Bărbații erau politicoși și drăguți, harnici, nu auzeai un cuvînt urît, nu Înjura... — Corect, ricanează Susan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
tine, Alferez. Alferez se Întoarce să se uite la Wakefield. — SÎnt aici de cînd au curățat deșertul de familia Manson. De atunci a fost al dracului de bine. Barmanul ia remarca la modul personal. — Niciodată nu mi-a păsat de ticălosul ăla, dar pe vremea aia erau o mulțime de oameni interesanți. Discutau chestii. Făceau ce le trecea prin cap. Dacă o gagică te plăcea, bum, chiar aici, pe masa de biliard. Oamenii nu se dădeau de ceasul morții de teama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
din cauza ta. Eu chiar nu te cunosc, știi? Mariana spune că nimeni nu te poate cunoaște. Spune că ești ca un cifru. Deci, a venit ziua judecății, așa cum se temea. Wakefield Își dă seama că a fost cel puțin un ticălos fără pereche. — Ce pot să spun? Pot să-ți spun tot ce mi s-a Întîmplat, dar nu ți-ar fi de mare folos, crede-mă. Psihiatrii sînt niște labagii, știi asta. Margot pare să se fi așteptat la acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
a-și trage nasul. Wakefield o cuprinde cu brațul pe după umeri și Îi netezește părul șaten cu o mîngîiere. Poate că doar avem nevoie să petrecem ceva timp Împreună, spune ea, ștergîndu-și ochii. Wakefield se simte ca cel mai abject ticălos din lume. — Niciodată nu am avut prea mult timp, dar ai dreptate, draga mea. Ar trebui să stăm Împreună cît ești aici. Stă o clipă pe gînduri. Poate am putea merge la un film. A nimerit la fix; ochii lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
clauză În contract despre durata loviturii de Început. Ar fi trebuit să-mi dau seama! Diavolul este avocat, scrie În toate cărțile, și eu am fost tras pe sfoară! El Diablo, ești acolo? Am priceput mesajul, dar nu plec nicăieri, ticălosule! Îmi bag pula În ea de autenticitate! SÎnt acasă și am de gînd să rămîn acasă! Wakefield așteaptă replica furioasă a Diavolului, dar este ca și cum El Sataniko ar fi plecat Într-o lungă vacanță. Văzînd că nu primește nici un răspuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
insistă să-i ofere apoi o halbă de bere indiană Kingfisher din partea casei. — Tatăl tău, declară chelnerul într-un elan de incorectitudine politică, ar fi trebuit să administreze Imperiul. Atunci n-am mai fi fost nevoiți să ne descotorosim de ticăloșii de englezi. — Tată... Fran așteptă să sosească kolfi-ul înainte să atingă un alt subiect care o îngrijora. — Dacă Express lansează într-adevăr un ziar gratuit, n-o să ne fie ușor. Deja suntem la limită. — Știu, o liniști Ralph, dar o să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
o pune într-o poziție de inferioritate. Era un adevărat talent. Mai ales dacă se întâmpla ca posesorul să fie un nemernic. Se întinse să ia un șervețel, apoi coborî din mașină cu, speră ea, o mișcare grațioasă dar hotărâtă. — Ticălosule, îl salută Fran. Era povestea noastră și știai asta. Nu mă mir că aveai o mutră atât de spășită deunăzi. Dădeai târcoale ca să vezi dacă am ajuns acolo înaintea voastră. Ei bine, te informez, eu una nu sunt adepta mentalității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
cuvine. Nici nu puse bine mâna pe telefon, că Stevie bătu la ușă trăgând dintr-o țigară Players și fluturând o scrisoare. — Tocmai a sosit asta pentru tine, zise întinzându-i-o. O scrisoare de adio, fără umbră de îndoială, ticălosul. Capitolul 7 Stevie avea dreptate. Într-o pagină acoperită cu un scris înclinat, impecabil, Laurence o informa că lucrurile se mișcaseră puțin cam prea repede pentru el, că o considera o femeie minunată, dar că simțea nevoia să le lase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
