200,946 matches
-
să-și tragă puțin sufletul. Bărbatului ei nu-i plăceau acele opriri, și ne chema să ținem pasul cu el lovind în stânci cu pioletul. Soției lui îi trezeau curiozitatea o mulțime de lucruri: mărimea neobișnuită a frunzelor de stejar, urmele mistreților și iarba culcată, care, în pajiștea de la izvor, puneau o pată de lumină în desișul de nepătruns al codrului, ori numele păsărilor, ce treceau în zbor pe lângă noi înveselindu-ne cu trilurile lor. Pe măsură ce suiam, se descoperea tot mai
José María Merino (Spania): Căutătorul de minuni by Andrei Ionescu () [Corola-journal/Journalistic/14985_a_16310]
-
ale pădurilor, văile verzi, panglica râului strălucind în soare, sub un cer fără pic de nori. - Haideți, grăbiți-vă, ne zorea căutătorul de minuni. Ea ridica atunci de jos piatra pe care se oprise s-o privească ori lăsa în urmă florile violete ale ciulinilor care-o făcuseră să zăbovească și își relua drumul fără a spune nimic. Când am ajuns sus, ea a scos un strigăt de uimire. Limpezimea dimineții strălucea acolo cu o forță covârșitoare. Lacul era albastru, albastru
José María Merino (Spania): Căutătorul de minuni by Andrei Ionescu () [Corola-journal/Journalistic/14985_a_16310]
-
lui admira picturile cu ajutorul lanternei, comentând scenele reprezentate în fiecare dintre ele. Toate erau scene cu animale: cai, cerbi, trei mistreți, o capră neagră. Îi sticleau ochii de plăcere și răsuflarea i se înălța ca fumul dintr-o vatră. Pe urmă, în timp ce căutătorul de minuni lumina peretele și își pregătea cu o minuțiozitate lentă și temeinică aparatele de fotografiat, soția lui și cu mine am cutreierat peștera. Din tavan se desprindeau, într-un ritm milenar și cu un ecou imens, picăturile
José María Merino (Spania): Căutătorul de minuni by Andrei Ionescu () [Corola-journal/Journalistic/14985_a_16310]
-
stâncii care străjuia peștera. Cerul se făcuse de peruzea și o pală de vânt rece a trecut peste coline. Am rugat-o să-mi dea o mână de ajutor ca să adunăm vreascuri și am ridicat o grămadă în fața colibei. Pe urmă am ajutat-o eu pe ea să întindă cortul, să umfle cele două saltele și să desfacă sacii. Când am terminat, ne-am așezat să ne desfătăm privind lacul. Deodată, am auzit-o scoțând un strigăt de uimire. - Uite, uite
José María Merino (Spania): Căutătorul de minuni by Andrei Ionescu () [Corola-journal/Journalistic/14985_a_16310]
-
nu se simțea în largul lui și că-mi răspundea cu un aer împăciuitor, cu totul nou în comportamentul său. - Liniștește-te, liniștește-te. Ai mâncat? Eu am dat din cap că nu mâncasem. - Hai să mâncăm ceva și pe urmă o să te culci. A arătat spre casă și a dat din mână. - Pe ea era mai bine să n-o deranjăm. S-o lăsăm cu ale ei. Pesemne că cercetează. Am mâncat cu poftă. Am uitat să aprind focul și
José María Merino (Spania): Căutătorul de minuni by Andrei Ionescu () [Corola-journal/Journalistic/14985_a_16310]
-
un număr rotund de ani de la terminarea liceului, ne strîngem peste patruzeci, adică aproape tot grupul disponibil. Ne chemăm între noi pe numele mic, cu apelative copilărești aproape uitate de noi înșine: sunt diminutivele cu care ne strigau părinții, în urmă cu zeci de ani. Vorbim despre tot ce ne interesează, fără restricții tematice, dar subiectul predilect rămîne "epoca de-atunci", ce făceam la școală, cum erau profesorii, în ce fel descopeream lumea; pe scurt, cum era viața în Paradis, adică
Mica Românie by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/15040_a_16365]
-
școală, cum erau profesorii, în ce fel descopeream lumea; pe scurt, cum era viața în Paradis, adică în locul de unde am fost alungați după trecerea bacalaureatului. Ați înțeles desigur că e vorba de colegii mei de liceu, de cei care - în urmă cu mulți ani - au terminat liceul Dimitrie Cantemir din București. Inutil să precizez: pe atunci liceele erau încă "de băieți" și "de fete". Vorbesc, deci, despre seria mea a Liceului de băieți Dimitrie Cantemir, o serie ai cărei componenți au
