11,336 matches
-
informații: 1. Marian Petcu, Tipologia presei românești, prefață de Ioan Drăgan, Institutul European, Iași, 2000. 2. Valer Hossu, Nobilimea Chioarului [Cu Un cuvânt preliminar de Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al Academiei Române], Baia Mare, 2003. Observații Subsolul paginii este delimitat de text printr-o linie orizontală, care ocupă o treime din lățimea paginii. De regulă, notele sunt culese cu un corp mai mic decât restul textului. Notele sunt marcate cel mai frecvent cu cifre arabe, foarte rar cu asteriscuri (un
[Corola-publishinghouse/Science/2315_a_3640]
-
punctuație 5.1. Punctul Este cel mai important semn de punctuație folosit În scrisul românesc. E vorba despre textele scrise cu chirilice, atât În limba slavă, cât și În românește. La Început, punctul marca nu numai sfârșitul unei fraze, ci delimita și propoziții din cadrul unei fraze sau chiar grupuri de cuvinte. În general, utilizarea punctului nu creează dificultăți, cum se Întâmplă În cazul altor semne de punctuație. Prezentăm În continuare câteva reguli ale utilizării punctului. Punctul marchează pauza care se face
[Corola-publishinghouse/Science/2315_a_3640]
-
multe semne de exclamare, În funcție de caracterul emotiv al comunicării: „Atunci!!!! e-ngrozitor de spus!!!!!” (I.L. Caragiale). 5.4. Virgula Dintre toate semnele de punctuație, virgula este cel mai des Întrebuințată și, din această cauză, creează cele mai multe probleme. Conform Îndreptarului..., virgula delimitează grafic unele propoziții În cadrul frazei și unele părți de propoziție În cadrul propoziției. Virgula arată felul În care fraza și propoziția se despart În elementele lor constitutive, pe baza raporturilor sintactice dintre ele. Aceasta este funcția gramaticală a virgulei (p. 63
[Corola-publishinghouse/Science/2315_a_3640]
-
renunță la folosirea liniei de dialog În favoarea ghilimelelor, cuvintele sau propozițiile aflate Între ghilimele nemaiîncepând cu alineat. Așa sunt scrise, de pildă, ultimele romane ale lui Augustin Buzura. Linia de pauză se folosește În interiorul unei propoziții sau fraze, pentru a delimita cuvinte și construcții intercalate, ea având aici rolul parantezelor (motiv pentru care unii cercetători o numesc „paranteză orizontală”): „Moșneagul nostru - Ilie Aldea a lui Ion - era om vechi” (M. Sadoveanu). Linia de pauză poate marca, În construcțiile eliptice, lipsa predicatului
[Corola-publishinghouse/Science/2315_a_3640]
-
apariției cărții este plasat Între paranteze rotunde, Între numele autorului și titlul cărții, care este scris cu italice: Conea, Ion. (1940). Clopotiva - un sat din Hațeg. București: Institutul de Științe Sociale al României. 2. Utilizarea mai multor „separatori” pentru a delimita elementele care compun fișa cărții: punct, virgulă, două puncte. De asemenea, În cazul citării unui articol din revista Psihologie socială, nu se folosește prepoziția În: Chelcea, Septimiu, Jderu, Gabriel și Moldoveanu, Andreea. (2006). Cultura organizațională universitară - cultură a plagiatului? Psihologie
[Corola-publishinghouse/Science/2315_a_3640]
-
ce tratează o anumită temă. Spațiul alb de la Începutul paragrafului (id est alineatul) și cel de la sfârșit au rolul de a marca vizual un paragraf. Mai nou, În unele cărți, mai ales americane, a apărut un alt semn distinctiv care delimitează paragraful: un rând alb Înainte și altul după paragraf. În astfel de situații, se renunță la alineat, pentru a nu marca În mod redundant același lucru. Un maestru al tehnoredactării computerizate, Roger K. Parker (1996), ne sfătuiește: „Nu utilizați, În
[Corola-publishinghouse/Science/2315_a_3640]
-
ori au fost neglijați de către interlocutori" (Holmes, Holmes, 2001, p. 105). Aceștia dovedesc aspectele sănătoase ale furiei: respectiv, puterea ei de a curăți și de a limpezi, puterea de afirmare a sinelui/eului, puterea de a trage linie, de a delimita un teritoriu pe teren alunecos și nesigur (ibidem). Prin urmare, sunt și oameni pentru care furia nu este contagioasă; ea nu-i atrage/nu-i angajează într-un cerc vicios. O cercetare derulată în Australia pe un lot de salariați
