11,045 matches
-
acestora, substituind și ea relația subiect-predicat cu relația subiect-obiect, sesizată ca unitate originară. Dar, tocmai pornind de la această dovadă, trebuie găsită și urma unei "reacții non-judicative", suficient de adâncă în filosofia actuală, dar veche de când filosofia, pentru a face cu putință sensul unor "proiecte non-judicative", active pentru tematizările viitoare în registru filosofic; desigur, într-un registru filosofic în care tocmai regulile judicativului funcționează numai ca dovezi istorice ale unui drum al gândirii, ajuns, cumva la un capăt. Chiar formele "extreme" de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
din sine, în deschiderea ce-i este proprie. Răspunsurile la întrebările și problemele semnalate vor deveni posibile, totuși, printr-o de-constituire filosofică, al cărei orizont a fost deja deschis, demers care va înainta pe două căi, amândouă aflate în putință prin ipoteza despre dictatura judicativului, formulată mai sus: a) calea genealogiei acesteia, folosind tehnica reducției de tip fenomenologic, pentru a-i sesiza originaritatea convențională; b) calea unui proiect non-judicativ, folosind tehnica unei "reducții non-judicative" (lămurită în contextul potrivit) și a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dialectica. Cea dintâi Introducere, însă, deși o va judeca pe aceasta împreună cu "instituțiile" ei, i se va supune, totuși. Prin urmare, ea poate prelua statutul de "critică", dar va fi vorba de un statut limitat prin autojudecare. În ce măsură este cu putință un asemenea joc, vom vedea. De fapt, ar fi de văzut "forma" în care se retrage discursul pentru a reuși să prindă, în vorbele sale, totul, adică și pe sine. Până la urmă, prima Introducere va fi o încercare de punere
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
un chip acceptabil chiar de pe poziția convențiilor judicative, este condiționat, cumva, de anumite fapte care, deși sunt "particulare", având o legătură mai degrabă indirectă cu filosoficul în el însuși, trebuie scoase la iveală de la bun început, atât cât este cu putință. Aceste fapte la care fac referire aparțin culturii și filosofiei românești. Printre ele, limba este, poate, cel mai semnificativ. Cum știm, la un limbaj filosofic românesc se lucrează încă, chiar dacă între timp de la primii Cronicari până la ultimele traduceri din câțiva
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cu seamă atunci când intervine o raportare la tradiție, așa cum se întâmplă în orice tematizare filosofică. Or, din această perspectivă, apartenența "mea" la un mediu cultural și participarea acestuia la identitatea "mea" trebuie evaluate, în așa fel încât să devină cu putință o "continuitate" de atitudine, fie aceasta marcată de o ruptură tematică, metodologică etc. -, adâncă. Nu este greu de observat că sunt câțiva gânditori români care au lucrat cu "instrumente" puse la îndemână de mediul cultural de la noi, de la limbă până la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
logos-ului Unitatea reprezentativă a logos-ului formal este discursul.15 Acesta din urmă adună elementele logos-ului formal: gânduri, rostiri, fapte, toate acreditate sau în curs de acreditare. Această unitate este însă întotdeauna tematică, deoarece constituirea sa devine cu putință pe baza unui "dat" care pretinde preluarea și prelucrarea sa "conștientă". Ceea ce înseamnă că discursul apare ca o generalitate strict formală; fără a rămâne însă doar la acest sens. Destinul discursului înțeles și ca unitate "logică" îndreptată către adevăr cu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
său. Nu este vorba însă despre o generalizare a nimicnicirii, ci mai degrabă despre un început de fenomenologizare, act care presupune, dar nu oricum, ci originar, o reflexivitate: conștiința, conducând datul către condiția nimicului, în sensul de a-i spori putința lui de a fi fenomen, se pune pe sine în cauză, operând asupră-și exact în felul în care operează asupra datului: prin trecerea sa în condiția spre care conduce datul: către condiția nimicului. În fenomenologia "clasică", un asemenea lucru
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de logică; faptul acesta va fi mai bine descris în contextul reducției judicative a dictaturii judicativului, așa încât, aici nu vor fi semnalate decât unele aspecte necesare tematizării problemei formalizării (de-naturării) logos-ului și pregătirii "poziției" din care va fi cu putință operarea reducției judicative. Evaluarea de mai sus a Categoriilor lui Aristotel are temei; în lucrările Organon-ului, mai cu seamă în primele două, Categoriile și Despre interpretare, Aristotel analizează elementele discursului și dintr-o perspectivă ontologică, chiar dacă țintește să construiască
