10,522 matches
-
În fundu-acestui cadru ce ochii ne Îmbată Eterul și cu marea unesc azurul lor; Iar soarele ce-apune, pe marea azurată Revarsă-n fluviu d-aur, măreț, dezmierdător! Pe luciu orizonte, acolo unde cerul Cu marea se Îmbină, apare luna blînd, C-un pas ușor pătrunde din ce În ce eterul; Și stînca se-nvelește sub umbre, negurînd. Îmbălsămitul aer ce cîmpul răspîndește, Cu aerul de mare s-amestecă plăcut; Sub malul singuratic un val abia mugește; Zefirii dulci aleargă și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
zori, Din a cărui undă și-a făcut mirază Bolta azurată, aurînd de flori. Ale sale fiice sînt strălucitoare Ca stelele d-aur rătăcind prin nori; Dulcea frumusețe este fugătoare, Piere ca o rouă dupe dalbe flori. Pe aici domnește blînda poezie Ce din cupa-i d-aur varsă drăgălaș Un prefum de roze și de ambrozie Care-mbată dulce sufletul gingaș. E-ora cînd tresare lina Propontide Sub al aurelii tinerei sărut, Scînteind la focul stelelor splendide Semănate-n fundul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este Bosforul lui Bolintineanu: spațiu imaginar, compus ca un decor de teatru printr-o sinteză a tuturor formelor de relief (forme virginale), strînse În jurul mării, centru iradiant, matricial. Poetul dă o sugestie despre natura artificială a acestui spațiu („aici domnește blînda poezie”, „arta cu natura acolo s-unește”), Însă indirect, fără a avea conștiința artificialului. Arta participă la viața materiei, În forma ei sublimă natura se unește, cum poetul zice, cu poezia, dînd impresia de măreție, formînd „cadrul cel mai răpitor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
corupe frăgezimea lucrurilor. Matinalul trece repede spre un apus al voluptății, plăcerile tinere devin „plăceri molatici”. Exilatul din poemul cu același titlu le respinge În numele datoriei sacre față de patrie: „Nu voi plăceri molatici născute-n sărbătoare, Nici tinere fecioare, fragile, blînde flori”... Însă lumea Bosforului (lumea fizică și pasională) este, cu precădere, o sărbătoare a voluptăților molatice, a răsfățului. Sentimentul securității Începe la Bolintineanu de la frontiera plăcutului, dulcelui, dalbului, desfătării, cu alte cuvinte: de la un anumit grad de corupere a matinalului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Încă valoarea metaforei, folosește În toate situațiile cîteva abstracțiuni. Dacă urmărim modul lui de a caracteriza obiectele, altele decît cele citate pînă acum, observăm că toate indică un anumit grad de beție, de moliciune abstractă. Roza e beată, bucla e blîndă, stînca e uscată, dar pe ea a căzut raza unui dulce soare, coasta (rîpa) este dătătoare de delicii („coastă de delicii”) și de aceea e binecuvîntată, cascadele sînt „murmuroase” (Proscrisul), văile „Încîntătoare” etc. Obiectele (fizice și morale) primesc aceleași determinări
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
plăcere Dacă tu, l-a mea vedere Vei roși, d-acum frumos, Și-i pleca iar ochii jos” — ceea ce hanima nu Întîrzie să facă: „Iar hanima se uimește, Drăgălaș ea roșește, Ca un trandafir născînd Și-ochii dulci ea pleacă blînd...” Scenariul este acum complet. LÎngă roșirea feței și apariția luminii, În protocol intră și aplecarea ochilor. Nu e deloc simplă, cum ne-am aștepta, figura inocenței. Roland Barthes introducea inocența, ca figură a erosului, În categoria „atopos”-urilor: inocența este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