by Gabriel Albu [Corola-publishinghouse/Science/1037_a_2545]
-
simplității, grijii aproapelui, sacrificiulului (de sine), autocontrolului. Niciuna dintre aceste trăsături un reprezintă un semn de slăbiciune. Toate indică hotărârea interioară, decizia liberă. Ca urmare a sistematicilor/îndelungatelor sale cercetări, celebrul profesor de psihologie de la Yale University, R.J. Sternberg a delimitat trei dimensiuni fundamentale ale dragostei (elemente pe care autorul le consideră ca fiind "în general, dincolo de timp și spațiu", 2010, p. 19): intimitatea, pasiunea și angajamentul. A elaborat astfel, ceea ce este cunoscut de către specialiști, drept modelul triunghiul dragostei. În contextul
by Gabriel Albu [Corola-publishinghouse/Science/1037_a_2545]
-
le asigura. Ele se referă mai degrabă la confidențialitatea datelor, decât la integritatea sau disponibilitatea lor. 1. Accesul. Softul trebuie să discearnă între utilizatorii autorizați și intruși, iar în ultimul caz să le blocheze accesul. 2. Delimitarea. Softul trebuie să delimiteze diversele activități ale utilizatorilor și să îi trateze după nivelul lor de autorizare la categoriile speciale de date ce urmează a fi prelucrate. Ca atare, și baza de date va fi compartimentată după reguli foarte riguroase pe linia securității sistemului
[Corola-publishinghouse/Science/2140_a_3465]
-
patru mari categorii: • fraude privind datele: interceptarea, modificarea, furtul; • fraude legate de rețele: interferarea și sabotajul; • fraude de acces: hackingul și virușii; • alte fraude asociate: ajutarea infractorilor, fraudele cu calculatorul și falsurile. Pe baza analizelor făcute în raport, s-au delimitat trei categorii de țări: • țări care nu și-au actualizat legislația (33); • țări care și-au actualizat parțial reglementările juridice (9), acoperind cinci sau mai puține tipuri de fraude; • țări care și-au adaptat substanțial sau integral legislația, în vederea reglementării
[Corola-publishinghouse/Science/2140_a_3465]
-
un produs original. În Marea Britanie, ca și în alte țări, există suficiente măsuri de contracarare a unor astfel de acțiuni, pe baza legilor comerciale. 10.4.4.1.Tipuri de licențetc "10.4.4.1. Tipuri de licențe" Pot fi delimitate cinci categorii principale de licențe: 1. transferul drepturilor de licență; 2. licența simplă; 3. sistemul de închiriere sau leasing al programelor; 4. licența pe locul de utilizare a produsului (site licences); 5. licența liberă (free licences). Transferul drepturilor de licență
[Corola-publishinghouse/Science/2140_a_3465]
-
de munte, într-o sală de teatru, la patinoar 17 etc.); * exerciții de selecție a tipurilor de lumini valorificabile într-un spectacol/într-un anumit context comunicativ, în condițiile în care, în lumea teatrului, luminile au multiple funcții: "de a delimita locul teatral/spațiul scenic"; "de a amplifica sau modifica valoarea gestului, a mișcării, a decorului, chiar de a aduce o valoarea semiologică nouă"; "de a înlocui decorul" (proiecțiile) Kowzan, 1975, pp. 200-201; * exerciții-joc de autoprezentare prin desen, prin culoare 18
Comunicare: discurs, teatru. Delimitări teoretice şi deschideri aplicative by Angelica Hobjilă [Corola-publishinghouse/Science/921_a_2429]
-
puține fete sunt afectate). Dar încărcătura simbolică și emotivă este considerabilă, având în vedere că se înscrie în domeniul unei înfruntări între culturi . Enumerarea actorilor prezenți și descrierea discursului acestora A doua sarcină constă în găsirea actorilor care populează zona delimitată de miză. Ei sunt "purtătorii de valori", care se manifestă prin discursuri, articole, rapoarte, interviuri, sloganuri, dezbateri televizate. În cazul nostru, acești "purtători de valori" sunt partidele politice, comisia Stasi (numită după mediatorul Republicii, președintele comisiei însărcinate cu elaborarea unui