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a celui deschis de ea (tradiția însăși, "concentrată" într-un "obiect" al ei), intrate, toate, în scenariul hermeneutic, se pot petrece, desigur, într-un mod "judicativ"; de altminteri, așa se întâmplă de regulă. Dar tocmai această reflexivitate care face cu putință ceea ce am putea numi "întrebarea întrebării" se poate păstra pe sine însăși într-un "deschis" semnificativ pentru o zăbavă a "subiectului istoric" într-o proprie reflexivitate, prin care însăși "judecata" care ar trebui să desăvârșească înțelegerea sa este, cumva, suspendată
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acestea, adevărul nu constituie o problemă acolo unde avem cuvinte izolate, din motiv că acestea înfăptuiesc o adecvare de la sine față de "lucrurile" la care se referă, îndeosebi atunci când este vorba despre cuvintele care exprimă esențele lucrurilor, dacă aceasta este cu putință. Dar adevărul reprezintă o problemă acolo unde avem cuvinte legate (enunțări, propoziții; adică judecăți, dacă cuvintele legate sunt puse în "corespondență" cu o stare de lucruri). Ceea ce corespunde, în plan logic (formal sau constitutiv și normativ sau regulativ, ceea ce implică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fel de reificare din conștiința însăși, cu scopul de a fi prezent și un "obiect" al conștiinței. Totuși, "lucrul" nu poate fi ceva nici în el însuși, nici doar dincolo de el însuși; de aceea, în vederea sintezei, trebuie să devină cu putință o venire din sine a lucrului însuși, care presupune o deschidere a acestuia concomitentă cu deschiderea "noetică", în stare a-l prelua și prelucra. Acesta este motivul pentru care "tema" lucrului are nevoie de un orizont tematic: acesta este reprezentat
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acesta este, acum, limpede, fiindcă judecata ne-a apărut deja ca sinteză a enunțului cu starea de lucruri corespunzătoare și topos în care se întâlnesc, în sensul unei sinteze, onticul și lingvisticul; pe de o parte, întâlnirea acestora face cu putință "gândul" (de natură reprezentațională sau noetică, așadar "logică") și corespondența sau lipsa de corespondență dintre elementele prinse în sinteză, adică valoarea de adevăr. Se cuvine, acum, încă o precizare: în momentul în care adevărul și-a ieșit din semantica sa
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
necesar: pentru că acesta reprezintă faptul originar nu doar al dictaturii judicativului, ci și al altor căi posibile pentru gândirea, rostirea și făptuirea omenească (deși, deocamdată, numai ipotetic). În plus, el ne-a apărut ca fiind orizontul în care devine cu putință sinteza onticului și lingvisticul și, în urmare, instituirea logicului. Termenul logos, în accepțiunea sa comună, rostire, a suportat, în timp, o mișcare semantică, al cărei sens principal, din perspectiva celor tocmai precizate, este: de la lingvistic (cuvânt) la logic (formă logică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
devine un accesoriu al judecății, fiindcă în ea se poate origina corespondența veritabilă, aceea dintre enunțare și starea de lucruri. Există și o altă posibilitate? Da! Non-judicativul, care lasă noțiunea autonomă și adevărul (ca adevăr) la fel. Cum este cu putință aceasta? Din deschiderea oferită cercetării de această întrebare decurge necesitatea unei reducții non-judicative a judicativului constitutiv. Logicul apare acum ca expresie a unei sinteze între ontic și lingvistic, în cele două ipostaze ale sale, adecvarea și corespondența, adică noțiunea și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
P. Astfel, așezarea identității între principiile gândirii (ale gândirii cunoscătoare, căreia îi este proprie valoarea adevărului, așa cum este înțeleasă de Aristotel 38) și încrederea care, încă înaintea Stagiritului, a fost acordată ideii de principiu formal (în genere) au făcut cu putință concentrarea celor două specii ale identității (împreună cu gândul diferenței) în formula identității, A este A. În orizont judicativ, principiile logice (cele trei aristotelice, precum și cel al rațiunii suficiente formulat de Leibniz, dar și altele care ar putea fi acceptate din
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fiind lucrul cel mai semnificativ, pre-judicativul ar căpăta relief, iar constituirea sa ar putea prelua funcții de întemeiere a judicativului, așa cum pretinde însăși "natura" lucrurilor. Problema este însă următoarea: descumpănirea dictaturii judicativului nu capătă sensul trecerii dincolo de logică? Putem căpăta putința de a lucra cu logos-ul însuși, pentru înțelegerea lucrurilor, sau păstrăm o formă "de-naturată" a sa, poate într-o altă logică? Oricum, toate acestea ne trimit către o rejudecare a sintezei logice, ceea ce înseamnă o reanalizare a acesteia nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
atâta vreme cât îndeletnicirea esențială a cunoscătorului este însăși "cunoașterea de sine"; în absența ei însă, sugerează Platon, cunoașterea nu ar fi posibilă. Recunoașterea luminii ființei logos-ului aduce cunoașterea veritabilă; aceasta înseamnă și o recunoaștere de sine, adică o recunoaștere a putinței proprii de a fi într-o legătură cu sine însuși prin mijlocirea Celuilalt. De ce pare ultimul paragraf atât de ciudat, în privință stilistică și chiar în ceea ce privește sensul vorbelor? Pentru că l-am construit suspendând, cumva, convențiile dictaturii judicativului constitutiv; totuși filosofia