Mica Românie by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/15040_a_16365]
-
a format, spontan, grupul nostru, patru colegi ne-au părăsit și n-au mai apărut la nici o reuniune. Nu m-a mirat dezertarea lor, cît rapiditatea cu care s-a despărțit grîul de neghină și proporția derizorie a acesteia din urmă. Cea mai mare parte a vieții noastre active s-a desfășurat sub un regim de toți detestat. Dar valoarea individuală a răzbătut uneori la suprafață. Modești, fără să ajungă la vîrful piramidei (acolo unde se instalaseră politrucii, lichelele și odraslele
Mica Românie by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/15040_a_16365]
-
paranteze. Nu suntem însă nici pe departe egali între noi, pares, deoarece o subtilă ierarhie ne structurează clubul. Oricît pare de curios, ierarhia a rămas aceea dictată de notele pe care le-am avut ca elevi, de valoarea mediilor din urmă cu patruzeci de ani. Dincolo de cariere uneori extraordinare, de banii din bancă, de poziția căpătată între timp - acele îndepărtate note obținute cu peste patru decenii în urmă condiționează și astăzi comportamentul unor oameni maturi, aflați în pragul bătrîneții. Fenomen de
Mica Românie by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/15040_a_16365]
-
de notele pe care le-am avut ca elevi, de valoarea mediilor din urmă cu patruzeci de ani. Dincolo de cariere uneori extraordinare, de banii din bancă, de poziția căpătată între timp - acele îndepărtate note obținute cu peste patru decenii în urmă condiționează și astăzi comportamentul unor oameni maturi, aflați în pragul bătrîneții. Fenomen de arierare colectivă? Mă îndoiesc. Grupul nostru nu este nici măcar excesiv-nostalgic, ci pur și simplu realist: atunci, demult, la vîrsta de 14-15 ani, fiecare dintre noi am aflat
Mica Românie by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/15040_a_16365]
-
Gheorghe Grigurcu Așa cum spuneam și altădată, poezia lui Valeriu Mircea Popa este cea a unei profunde solitudini. Prin definiție, solitudinea reprezintă o restrîngere drastică, dacă nu chiar o suspendare a relațiilor eului cu lumea. Aceasta din urmă suportă o reducție al cărei tablou se încheagă din fapte minime, din deșeurile grandorii. E o lume de uz personal, am zice homeopatică: "oare de ce s-a ofilit frezia// doar o pusesem chiar lîngă fereastră/ într-o carafă destul de încăpătoare
O lacrimă a lucidității by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15023_a_16348]
-
discuție apare crud în gesticulația d-sale ce acreditează absurdul asezonîndu-l cu sarcasme. E o violență derivată a singurătății ce-și divulgă slăbiciunea în chip paradoxal, ducînd la acea "bufonerie sîngeroasă" indicată de Baudelaire: "o disperare ca toate celelalte/ la urma urmelor/ ombilicul e doar prima cicatrice/ un fel de zero/ de unde începe numărătoarea inversă" (raynela sau 27 de poeme găsite într-un tomberon). Ori: "astăzi ar fi o zi/ tocmai bună de murit/ nici prea cald/ nici prea multe mierle
O lacrimă a lucidității by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15023_a_16348]
-
apare crud în gesticulația d-sale ce acreditează absurdul asezonîndu-l cu sarcasme. E o violență derivată a singurătății ce-și divulgă slăbiciunea în chip paradoxal, ducînd la acea "bufonerie sîngeroasă" indicată de Baudelaire: "o disperare ca toate celelalte/ la urma urmelor/ ombilicul e doar prima cicatrice/ un fel de zero/ de unde începe numărătoarea inversă" (raynela sau 27 de poeme găsite într-un tomberon). Ori: "astăzi ar fi o zi/ tocmai bună de murit/ nici prea cald/ nici prea multe mierle împrăștiate