by Rudolf Rezsohazy [Corola-publishinghouse/Science/1070_a_2578]
-
aparținând domeniului științelor umane. Firește că, făcând această afirmație, nu negăm înrudirea psihiatriei clinice cu sfera științelor umane, dar, spre deosebire de psihopatologie, aceasta rămâne o ramură a medicinei. Pe aceste considerente orice abordare a psihopatologiei trebuie să înceapă prin a-i delimita sfera de domeniul psihiatriei clinice, cu care de multe ori este asimilată în mod eronat. Trebuie prin urmare făcută în mod exact această delimitare epistemologică, între psihiatrie și psihopatologie. Psihiatria, ca specialitate clinică în cadrul științelor medicale, se ocupă cu studiul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în altul, persoana se manifestă prin conduite, acțiuni, reacții, comportamente, comunicare, model de gândire etc. Fiecare dintre acestea sunt însă caracteristice atât pentru normalitate, cât și pentru anormalitate. În ce constau ele? Plecând de la observația clinică a bolnavilor psihici, psihiatria delimitează, definește, descrie și clasifică „formele anormalității” dându-le o denumire și atribuindu-le o anumită semnificație specifică. În acest proces, de elaborare mintală, se pleacă de la „limbajul suferinței”, al alteralității, reprezentat prin „simptomele clinice”. Simptomatologia clinică, dincolo de aspectul formal al
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și introdus de către J.C. Reil la începutul secolului al XIX-lea pentru a desemna ramura medicinei care se ocupă cu studiul bolilor psihice. Psihiatria ca specialitate medicală este în primul rând opera lui Ph. Pinel, „medicul filosof”. Ea s-a delimitat ca specialitate în sfera medicinei generale, deși la originea sa „medicina mintală” avea încă un pronunțat caracter moral și filozofic. Caracterul „azilar” al psihiatriei este dat de W. Tuke (1792) prin reformarea instituției spitalicești, operă continuată de Esquirol care transformă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Științele naturii - medicina) Reflecția filozofică Observația clinică PERSOANA UMANĂ Hermeneutica sensului fenomenului psihic morbid Diagnosticul clinic al bolii psihice Delimitarea obiectului în „două părți”, una de competența psihopatologiei, iar cealaltă de competența psihiatriei, este pur metodologică. Linia care „desparte” obiectul delimitează granița dintre cele două atitudini metodologice: atitudinea reflexiv-filozofică specifică psihopatologiei și atitudinea clinico-medicală specifică psihiatriei. Esența obiectului este fixată avându-se ca punct de plecare al demersului metodologic „suferința psihică” a persoanei umane. Aceasta este unică și comună ambelor domenii
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
forme stranii” sunt situate în „spațiul nebuniei” sau, altfel spus, al „fenomenelor psihice morbide”. Pentru M. Foucault, corolarul nebuniei ca „formă de cunoaștere” este „conștiința nebuniei”, în sensul acesta distingându-se următoarele aspecte: a) o conștiință critică a nebuniei care delimitează rațiunea reflexivă logică și căreia i se opune prin caracterul ei negativ, antitetic; b) o conștiință practică a nebuniei, care se impune ca o realitate concretă în raport cu normele unui grup, de care se separă, situându-se în opoziție cu acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
că dincolo de orice exagerări culturaliste apare în evoluția ideilor despre nebunie un aspect nou, sau mai exact redescoperit: funcțiile sociale ale nebuniei, în care se întâlnesc „rolul nebuniei în societate” precum și „atitudinea societății față de nebun și nebunie”. Orice societate își delimitează „negativitatea” sa prin prezența bolnavilor psihici, a sociopatiilor sau a persoanelor handicapate. Într-o societate „nebunia” și „nebunul” au rolul unei supape care permite descărcarea contradicțiilor, conflictelor și constrângerilor pe care suntem nevoiți a le reprima prin refulare, ca fiind