plecării, al depărtării, acela ce duce spre ținutul visului: „lumea dorită” a Atlanticului, Asia frumoasă, India plină de minuni (Marea Mediterană). Ea are, În esență, o funcție decorativă și stimulatoare. Incită fantezia și facilitează poezia. Pe țărm, poetul aude „un freamăt blînd / de strofe dulci, divine” și simte, cu o reală satisfacție, că darul de a cînta bunurile lumii nu l-a părăsit. Cabinetul s-a deplasat aici. Poetul singuratic și meativ, asaltat de urgii, este acum un vînător de melodii divine
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tichie Care-n vîrf e-mpodobită c-un bumb galbin de cristal. Fericit, el locuiește un măreț palat de vară Plin de monștri albi de fildeș și de jaduri prețioși. Mari lanterne transparente, de o formă mult bizară, Răspînd noaptea raze blînde pe balauri fioroși. O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin păreții fini de lac, Prelungește colonada-i pe-o fantastică grădină Ce mirează flori de lotus În oglinda unui lac. Ochiul vesel Întîlneștc, pe colnice-nverzitoare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-mă aice să mor, dragul meu!” Acest dulce rai primește expresia cea mai elocventă În Miorița. Blaga a făcut mai tîrziu din el matricea spiritului românesc. Alecsandri imaginează un loc vesel și frumos, cu flori dalbe de aur și seri blînde, suspinătoare, un loc „bun de iubire”. PÎnă la urmă plaiul se identifică, printr-o răsturnare previzibilă de sensuri, cu (ara. Poetul leagă de acest spațiu un sentiment al duratei și al dumnezeirii (armonie, grandoare liniștită, permanență, singurătate confortabilă). Apare și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Unind două orizonturi, iată valul lui Traian! Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuier, CÎntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier. LÎngă dînsul doarme-un cîne; pe sus zboară un vultan, Și o turmă de oi blînde pasc pe valul lui Traian! Pustietatea ce „În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare” reprezintă un imens spațiu deschis și, În fața lui, imaginația poetică se Înspăimîntă. Nu „se-nveselește”, Încă o dată, pentru că, fără hotare, pustietatea (cîmpia) este altă imagine
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
văpăi tremurătoare În albele șiraguri de rouă lucitoare.” Alecsandri a fixat și momentul Înserării, legîndu-l, invariabil, de eros. E „ceasul dumnezeiesc” al iubirii, ora tainicelor plăceri. Fantezia adună, În sprijinul acestui sacru moment, luminile și parfumurile a două teritorii: „Era blînda oră a blîndelor șoapte, CÎnd nu mai e ziuă și nu-i Încă noapte. Pămîntul și cerul, ca doi frățiori, Își dau sărutare prin stele și flori. Și-n aer parfumul a florilor dalbe Plutea cu lucirea steluțelor albe...” Nu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
albele șiraguri de rouă lucitoare.” Alecsandri a fixat și momentul Înserării, legîndu-l, invariabil, de eros. E „ceasul dumnezeiesc” al iubirii, ora tainicelor plăceri. Fantezia adună, În sprijinul acestui sacru moment, luminile și parfumurile a două teritorii: „Era blînda oră a blîndelor șoapte, CÎnd nu mai e ziuă și nu-i Încă noapte. Pămîntul și cerul, ca doi frățiori, Își dau sărutare prin stele și flori. Și-n aer parfumul a florilor dalbe Plutea cu lucirea steluțelor albe...” Nu e vorba, propriu-zis
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Printre papură zburînd...”. Strigătul de ziuă al cocoșului pune capăt acestei goane Înfricoșătoare. Macabrul, demoniacul se termină În grotesc: Satan și jertfa lui, baba, se aruncă În „băltoiul mucezit”... Strigoiul din alt poem este un flăcău care, neascultînd de glasul blîndei copilițe, a plecat „pe la ceasul doisprezece” și a căzut În prăpastie dimpreună cu calul său alb. Este concentrată și deconspirată, aici, o legendă. Poetul descrie cu oroare locul blestemat: „În prăpastia cea mare Unde vîntul cu turbare Suflă trist, Înfricoșat
