15,241 matches
-
probleme, până și pubela se-afla la locul ei, cu Brutus tolănit pe capac. I se zărea și coada, zvâcnind în ritmul viselor. „Mă rog...“, a mai lăsat Mihnea de la el, „Nu era pe dulap.“ „Și urmele de pe gât?“, am insistat, „Au apărut din senin sau te pomenești că sunt tot o iluzie? Și, apropo, de ce umblă Rapotan și Penciu după tine?“ „O să vă spun eu mai târziu de ce...“, s-a eschivat Mihnea. Am mai sorbit din țuică, apoi i-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ne-ai vorbit de Rapotan și Penciu, malacii din casă...“ „Ăștia sunt singurii care există cu-adevărat. Nu știu dacă chiar te-ai întâlnit cu ei, dar băieții nu te-au luat doar pe tine-n vizor.“ „Sigur există.“, a insistat Maria, „Ne-au urmărit și pe drumul spre mare, abia am scăpat de ei. La urma-urmei, despre ce accident ar fi fost vorba, dacă nu erau în mașină? Și tu cum ai fi aflat? Sună-l pe Andrei, să-ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
însă repede. „Da’ pe mine nu mă păcălește. Dă tare-n femei, da’ de fapt e-un mototol. E topit după aia, se vede de la o poștă. Și cum zici că arăta tipa?“ „Potabil.“, am pus de la mine, fără să insist. „Nu știu de ce, da’ nu prea-mi vine să te cred. Regula număru’ unu a ipocriziei: nu-ți bați joc decât de oamenii la care ții:“ „Ipocrizia e-o artă, nu un păcat.“ „Da-da... Mai ales când vine vorba
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ele. „Aha!“, a mârâit Mihnea. „Aici avem ceva.“ L-am văzut cum selectează un fragment și-l mută în alt fișier. Cred că era ultima frază, n-am prins prea bine, oboseala începea să-și spună cuvântul. „Ce anume?“, am insistat. „Apocalipsa cerebrală... Formula asta nu-ți spune nimic?“ „Nu.“, am recunoscut. Chiar nu-mi spunea. „Dar vârsta lui nea’ Caisă?“ „Ce să-mi spună? Am fost colegi, asta-i tot.“ „Robane, chestiile astea-s mai vechi, nu-s de ieri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de ani, dar în ce hal? Lumea vrea chestii proaspete, răcoritoare, spumoase. Ca-n reclama cu urșii polari care beau din sticle de Coca-Cola. Ce poate fi mai normal de-atât?“ „Teoria sună coerent, cu practica stăm mai prost.“, am insistat. Ceva lipsea din demonstrația lui Mihnea. „Cum dovedești că ni se umblă la amintiri?“ Era o întrebare elementară, prima care îți trecea prin minte. Mihnea a luat-o lejer, fără să clipească. Se vedea că lucrase la ea. „Simplu, prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
unde drumeagul se oprește într-o poartă de fier, e casa unde a venit pe lume Alexandru Robe. „Ce mă-sa mare!?“, am sărit, uitând de orice bune-maniere, „Ce-i mizeria asta?“ „Ia vezi mai bine la pagina 21...“, a insistat Mihnea, privindu-mă la fel de ciudat. Acum toată lumea se uita la mine, și Maria, și tânărul Lupu. Și eu aș fi făcut-o, dacă aș fi rămas undeva pe-afară. Privind cu nedumerire fotografia, Alexandru simte dintr-odată cum propriul său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
e coleg cu tine.“ M-am așezat din nou pe scaun. Toată lumea stătea cu ochii pe mine. „N-avem pe nimeni cu numele ăsta.“, am zis, începând să mă liniștesc. „Nici la catedră, nici în altă parte.“ „Ești sigur?“, a insistat Mihnea. „Categoric. Ce, eu nu știu cine lucrează la noi? Îți arăt ștatele de plată, nu e nici un ESCU acolo... În plus, nu cunosc vreun profesor poreclit așa.“ „Și-atunci...“, s-a uitat Maria la Mihnea. „Și-atunci nimic. Cartea există, uite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
uita serile la talk-show-uri. „Nu orice romancier. Cel mai mare romancier român în viață.“ „Cel mai mare romancier, dar nu și cel mai mare scriitor.“, am observat. „Noi îl căutăm pe cel mai mare scriitor român în viață.“ „Da.“, a insistat tânărul Lupu. „Are conferință astăzi, la 12.“ „Deci omul invizibil, care scrie romane necunoscute și de care doar un matematician și-un avocat au auzit (adică voi doi), ține-o conferință-n fața juriștilor din toată țara, iarna, în mijlocul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, apoi ne-a făcut semn să ne-apropiem. Ne-am strâns capetele unul lângă altul și ne-a șoptit un nume la ureche. „Ești sigur?“ „Așa scrie pe-afiș.“ „Ai afișul la tine?“, a insistat Mihnea. „Nu.“ „Deci nu știm sigur. Ar putea fi oricine.“ Nimeni n-a mai zis nimic. Maria a tras din nou cartea spre ea. „Pe mine altceva mă miră. Să presupunem că tipul există și cineva i-a scos numele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Sentiment tragic al destinului...“, mi-am țuguiat eu buzele, imitându-l pe Mihnea. „Sună grandios. Putea să zică «un nelipsit rahat tragic» (scuze, Maria), era același lucru. Asta nu e literatură...“ „Tipul ăla cu prezentarea pare să creadă altceva...“, a insistat Mihnea. „M-aș mira să fie el; numele e pus acolo la întâmplare. De obicei, criticii nu-și pierd timpul să citească volumul înainte de prezentare. Sunt oameni ocupați, cu nu știu câte cărți care-așteaptă la rând. Așa că te roagă pe tine, autorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
