9,719 matches
-
ca și cum ai încerca să numeri frunzele unui copac cu o coroană uriașă. E ca și cum ai încerca să memorezi toate științele lumii, de dinaintea ta, din timpul tău și din timpul celor care vor veni după tine, dintr-o dată. Ai vrea un traducător, pentru că incapacitatea ta de a-i interpreta mesajele este evidentă. Apoi, realizezi străluminat că totul e simplu. Că nu ai nevoie de niciun traducător și de nicio interpretare. Ai trăit și trăiești chiar tu ceea ce autorul mărturisește. Pentru că avem de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
timpul tău și din timpul celor care vor veni după tine, dintr-o dată. Ai vrea un traducător, pentru că incapacitatea ta de a-i interpreta mesajele este evidentă. Apoi, realizezi străluminat că totul e simplu. Că nu ai nevoie de niciun traducător și de nicio interpretare. Ai trăit și trăiești chiar tu ceea ce autorul mărturisește. Pentru că avem de-a face cu o lungă mărturisire. Înțeleasă într-o singură cheie. Cheia brăileană. Cheia lui Panait Istrati și a lui Fănuș Neagu. Și a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
simțit umilit ca om și... român. La o masă oficială erau cîțiva profesori de renume din România și niște japonezi, doctoranzi la universitățile noastre. Ca de fiecare dată, după cîteva pahare, a început "bășcălia". Somitățile noastre se luau peste picior, traducătorii încercau să-i pună pe japonezi în temă. Românii rîdeau (unii de alții), japonezii, complet derutați, nu înțelegeau și schițau cîte un rictus. Oamenii aceștia de la "Soare Răsare" erau contrariați de ce se întîmplă. La ei fiecare își vede de treburile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
de tragicomedie”. De ce? Din alte două motive, care se adaugă celui de mai sus. După viziunea relatată de apostoli, numai Iuda îi ține piept lui Isus, iar acesta îl numește „al treisprezecelea daimon”. Textul menționează aici chiar termenul grecesc daimon. Traducătorii ediției National Geographic redau, iarăși tendențios, termenul prin „spirit”, trimițând în nota de subsol la sensul platonician. „Daimon” ar fi, în ochii lui Kasser și Mayer, o entitate pozitivă, cu rol de intermediar între diferitele eoane sau sfere ale universului
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ca dovezi irefutabile împotriva celor care negau fecioria Mariei. Pentru alexandrinii noștri așadar, Protoevanghelia reprezenta o garanție indiscutabilă de ordin istoric. Titlul sub care este cunoscută astăzi apocrifa se datorează unei greșeli de înțelegere a rolului acesteia în Biserică. Primul traducător în latină, Guillaume Postel (mort în 1581), văzând că ea se citea în bisericile orientale, a crezut că are de-a face cu o scriere canonică (amănunt foarte important pentru demersul nostru!), socotind-o începutul (protou) Evangheliei lui Marcu: de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
1936, tradusă de Gala Galaction, Vasile Radu și episcopul de atunci, Nicodim Munteanu”. Într-o scurtă secțiune finală, voi face câteva remarci și despre ultima diortosire, datorată Î.P.S. Bartolomeu Anania, apărută în 2001. Viciu de metodă Care este metoda traducătorilor Bibliei sinodale, din 1936 până astăzi? Aș numi-o „metoda amestecului surselor”. În prefața din care am citat adineauri se spune că traducerea Vechiului Testament s-a realizat „după textul Septuagintei, confruntat însă și cu textul original ebraic”. De fapt
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
textul original ebraic”. De fapt, nu este vorba despre o confruntare, operațiune ilegitimă în cazul unor texte autonome, așa cum voi arăta mai încolo, ci despre o amestecare a textului grec și a celui ebraic, după un scenariu arbitrar. În ochii traducătorilor, utilizarea simultană a două surse pentru obținerea unei singure versiuni românești a reprezentat și reprezintă, se pare, un plus. Procedeul e interpretat ca un spor de garanție a fidelității și originarității textului propus spre degustare credincioșilor ortodocși români. În ochii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
greacă. Tradiția spune că această versiune a fost dusă la bun sfârșit de un număr de șaptezeci sau șaptezeci și doi de rabini chemați din Palestina de către regele egiptean și închiși separat în câte o peșteră de pe insula Pharos. La sfârșit, toți traducătorii au prezentat, spre stupefacția celor prezenți, aceeași versiune greacă a Bibliei. Episodul a fost relatat de Philon din Alexandria în Viața lui Moise, cartea a II-a, 25-44, precum și de Pseudo-Aristeas într-o scrisoare savuroasă către Philokrates (traducerea mea): 301