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un portret feminin care nu diferă, În esență de portretul romantic cunoscut. Lipsește lui Alecsandri doar acea ardoare dezechilibrantă a pasiunii pe care o aflăm la Bolintineanu, poet cu mijloace estetice mai reduse decît ale lui. Femeia lui Alecsandri este blîndă, rumenă, albă și sprintenă: „Albă ca o lăcrimioară, Dulce ca o primăvară, Era sprintenă, ușoară Ca un pui de căprioară. Trupușoru-i gingășel Părea tras printr-un inel! Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță, S-o tot strîngi la
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
duhul străin, de strigoi, de iubirea dintre două ființe din lumi diferite, nu sînt deloc demonice. Dragostea este manifestarea unei vîrste și Alecsandri n-a Înfățișat-o decît rareori și superficial „bolnavă”, agresivă, cotropitoare. Copilita (pentru care are predilecție) este blîndă și neștiutoare de misterul pe care Îl ascunde. Pasiunile se consumă În afara poemului. În poem e vorba doar de o fugă, o „hîrjoană”, de o plecare În codru. Sentimentul este privit dinafară, cu oarecare răceală. Noțiunea de lirică erotică „obiectivă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de lîncezeală și așteptare, de suferință nedeterminată (pe care Îl notează și Heliade Rădulescu și, mai tîrziu, Arghezi) trece peste pragul diminutivelor: „Inima-mi jălește, Dar nu știu ce vrea; Nu știu ce dorește Inimioara mea. Căci aude șoapte Fremăte de zbor, Ș-apoi blînde șoapte Ce-i șoptesc din nor.” Crai-nou, Sburătorul și alte poeme prefigurează mitul luceafărului, Însă Alecsandri nu complică drama incomunicării și n-o spiritualizează prea mult. Sburătorii iau chipurile voinicilor cu plete negre care răpesc fetele din „lumea-ntunecată” și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Să te pui drept fața sa, Că tu, umbreluță, știi Că Îl tem și de stihii.” Există, totuși un obiect-fetiș În poezia lui Conachi: veriguța. Împreună cu cele trei mărgăritărașă, ea simbolizează trei elemente ale seducției feminine: duhul, nunii și limbajul blînd și fermecător: „Veriguța ce mi-ai dat-o cu trei mărgăritărașă Însămnează duhul, nurii și vorba cea drăgălașă, Iar verigile de aur pe care stau pusă ele SÎnt unite, ca s-arăte că tu le ai pe tustrele”. Poezia este scurtă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dă mîngîieri vesele, dă Îndrăzneală la cuvînt, dar să nu uităm că vinul este proprietatea exclusivă a bărbatului! E teritoriul lui rezervat de vînătoare. „Pin mahala la Izvor”, În pridvor la Breslea, pe la Tabacii de jos bărbații petrec cu vin blînd. Însă, culmea!, sînt și muieri care intră În circiumă. Pann este pur și simplu indignat. Cine a permis muierilor să pătrundă În acest sanctuar al bărbaților? CÎnd ies de acolo, fac tot felul de mișelii: „Se află și din muieri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
său de liceu 11. În plus, prozatorul ar fi comis aceeași eroare ca și memorialistul, încercând să explice psihologia personajului cu ajutorul materialului anecdotic (nepotrivit unui "subiect" ce s-ar fi cuvenit edificat, chipurile, exclusiv din "evenimente morale"12). Până și blândul Perpessicius condamnă "anecdotismul exagerat" și caracterul "hibrid" al discursului romanesc, vinovat de "a nu se fi menținut în tonalitatea confesivă și de a fi inserat rudimente epice"13. În jurul acestor aprecieri negative au gravitat, în genere, majoritatea comentariilor. Numai Pompiliu