goală și dedesubturile ei. Dar nici cei care făceau almanahurile nu se născuseră ieri: ba sutienele erau mari sau de sfoară (ca pantofii supraetajați din anii ’70), ba te trezeai cu secvența voalată de pete de creneală. Cezar și Mihnea insistau pe scenele cu sportive, căutând disperați ultimele performanțe ale gimnasticii feminine: sexe desfăcute-n săritura pe bârnă și sfârcuri întărite la rotația între aparate. Nadia Comăneci era la mare modă (deși abia împlinise 14 ani sau tocmai de-aia), la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și corporală conținea mici fisuri, se mai întâmpla să deschid ușa la baie și s-o găsesc pe Maria plângând. Ridica imediat capul, își ștergea lacrimile și ieșea demn, fără să-mi adreseze un cuvânt. Știam aproape întotdeauna motivul. Nu insistam, găseam mult mai simplu și mai avantajos să mimez înțelegerea, însoțind-o cu o tăcere matură și respectuoasă. Uneori, tăcerea putea dura și două zile. A treia zi, o invitam în oraș. Opream în Romană la „Turabo“ (dosind Opelul pe-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ca tatal mamei mele ii era tata nelegitim si ca a fost unul din fiii scriitorului Ion Ghica, Nicolae Ghica. Alte date despre el nu cunosc. In familia mea (respectiv in prezenta mamei si a bunicii mele) nu s-a insistat niciodata, din motive lesne de inteles, asupra acestei situatii. Mai exact, nelegitimindu-si fiica, tatal ei o repudia implicit si ii crea in societate o situatie dintre cele mai ingrate. Nu am dat explicatii in legatura cu situatia de mai sus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
dacă n-aș fi știut că vine din partea unui cititor de literatură. În plus, era complet neadevărată: uram scrisorile și nu-mi aminteam să fi produs vreodată una, cu-atât mai puțin să vreau s-o public. Și totuși, individul insista, pe un ton care nu lăsa loc de comentarii: „A se vedea Anexa 1, pag. 10-15“. Am răsfoit paginile sub becul lanternei, ca într-un roman pasionant. Nu mică mi-a fost mirarea ca, la locul indicat, să găsesc un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ia o Fru-Cola. Noi nimerisem primii la coadă, cu patruzeci de muncitori în spate. „Co-comand eu!“ „Bine, măi Cezărică.“, se dăduse Mihnea la o parte. „Tre-trei co-co, vă rog, trei ci-ci-co-cole și de do-doi lei tre-treizeci de vafe!“ „Ce? Cât?“, insistase vânzătoarea. „Co-co-cola, trei; ci-ci-co-co, adică. Și vafă.“ „Ce zici acolo, măi băiețaș?“, se enervase vânzătoarea. Mulțimea deja fremăta. „Tre-trei ci-co-cole și do-doi lei tre-treizeci de-de vafe.“ „Cum?“ Din spate, muncitorii începuseră să se revolte: „Bagă mare!“, „Haidi, bă, că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
astea arătau altfel decât cele de munte, nu trebuia să se ude când ne bulgăream în Herăstrău), mănușile maică-mii (ceaușiste, negre, din piele de porc), mănușile de-armată ale lui taică-meu (kaki, cu un deget, făcute-n ’53; insistase să le păstrez), mănușile bunicii Aneta (alea crem, pe care le-am ciuruit la fotbal). Zăceau toate pe cuier, aranjate pe schimburi și categorii. În fiecare an, îmi completam colecția, spre disperarea Mariei. Singurele pe care nu le sufeream erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Maria. Mă simțeam încolțit, ca eroii lui Chiriță. Trenul zdroncănea fără milă. Cabina devenise dintr-odată mai strâmtă, chiuveta și paturile mă înghesuiau, lipindu-mă de ușa încuiată. N-aveam pe unde să ies, pusesem și sticla, preventiv. „Ei?“, a insistat Maria. I-am aruncat o privire urâtă, nerecunoscătoare. „Bine, bine, vă zic.“, am admis, „Trebuie să găsesc un Pif.“ S-a lăsat un moment de tăcere. Eram studiat temeinic, prudent, cum o faci cu un nebun, înainte să suni la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