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ceva din această atmosferă, elogiind acuratețea transpunerii și felicitându-i encomiastic pe făptuitori: Așa cum, cred eu, în geometrie și dialectică, noțiunile nu suportă un vălmășag de interpretări, ci aceea stabilită de la început rămâne neschimbată, tot astfel, pare-se, și acești traducători au găsit cuvintele care să coincidă cu realitățile exprimate, singurele și cele mai în măsură să le redea cu o claritate desăvârșită. și iată proba cea mai evidentă: dacă niște chaldeeni șevrei - n.n.ț care au învățat limba greacă sau
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cea chaldeeană șebraică - n.n.ț și cea tradusă în greacă, rămân muți de admirație și li se închină cinstindu-le ca pe niște surori sau mai degrabă ca pe una și aceeași scriere în conținut și în formă; iar pe traducători nu-i numesc altfel, ci hierofanți și profeți (39-40). Traducerea întregii Biblii ebraice în greacă se întinde pe mai multe secole (până în secolul II d.Hr.) și nu poate fi situată într-o singură regiune 174. Cercetătorii contemporani au scos
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sunt descrise de două ori. Prima descriere (cap. 25-31) concordă în mare cu descrierea din TM. Pentru a doua descriere, TM are însă foarte multe elemente suplimentare față de LXX. Capitolul 36, 8-34 oferă în greacă o formă abreviată. Cum „rezolvă” traducătorii Bibliei în românește această situație? Pur și simplu aleg varianta TM, nu pentru că ar urma un principiu metodologic coerent, ci pentru că varianta oferită de TM e mai lungă. Deuteronomul. Capitolul 32 cuprinde celebra „Cântare a lui Moise”, ultimul cuvânt al
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
urmat, cum am văzut, de tălmăcitorii români pentru fragmentul din Exod), versetul 43 spune doar atât: „Neamuri, slăviți poporul său, căci el va răzbuna sângele slujitorilor săi, va face să cadă răzbunarea asupra vrăjmașilor, răscumpărând astfel pământul și poporul său”. Traducătorii români, dornici să concilieze, se pare, cele două versiuni (prin alegerea sistematică, dar absolut arbitrară a variantei mai lungi), urmează de data aceasta textul LXX. Versetul 43 sună așa în Biblia românească: „Veseliți-vă, ceruri, împreună cu El și vă închinați
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în cazul Exodului, s-a optat pentru versiunea TM, iar în cazul „Cântării lui Moise” din Deuteronom s-a găsit că e mai bine să se traducă după LXX. Iosua. Nu mai departe de capitolul 20 din Iosua/Isus Nave, traducătorii dau iar câștig de cauză textului masoretic. Căci versetele 4-6 ale acestui capitol lipsesc din LXX, absență compensată la sfârșitul cărții, unde LXX prezintă două capitole în plus față de TM. Evident, și traducătorii români revin acum la versiunea mai bogată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de capitolul 20 din Iosua/Isus Nave, traducătorii dau iar câștig de cauză textului masoretic. Căci versetele 4-6 ale acestui capitol lipsesc din LXX, absență compensată la sfârșitul cărții, unde LXX prezintă două capitole în plus față de TM. Evident, și traducătorii români revin acum la versiunea mai bogată, incluzând capitolele 34 și 35. 1-2Regi. Textul grec este mai amplu decât TM. Dar și TM prezintă unele fragmente originale în raport cu LXX. Așadar lucrurile se prezintă destul de alambicat. Dau câteva exemple. La sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
TM, ordinea în care sunt dispuse anumite fragmente diferă enorm. Biblia românească a urmat versiunea masoretică fără nici o justificare. Bilanț și verdict Mă opresc aici cu exemplele. Care ar fi constatările de primă importanță pentru ancheta noastră? În primul rând, traducătorii/diortositorii Bibliei românești utilizează de-a valma cele două surse principale, instituind ca unic criteriu de alegere a versiunii criteriul cantității. Conform acestui criteriu, absolut nepotrivit și nefuncțional în sfera filologiei, variantele cele mai bogate au a priori câștig de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
definit credința și au luptat împotriva ereziilor, acești Părinți întemeietori ai teologiei creștine au lucrat cu Septuaginta, și numai cu ea, ca Vechi Testament”. Prin urmare, e absolut firesc să ne raportăm la ei atunci când luăm în discuție Biblia creștină. Traducătorii români par să pună între paranteze lunga și fertila tradiție patristică, respingând implicit Septuaginta ca text de sine stătător. LXX este Biblia citită și utilizată pentru exegeză de majoritatea Părinților Bisericii. Excepție fac numai câțiva Părinți antiohieni - Diodor, Teodor al
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