te las să pleci, ca să-mi dau seama de asta. Să mă lași să plec, vru să protesteze Fran, lasă vrăjeala, mi-ai dat papucii, să spunem lucrurilor pe nume. Însă Laurence era de neoprit. Probabil că mă consideri un ticălos fără inimă după ce am dat bir cu fugiții când ai pomenit de copii, - spre uimirea ei, în ochii lui luceau lacrimi nevărsate - dar există un motiv pentru asta. Întoarse privirea ca și cum ceea ce urma să-i spună era atât de dureros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
comoară ascunsă. Între timp ajunsese la ușă. Jack se afla pe scenă, dând mâna cu primarul. Fran îi mai dădu o șansă. — În primul rând... Jack nu părea stânjenit sau dispus să-și ceară scuze. De fapt, strălucea de bucurie, ticălosul, mai ales când întâlni privirea plină de venerație a lui Miriam, care mai că nu-și scrântise încheieturile delicate de atâta aplaudat. — Aș dori să mulțumesc juriului, pentru că trebuie să fi fost într-adevăr o decizie dificilă. De bună seamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
bănuiesc. Când ajunse în sfârșit la redacție, totul era din fericire în parametri normali. Reporterii zbierau, Keith Wilson îl tachina pe Mike Wooley, iar Sean McGee, cu părul prins în coadă și cu un aer preocupat, era pe urmele unui ticălos fără inimă care arunca deșeuri periculoase, înșela consumatorul sau, în general, distrugea echilibrul planetei după părerea lui Sean. Stevie o atacă înainte să apuce să-și scoată haina măcar. — Fran! În sfârșit! Ai început să lucrezi part-time mai nou? Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
ușa lui Gaston și l-a luat familiar de braț. — Ce e? spuse Tomoe, privindu-l pe Takamori. Stai o secundă aici. — Ce s-a întâmplat? După cum se aștepta Takamori, de îndată ce Ōkuma și Gaston au ajuns în stradă, cei doi ticăloși și-au și făcut apariția, câte unul de fiecare parte. — Vai, bărbatul ăla! exclamă Tomoe, apucându-l pe Takamori de braț. — Exact! — Ce ne facem? Cel de-al doilea, boxer profesionist probabil, s-a întors și i-a privit pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
într-o astfel de încurcătură, așa că au șters-o imediat, morți de frică. Până și „șeful“, care se uita cu dispreț după ei, a remarcat: — Ce lași!... Nici un strop de bărbăție în ei. Profitând de o clipă de neatenție din partea ticăloșilor, Ōkuma, ținut sub supraveghere de individul cu jachetă, a reușit să le scape, scoțând un strigăt ascuțit cu vocea lui de soprană, care-ți zgâria auzul precum răzuitul pe metal. — Ticălosul naibii! strigă păzitorul lui Ōkuma, dar când s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
în ei. Profitând de o clipă de neatenție din partea ticăloșilor, Ōkuma, ținut sub supraveghere de individul cu jachetă, a reușit să le scape, scoțând un strigăt ascuțit cu vocea lui de soprană, care-ți zgâria auzul precum răzuitul pe metal. — Ticălosul naibii! strigă păzitorul lui Ōkuma, dar când s-a repezit să-l oprească, Ōkuma era deja departe. Ciocnindu-se de oameni, intrând în fetele care-i stăteau în cale, drept ca săgeata, fără să-i fie rușine sau să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
înțeles, în sfârșit, cu cine avea de-a face. A pornit ca un tăntălău spre mulțimea de japonezi care priveau de la o oarecare distanță cu ochi în care se putea citi teamă și curiozitate. — Ho! Stai puțin! strigă la el ticălosul care arăta ca un idiot și ținea jucăria în mână. Ai de gând să cumperi pozele? Gaston tăcu. — Le cumperi sau nu? Gaston s-a oprit și, cu un zâmbet pe fața lui lungă, a clătinat din cap, spunând: — Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