s-a interesat Maria, parcă ghicindu-mi gândul. „De la Bloteria Națională.“, i-a explicat Mihnea. „Sunt mână-n mână cu cea mai tare instituție financiară a Statului, din ’90 încoace. De-acolo își trag finanțele.“ „Despre ce sume vorbim?“, a insistat Maria. „Nu-ți poți imagina. Mii de milioane de dolari.“ „Scoși de la populație.“, am zis. „Un fel de taxă pe viciu, nedeclarată. Încurajată de Stat, donată Bloteriei și-administrată de ea.“ „Jocurile de noroc...“, a observat Maria. „În variantă 6
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
strâmbat Mihnea. „Jumate din suma asta merge pe-ntreținere. Iarna, chiar trei sferturi. Frumos, nu? Iar Bloteriștii sunt ca noi, angajați ai Statului. Să tot lucrezi la Statul ăsta, futu-l în cur!“ „Asta-i tot ce-ai găsit?“, a insistat Maria, ignorând ultimele cuvinte. „Mai e ceva.“, a bombănit Mihnea, întorcându-se spre mine. „Îți mai amintești de scrisorile amicului Paul? Povestea cu Adina, cu documentele băgate-n dosarul tău de facultate?“ „Am stabilit noi că Paul e-autorul?“ Mihnea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pe mai departe materiale». Ce fel de materiale? De ce natură? Și, mai ales, cui să le «furnizeze»? Ne putem imagina că Paul nu e-angajat în construcții, livrând betoane nu știu cărui client interesat să-și ridice o vilă.“ „Și-atunci?“, a insistat Maria, deși răspunsul era evident. „Și-atunci, Paul lucrează pentru Securitate. E-un turnător ordinar, unul care întocmește rapoarte. A făcut-o și înainte de 1989, o face și-acum.“ „Tot nu înțeleg.“ „E simplu, Maria. De fapt, prietenul Paul colaborează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Viena on-line. E vie și nu costă. În plus, e și sigură: nu-ți dă nimeni în cap.“ „Poate mai găsești ceva despre reverend și teoriile lui.“ „Am și găsit. N-am mai apucat să-ți spun aseară.“ „Ce?“, a insistat Maria, ignorându-mă în continuare. Ajunsesem pe locul trei, după Mihnea și cornulețele fără calorii. „O mică istorie c-un tablou. Asta-i chiar pentru tine, Maria.“ „Anume?“ „În afară de chestia cu teorema, despre Thomas Bayes se mai știe ceva. Două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fotocaina, n-ai toată mișcarea; câmpul vizual e incomplet. Așa apar accidentele de mașină.“ „Vorbind de-accidente...“, am prins momentul. „Ce s-a-ntâmplat la Covasna, în 1972?“ „Chiar nu știi? Sper că-mi dai voie să te tutuiesc,“, a insistat inginerul, „acum aproape ne cunoaștem.“ „Evident.“, l-am încurajat, fără să mă deranjeze adverbul. Ultimul lucru pe care vroiam să-l fac era să-l contrariez. „M-aș bucura să aud povestea. Să am măcar două «monede» de mișcat.“ „Să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
închis. Austriecii nu sunt dispuși să accepte vreo nouă investigație. Nimeni nu mai poate reconstitui traseul.“ „Mai puțin prietenul Dvs., scufundătorul de plăcere.“ „Scufundările de plăcere au uneori scopuri științifice.“, a parat Grosescu, fără să tresară. „Științifice, cu ghilimele?“, am insistat. „Cu sau fără. Nu contează.“, a continuat inginerul, „Vrei hârtia?“ „Depinde.“, m-am ferit. „Ce conține și de ce-ar trebui să mă intereseze?“ „Eu ți-o dau oricum.“, mi-a surâs Grosescu. „Ți-am pus-o în Pif. Poți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
s-o și păstrezi, mie nu-mi mai trebuie.“ Nu zisese „nu-mi trebuie“, spusese: „Mie nu-mi mai trebuie“. Adverbul făcea toată diferența. Dar eram la negocieri, nu la o oră de gramatică. „Mai povestiți-mi un lucru.“, am insistat. „Ceaușescu știa de fotocaină? Dar Maurer?“ „Dumneata ce crezi? De ce accidentul din 1972? Și, mai ales, de ce s-au răcit relațiile dintre PCF și PCR și circulația de Pif-uri spre România a fost oprită?“ „Asta s-a-ntâmplat abia-n
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Pe calculatorul de-acasă?!“, m-am mirat, revăzând între timp scena în care Mihnea își spăla tastatura cu spirt. Mi se păruse atunci un gest imposibil, de nereținut. DE NEREȚINUT. Nimeni nu i-ar fi găsit vreun rost. „Da.“, a insistat Grosescu, privindu-mă din ce în ce mai atent. „Acolo se depun cele mai multe bacterii.“ „Se spală.“, am spus, încercând să minimalizez. „La fel ca microbii. Există niște mijloace de dezinfecție. Până și computerele atacate se spală cu-antiviruși. Nanobacteriile trebuie să dispară, odată ce cureți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]