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
mult mai nuanțat, mai divers decât cel științific, întrucât este subiectiv și urmărește prezentarea trăirilor personale și al atitudinilor bolnavului față de propria sa suferință. În mod egal limbajul științific este un „cod” universal, un instrument cu și prin care specialiștii delimitează câmpul epistemologic al suferinței, operează judecăți în interiorul acestuia și comunică între ei. Din aceste motive limbajul științific are un caracter de rigurozitate, este convențional și adaptat necesităților unui model strict de gândire, de regulă cauzală sau fenomenologică. În cazul medicinei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
A. Stockvis, M. Robert, C. Enăchescu). Acest limbaj care exprimă noua experiență de viață a bolnavilor psihici este „materialul psihopatologic” din care medicul psihiatru va reconstitui ulterior configurația personalității bolnavului, „imaginea clinică a bolii”, dar și limbajul epistemic, care să delimiteze sfera disciplinei respective. Se poate desprinde clar acum, pe baza celor relatate mai sus, că în cazul psihopatologiei, câmpul epistemologic al acesteia se fundamentează pe și prin limbaj. El fiind rezultatul analizei limbajului empiric din care se elaborează ulterior limbajul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ca o stare de rău a persoanei, față de care aceasta dezvoltă o reacție emoțional-afectivă, cu caracter moral, exprimată prin suferința sau „faptul de a suferi”. Din acest motiv, în cazul oricărei boli avem de-a face cu două situații precis delimitate din punct de vedere ontologic: a) boala propriu-zisă, ca proces morbid, de natură pur medicală; b) suferința, resimțită de omul bolnav, ca o trăire penibilă a răului, a transformării sale morale (tristețe, neliniște, angoasă, deznădejde, grijă față de perspectivele bolii ca
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
face trimitere la bolnav, pe când semnul la cunoașterea medicală”. În clinică simptomele sunt, de trei categorii: a) simptome fizice, obiective sau materiale, în general măsurabile și mai mult sau mai puțin descriptibile temporo-spațial și morfologic, adesea bine localizate și net delimitate din punct de vedere topografic; b) simptome funcționale sau subiective, exprimate numai verbal sau prin comportament de către bolnavi, lipsite de un substrat organic; c) simptome generale, mai mult sau mai puțin măsurabile, difuze, inconstante și incerte, rău sau deloc localizate
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sau grafic. Delirul Falsele interpretări patologice sunt cuprinse în grupa stărilor delirante. Acestea cuprind tulburările de gândire și procesele psihice înrudite (reprezentarea, intuiția, expresia, percepția). Ideea delirantă este cea care se opune realității șocând evidența faptelor. Este destul de greu de delimitat delirul în raport cu o trăire normală, sau cu alte manifestări psihopatologice. Acesta poate apare în cursul evoluției clinice a unor variate boli psihice, în special în cazul schizofreniei, a prihozelor organice acute, psihozelor delirante cu evoluție îndelungată, melancoliei. Pentru diagnosticarea delirului
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cel care va face diferența dintre boală, considerată ca entitate nosologică, (Krankheitseinheit) și diversele complexe de simptome care, așa cum am spus, apar în cursul unor etape de evoluție ale bolii psihice. K. Kahlbaum și E. Kraepelin sunt cei care vor delimita două mari entități clinico-psihiatrice: demența precoce și psihoza maniaco-depresivă. A. Hoche (1932) propune studiul unor sindroame care există în diferitele psihoze. Acestea sunt considerate a fi „entități de ordinul II” sau mijlociu, respectiv, „complexe de simptome”, caracterizate prin existența unor
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]