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
stogul lânii mătăsoase". Speriată de forța animalică a pasiunii brute ("nici pentru Poslușnicu nu exista suflet, cum nu existase nici pentru Lică"), Mili (ca și Bizu, ca și Eminescu) începe iar să viseze, cu gândul la altfel de amoruri, mai blânde, mai puțin triviale, pe potriva temperamentului său, de femeie sensibilă. Se retrage din nou la conac, fără să se mai gândească la Bizu, cu sentimentul că și-a găsit, în sfârșit, rădăcinile. Realizează însă curând că nu asta își dorea, de
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
cel mic, i-l duse la gură și i-l mușcă până la sânge", ceea ce-l făcu să simtă "o ușoară silă" față de "realitatea" amorului: "De ce o fi mușcând așa? se tot gândea el. În dragoste era deprins cu senzații mai blânde". Ca atare, numai "imaginea ideală a Veronicăi" va izbuti să-i risipească "urmele dinților țigăncii" și "pe această Veronică, așa cum i-o sculptase propria imaginație, o luă cu el la Berlin, floare presată într-o carte"161. Pe cealaltă Veronică
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Krafft-Ebing, Psychopathia Sexualis (1886), Cesare Lombroso, Genio e follia (1864), Max Nordau, Entartung und Genie (1894). 119 Vezi "episodul Milly", relatat succint în Bălăuca. Abia la Berlin va trece poetul printr-o experiență amoroasă concretă cunoaște pe Milly, o femeie blândă, care "nu mușca niciodată" ("blondă, cu ochi albaștri, cu gropițe în obraz și fără nici un moft") și care i se dăruise firesc ("dragostea i se părea un act natural"). Eminescu "o mângâia pe păr; uitase de Veronica", apoi se plictisi
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
oamenii, obiceiurile, ocupațiile, aspirațiile, durerile lor. Sătenii erau un neam de oameni așezați, cu vorbă domoală, harnici și economi, asemenea bunicului său din Dodești, sau, cum spune scriitorul cu propriile sale cuvinte: „ O lume plină de oameni buni, cuminți și blânzi ca tata și ca moș Gheorhe din Dodești, sfântul bunic cu căciula țurcană; o lume bună și curată”. Nu trebuie să rămînem cu impresia că acești țărani erau doar firi domoale sau indolente, din neam de răzeși (ca Virgil Caraivan
Victor Ion Popa și comuna Dodești by MIHAI APOSTU () [Corola-publishinghouse/Science/91678_a_93467]
-
uneori mânat pe undeva de drame adânci: nedreptatea, suferința, umilința, drame provocate de societatea de pe atunci, cum se putea vedea în Velerim și Veler Doamne și atunci reacția lor era neînduplecată. El însuși nepot de răzeș, Victor Ion Popa, fire blândă, îngăduitoare, generoasă, deosebit de muncitoare, devenea deodată dârz, neînduplecat când era nedreptățit, lovit în munca sa. Din acest neam blând dar neîncovoiat era și Alexandru Vlahuță, fiu de răzeși de pe meleagurile Similei (comuna Pleșești), folcloristul Tudor Panfile (din ținutul Țepu) și
Victor Ion Popa și comuna Dodești by MIHAI APOSTU () [Corola-publishinghouse/Science/91678_a_93467]
-
vedea în Velerim și Veler Doamne și atunci reacția lor era neînduplecată. El însuși nepot de răzeș, Victor Ion Popa, fire blândă, îngăduitoare, generoasă, deosebit de muncitoare, devenea deodată dârz, neînduplecat când era nedreptățit, lovit în munca sa. Din acest neam blând dar neîncovoiat era și Alexandru Vlahuță, fiu de răzeși de pe meleagurile Similei (comuna Pleșești), folcloristul Tudor Panfile (din ținutul Țepu) și celebrul jurist C. Hamangiu (din comuna Pogonești), toate din regiunea Bârladului. A doua regiune, vecină cu a Fălciului, pe
Victor Ion Popa și comuna Dodești by MIHAI APOSTU () [Corola-publishinghouse/Science/91678_a_93467]