O lacrimă a lucidității by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15023_a_16348]
-
ca și delectarea ludică ce purcede dintr-însa, se prezintă veștejite de grotescul imagistic ce trădează o conștiință damnată, înaintînd în materia suavă precum viermele într-un fruct: "o linie zgîriată pe zidurile cantonului/ de mîna unui copil/ ajunge din urmă acceleratul// și apoi ne putem juca în liniște/ cu labirintul finlandez// fără să ne pese cine va spăla/ diseară/ dinții celui mort/ astfel încît sufletul/ să plece curat de pe limbă" (camera de subsol sau răscumpărarea). O sinteză a celor două
O lacrimă a lucidității by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15023_a_16348]
-
România - în Maramureș, Oltenia și Bucovina - au fost fructificate îndeosebi în două cărți de referință: una, apărută în 1994, Focul viu, rudenia și ritualurile ei în Carpați, și cea proaspăt ieșită în traducere românească, publicată doar cu doi ani în urmă, la Presses Universitaires de France. La data primei sale vizite la noi, Dl Jean Cuisenier era deja directorul Muzeului Artelor și Tradițiilor Populare, întemeiat la apelul lui André Malraux în 1968, și avea o prestigioasă activitate de cercetător și profesor
Jean Cuisenier - "NU PUTEM PROIECTA ÎîN VIITOR INTEGRALITATEA CULTURILOR VECHI" by Ion Pop () [Corola-journal/Journalistic/15028_a_16353]
-
vocea sa, o anume franchețe și simplitate a tonului, modul foarte direct de a comunica, o superioară, înțeleaptă seninătate a privirii îndreptate asupra unei lumi care trece inevitabil către Muzeu, dar nu înainte de a-și fi lăsat și în noi urmele unor tipare de adâncime, lumina câtorva Exemple. Marea Dv. carte, Mémoire des Carpathes, a apărut de curând în românește la Editura Echinox din Cluj. Este, cred, o excelentă ocazie pentru a retrasa oarecum istoria contactelor Dv. cu civilizația și cu
Jean Cuisenier - "NU PUTEM PROIECTA ÎîN VIITOR INTEGRALITATEA CULTURILOR VECHI" by Ion Pop () [Corola-journal/Journalistic/15028_a_16353]
-
Presses Universitaires de France, iar Memoria Carpaților a fost publicată de aceeași editură în anul 2000. Așadar, cum vedeți acum drumul Dv. spre România și tradițiile sale? Dacă mă uit înapoi, adică cu mai mult de treizeci de ani în urmă, pentru a vedea în ce condiții am ajuns să mă întâlnesc cu România și să mă interesez de ea, pot spune că datorez acest fapt unor împrejurări oarecum neobișnuite. Fusesem numit atunci director al Muzeului Artelor și Tradițiilor Populare din
Jean Cuisenier - "NU PUTEM PROIECTA ÎîN VIITOR INTEGRALITATEA CULTURILOR VECHI" by Ion Pop () [Corola-journal/Journalistic/15028_a_16353]
-
Ghilgameș este omul de azi. Aceeși obsesie a depășirii morții, a anulării acestui fenomen pe care de mii de ani ne încăpățînăm să-l considerăm ne-natural. între ambrosie și inginerie genetică, între mumificare și criogenie, diferența e pînă la urmă nesemnificativă. Memorabil e articolul Cîinii. Nu e vorba despre cîinii comunitari, nici despre Băsescu sau Brigitte Bardot. E vorba despre filosofi. Români sau străini, nu se știe, dar tentația de a înlocui categoriile cu nume e irezistibilă. Există așadar filosofi
Rafinament și umor by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/15043_a_16368]
-
ei în mai multe cinuri: soiul cel mai al naibii - un fel de "dog german filosofic" - se ocupă cu "poliția gîndirii", adică îi cenzurează, în mod politically correct, în numele stăpînilor lor, pe toți ceilalți. Să-i vezi numai cum iau urma a ceea ce e declarat interzis! Adună cărți, recenzează, critică, denunță, pronunță, anunță, sînt mereu în război...". Există și filosofi "de expoziție", "purtați pe la televiziuni și simpozioane." De asemenea, filosofi "maidanezi", care fac paradă de libertatea lor. Andrei Cornea ne recomandă