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Cum știm, toate aceste teme sunt active în fenomenologia husserliană și în cea merleau-pontiană; poate și în alte variante fenomenologice. Și nu oricum, ci într-un mod firesc, fiindcă tocmai într-un asemenea orizont de tematizare a cunoașterii este cu putință atât constituirea obiectuală originară, care face posibilă însăși constituirea judicativă, cât și sesizarea precarităților preluării și prelucrării judicative a "lucrurilor". Capitolul 2 Raționament (în genere) și argumentare (raționament dialectic); analitică și dialectică 2.1. Formularea problemei constituirii raționamentului și argumentării
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dintr-o anumită perspectivă, cum am precizat deja, drept concentrare a logos-ului (însemnând gândire și rostire, într-o unitate ea însăși de sine stătătoare 48) în aspectul său formal. Numai astfel concentrat și de-naturat, logos-ul a făcut cu putință constituirea unui instrument al ordinii (corectitudinii) gândirii care privilegiază doar o parte a acesteia, anume partea formală; în ultimă instanță, a devenit posibilă instituirea planului de întemeiere a unei științe normative (logica) privind modalitățile de rostire a gândurilor și de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de-a doua este aceea a surprinderii originarului cunoașterii (așa cum el a fost gândit de către Aristotel), un fel de fenomenologie a cunoașterii. Dar în ce măsură a doua cale este deschisă? Nu cumva, bazându-ne pe viziunea aristotelică asupra cunoașterii, o asemenea putință este de neadmis? Cumva, da! Numai că bazându-ne tocmai pe logica aristotelică de tipul organon-ului, calea aceasta se deschide. Gândirea care se gândește pe sine nu trebuie să vină ca atare înspre subiectul cunoașterii, pentru a-i constitui
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
alcătuirea discursurilor care pun la un loc mai multe raționamente. Observația din urmă este valabilă doar cu condiția asumării, de la bun început, a unui punct de plecare în această construcție, anume structura judicativă originară S P. Dar ar fi cu putință și o altă cale, una care să ocolească angajamantele judicative, pentru a atinge adevărul? O asemenea întrebare este cu totul legitimă, chiar pe baza celor descoperite în felul în care Aristotel a proiectat și realizat construcția silogismului. El însuși, după cum
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ca element al raționamentului dialectic. Nici acesta din urmă nu are un sens prin sine, ci doar pentru descoperirea adevărului, adică pentru formularea unei concluzii care să fie adevărată ori cât mai apropiată de adevăr. Dar aceasta nu este cu putință decât respectând reguli formale, care stabilesc aspecte generale, valabile, așadar, pentru mai multe cazuri. Insistența lui Aristotel, în acest tratat, de a tematiza definiția privită ca operație ce se adresează noțiunilor constituie un semn clar al intenției lui de a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
recunoaște capcanele în care își poate trimite operațiile, adică raționamentele. Paralogismul, antinomia și idealul rațiunii pure exprimă tocmai operațiile raționale prin care este produsă aparența, aproape într-un mod "natural", și doar scoaterea la iveală a sensului lor face cu putință operarea rațională regulativă.102 Dintr-o anumită perspectivă, este vorba aici, la Kant, doar despre o extindere a semnificațiilor analiticii și dialecticii. În privința rostului lor epistemic, ele nu mai sunt doar teorii ale raționamentului, deși dialectica cercetează "raționamentele dialectice" (toate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
raport de timp. 3.2.1.5. Raportul de timp și experiența posibilă Mai devreme semnalam cele trei contexte de apariție a timpului în scenariul criticii rațiunii pure kantiene și ipostazele temporale corespunzătoare. Le reiau, în vederea unei referiri, pe cât cu putință lămuritoare, dar mai cu seamă pentru a reconstitui sensul judecății rolul ei în acest scenariu și sensul judicativ sau, poate, non-judicativ al analiticii transcendentale. Timpul este: a) formă (a priori) a intuiției interne, ca o condiție de posibilitate a intuiției
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
poate implica alt gen de raport temporal, care să mizeze doar pe ceea ce Kant numește "idealitatea timpului"; dar acest soi de timp conceput ca idealitate nu este, de fapt, numic. Și poate tocmai pentru că el nu este nimic devine cu putință aparența. Analitica transcendentală kantiană, care stabilește reguli privind posibilitatea experienței, deducând transcendental categoriile și formulând principiile intelectului pur, constituie, totodată, o teorie a timpului. Acesta este un motiv puternic pentru a interpreta construcția critică a lui Kant din perspectiva convențiilor
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]