dură spre complicii lui. Ce dracu’ tot vorbiți? Ăsta nu-i campion de box. Uitați-vă la mâinile mocofanului! Astea nu-s mâini care să fi intrat vreodată în ring. Au amuțit cu toții. — Nishino, ia-l în primire! Nishino era ticălosul care îl acostase de la bun început pe Gaston, cel care se îndreptase spre el cu mâinile în buzunar. Și bandiții își au scara lor de valori. E o cinste mult mai mare în a cotonogi un luptător renumit, de exemplu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
lipit pe chipul lui. La revedere! Nishino se repezi la el dintr-o săritură și îl lovi în stomac și în genunchi cu mâinile și cu picioarele. Uriașul Gaston se chirci, gemând. — Oh, non, non... Tu m’a fait mal. — Ticălosule! Din cauza durerii cumplite, Gaston părea să fi uitat toată japoneza pe care o știa. Stătea chircit și suferea îngrozitor. Nishino l-a atacat și a doua, și a treia oară. Trecătorii priveau scena, încercând sentimente diferite: o milă teribilă pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
decât pentru Gaston. Fața îi era udă leoarcă de sudoare și ploaie. Mi-a trebuit o jumătate de an, dar am descoperit până la urmă cum au stat lucrurile. E foarte adevărat ce-ți spun eu acum. Mai sunt în viață ticăloși care ar merita să fie executați. S-au întors în Japonia fără probleme și-și țin gura pecetluită în ce privește trecutul lor. Superiorii fratelui meu! Ei au pus toate crimele lor în cârca lui. N-au recunoscut nici măcar faptul că au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
că se petrece ceva straniu cu acest străin. — De fapt, ce ești tu? — Nimic. — De unde vii? — Franța. Răspunsurile lui erau inconsistente precum vata de zahăr. — De ce... de ce-ai venit în Japonia? — Cu vaporul. Gaston confundase cuvântul „cum“ cu „de ce“. — Ticălosule! Te întreb de ce-ai venit? Gaston a zâmbit încurcat și nu a răspuns. — Nu ești actor, nu? Aha, asta era, deci! Omul acesta făcea doar pe prostul. În realitate era un om deștept, abil, care realiza tot ce se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Nu, nu asta. Se schimonosi de ciudă că nu-și găsea cuvintele în japoneză ca să-i poată explica tot ce simțea. — Endō... tare singur... tare singur, așa că ție trebuie prieten. Ochii lui Endō, ațintiți asupra lui Gaston, scânteiau de ură. — Ticălosule! Piei dracului din calea mea! Nu pot să sufăr gunoaiele ca tine. A ridicat mâna cu intenția de a-l lovi iar pe Gaston, dar acesta s-a dat îndărăt câțiva pași. Luându-și o distanță sigură față de ucigaș, l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
ținând însă bine pistolul în mână. Kobayashi l-a lovit peste mâna care ținea pistolul. Acesta i-a căzut în apă, nu înainte însă de a răsuna o împușcătură în întreaga mlaștină. Mâna lui Endō era plină de sânge. — Mori, ticălosule! Mori! Mori! striga Kobayashi în timp ce-l asalta cu o ploaie de lovituri. Endō a reușit să se ferească și să se ridice în picioare, dar nu se ținea bine. Simțea o durere cumplită în umărul stâng. A văzut înaintea ochilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
s-a postat cam la doi metri de mal. Kobayashi, străfulgerându-l cu ochii lui injectați, a luat-o la dreapta, pe mal. Un zâmbet șiret îi flutura pe față. Nu fusese degeaba în armată. Ghicise repede intențiile adversarului. — Crapă, ticălosule! Crapă! Kobayashi s-a apropiat, puțin câte puțin, de locul unde se afla pistolul, balansând cazmaua deasupra capului, fără vreo țintă precisă. Hotărât să nu-l lase pe Kobayashi să ajungă la pistol, Endō se ferea de lama cazmalei, așteptând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]