Rafinament și umor by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/15043_a_16368]
-
altfel, cu cele mai perfecționate tehnici ale inducerii suferinței, dintre care nu puține cu venerabile tradiții de la Ginghis-Han și Tamerlan încoace. Uimirea, consternarea, revolta, securiștilor pensionați sau reciclați, de a se vedea arătați cu degetul pentru ceea ce a fost, la urma urmei, exercitarea de arte, activitate de cerc restrâns unor persoane deosebit înzestrate și, într-un fel predestinate, este de înțeles. Mai întâi că nu toți au bătut, torturat, ucis, ci doar au dat birocratice îndrumări, pe bază de legi ale
Bătaia la români by Barbu Cioculescu () [Corola-journal/Journalistic/15061_a_16386]
-
cu cele mai perfecționate tehnici ale inducerii suferinței, dintre care nu puține cu venerabile tradiții de la Ginghis-Han și Tamerlan încoace. Uimirea, consternarea, revolta, securiștilor pensionați sau reciclați, de a se vedea arătați cu degetul pentru ceea ce a fost, la urma urmei, exercitarea de arte, activitate de cerc restrâns unor persoane deosebit înzestrate și, într-un fel predestinate, este de înțeles. Mai întâi că nu toți au bătut, torturat, ucis, ci doar au dat birocratice îndrumări, pe bază de legi ale luptei
Bătaia la români by Barbu Cioculescu () [Corola-journal/Journalistic/15061_a_16386]
-
acumulării, iar iluzia vieții o simplă complicitate cu privitorul. Însă dincolo de pauperitatea materialelor și de suspendarea iluziilor, de asumarea fragmentului ca singură garanție în aspirația către întreg și de validarea construcției ca metaforă a existenței însăși, formele mai păstrează vizibil urmele unei sacralități pierdute sau, din contra, inapte încă de a se manifesta. În spatele derizoriului și al mortificării, așteaptă momentul prielnic pentru reactivare memoria unui hieratism nedeterminat. Care vine, poate, din imemorialul act al creației dintîi ori din mai recenta stilistică
Alte crochiuri by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/15033_a_16358]
-
cu autorul Moromeților. Ne întâlneam prima dată de când îmi apăruse Galeria. Și chiar mă gândeam, mă tot gândeam, cum avea să fie când mă voi întâlni cu Preda. Pe care îl admiram de mult. După care alergasem cu ani în urmă prin Piața Romană, când îi apăruse primul volum din Moromeții, și, gâfâind, în colțul pieții de unde, pe Ana Ipătescu, dădeai spre Gazeta literară, îl felicitasem, foarte mișcat. Preda murmurând aproape sfios: Mulțumesc, dacă o spui dumneata... Iar acum era invers
Scene cu Marin Preda (2) by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15087_a_16412]
-
fi putut avea în ziua aia cine știe ce clipă meschină, să spună nu știu ce, iar eu, - ce-aș fi făcut, atunci? ce i-ași fi spus, ca să nu rămân dator?... Perdeaua trasă, ne privirăm tăcuți cât ai număra până la patru, cinci... Pe urmă, Marin Preda îmi pusese mâna pe umăr zicându-mi liniștit: monșer, te felicit. Dar sentința, de bază, avea să cadă puțin peste... Treceam pe Calea Victoriei, când m-am auzit strigat din urmă. Era cum se strigă-n bărăgan, - și era
Scene cu Marin Preda (2) by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15087_a_16412]
-
tăcuți cât ai număra până la patru, cinci... Pe urmă, Marin Preda îmi pusese mâna pe umăr zicându-mi liniștit: monșer, te felicit. Dar sentința, de bază, avea să cadă puțin peste... Treceam pe Calea Victoriei, când m-am auzit strigat din urmă. Era cum se strigă-n bărăgan, - și era Mircea Dinescu. Alerga disperat spre mine... Era Trepădușul angelic (pe atunci) al lui Marin Preda. Un înger de renaștere, cu părul superb, castaniu, lung, revărsat pe spate, și care pe vremea aceea
Scene cu Marin Preda (2) by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15087_a_16412]