despre Filocalia lui Nicodim și a lui Macarie în cursurile sale de teologie mistică din anii ’30, pornind mai cu seamă de la lucrările publicate de Irénée Hausherr în Orientalia christiana 185. El consacrase, de asemenea, prelegeri întregi lui Paisie Velicikovschi, traducătorul Filocaliei în slavonă și în românește de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Lui Dumitru Stăniloae i se cade însă atribuirea titlului de Doctor philocalicus (valachicus)186. Părintele Dumitru a aflat despre antologia lui Nicodim (sec. al XVIII-lea) grație unor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este că varianta românească a Filocaliei diferă din multe puncte de vedere de cea a lui „Nicodim-Tzelatis”, adusă de la Muntele Athos de cei doi ucenici ai lui Stăniloae. Mai întâi, ea dispune de o serie de introduceri personale ce aparțin traducătorului. Pe de o parte, acesta fructifică studiile științifice recente, iar pe de altă parte, realizează propriile investigații, în special asupra tradiției manuscrise a traducerilor românești anterioare. O altă diferență majoră ține de succesiunea autorilor și a operelor. De exemplu, începând
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în câteva rânduri, destul de politicoase, de altfel, teoria lui Gheorghe Drăgulin însuși, conform căreia sub numele de Dionisie Areopagitul s-ar ascunde, în realitate, un alt Dionisie, cunoscut de tradiția creștină ca Dionisie „cel Mic” (Exiguus), prietenul lui Cassiodor, marele traducător al Părinților greci în latină 206. Stăniloae mărturisește în răspunsul său că, sufletește, ar fi înclinat către această ipoteză - din patriotism, fiindcă Dionisie cel Mic era născut pe teritoriul actual al României -, însă „dragostea de adevăr” îl obligă să-l
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pentru ei, valoarea unui text perfect autonom, sacru, irefutabil și intangibil. Orice traducere nesupravegheată riscă să fie o profanare. S.M.: și traducerea românească, și introducerile la diferitele cărți ale Pentateuhului redau diferența de stil atestată de textul grec. Literalitatea atribuită traducătorului Deuteronomului nu poate fi comparată cu traducerea Genezei. În ciuda unității de sens a LXX și a unei considerări ca atare de către Părinți, fluctuațiile stilistice rămân importante. Cum ați reușit să țineți cont în traducerea voastră de această diferență de stil
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
între scriitura celor doi autori există o deosebire netă, care-ți sare pur și simplu în ochi. Foarte puține din traducerile românești redau însă această deosebire, conaturală, aș spune. În românește, Balzac sună aproape ca Flaubert și invers. Din vina traducătorilor, în parte, dar și din vina traducerii înseși. A traduce înseamnă într-un fel a nivela în limba-țintă ceea ce este reliefat și zgrunțuros uneori în limba de plecare și puțini traducători reușesc să păstreze relieful pitoresc al originalului. Întrebarea ta
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Balzac sună aproape ca Flaubert și invers. Din vina traducătorilor, în parte, dar și din vina traducerii înseși. A traduce înseamnă într-un fel a nivela în limba-țintă ceea ce este reliefat și zgrunțuros uneori în limba de plecare și puțini traducători reușesc să păstreze relieful pitoresc al originalului. Întrebarea ta atinge unul din punctele nevralgice ale întreprinderii noastre. Câțiva din traducătorii Septuagintei românești s-au „supărat” pe faptul că nu vor fi lăsați să-și etaleze virtuțile poetice și ritmice. Ei
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
înseamnă într-un fel a nivela în limba-țintă ceea ce este reliefat și zgrunțuros uneori în limba de plecare și puțini traducători reușesc să păstreze relieful pitoresc al originalului. Întrebarea ta atinge unul din punctele nevralgice ale întreprinderii noastre. Câțiva din traducătorii Septuagintei românești s-au „supărat” pe faptul că nu vor fi lăsați să-și etaleze virtuțile poetice și ritmice. Ei plecau de la premisa, după mine falsă, că textul biblic trebuie redat într-o limbă românească „specială”, plină de mister, cu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Papagaliceasca arhaizantă modernă nu poate stârni decât haz, ca și papagaliceasca neologizantă. Noi am ales calea traducerii curgătoare, limpezi și elegante. Diferențele dintre registrul poetic și cel cronicăresc, dintre tonul sapiențial și diatriba profetică se afișează singure, cu condiția ca traducătorul să respecte expresia de bun-simț a limbii române de azi și să aibă el însuși un minim simț al limbii în care traduce. S.M.: În cărțile consacrate traducerii, Antoine Berman vorbește despre traducerea etnocentrică, hipertextuală și platonică, căreia îi opune
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
impus în limba noastră fără a încerca să exploatați elasticitatea latentă a limbii. În mai multe cazuri, ați ales să oferiți traducerea literară în notă, preferând să păstrați în text cuvinte și expresii acceptate de uzanța limbii române. Ca alți traducători, mă întreb și eu dacă traducerea unei opere de căpătâi nu este prilejul unic al reînnoirii limbii proprii, prin manifestarea unui univers străin căruia i se deschide. În acest sens, scriitorul german Rudolf Pannwitz spunea: „Traducerile noastre, chiar cele mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]