KorAP: Find »[drukola/base=delimita & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...411 412 413 ...454 >

11,336 matches

Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593

și incoercibil; de falsitatea acestora bolnavul este conștient, dar, cu toate acestea, nu se poate elibera de ele. F. Leuret descrie, la începutul secolul al XVII-lea agorafobia. Moritz (1783) descrie frica obsedanta de apoplexie. Esquirol descrie monomaniile, iar Trélat delimitează la folie lucide. R. van Kraft-Ebbing (1867) le va numi tulburări obsesive (Zwangsvorstellungen), termen care va fi preluat de A. Wesiphal. P. Janet, carem la sfârșitul secolul al XIX-lea, descriu cadrul clinic al psihasteniei. Pentru M. Dide și P.

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
nebunului, decât cu titlul de „ființă-bolnavă” (P. Berber și H. Luccioni). Prin aceasta nebunii sunt incluși în „spațiul discursului psihiatric”. Având în vedere faptul că nu există decât un singur fel de „a fi bolnav”, medicul este obligat de „a delimita” în interiorul contextului „discursului clinico-psihiatric”, forma de boală de care este afectată persoana respectivă, în scopul administrării unui tratament eficient. Nevoia stringentă a unei clasificări clinico-psihiatrice a tulburărilor psihice vine din necesitatea de adaptare a medicului la practica curenta psihiatrică. În

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
rezultă în mod clar faptul că nu există o opinie unitară în ceea ce privește modalitatea de a clasifica tulburările psihice. Diversele „modele nosologice” sunt expresia în primul rând a unor „atitudini ideologice medicale” ale diferitelor școli de psihiatrie, în ceea ce privește modalitățile de a delimita, defini, caracteriza și clasifica tulburările psihice. Fiecare dintre „modelele de clasificare” au avantajele și lipsurile lor. Acestea se datorează și „criteriilor de clasificare” (etiologic, tipul de evoluție clinică, modalitatea de „afectare patologică” a sistemului personalității, a relațiilor bolnavului cu mediul

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
acesta Kahn vorbește despre „normalii discordanți”, Suner și Pascalis despre „dezechilibrații simpli” și „dezechilibrații complecși”, Leonhardt introduce conceptul de „personalități accentuate”, iar Gruhle distinge „personalitățile conflictuale”. Față de cele de mai sus se impun câteva criterii de referință, capabile de a delimita cadrul „personalităților amorale” sau al psihopaților. Acestea sunt următoarele : a) Existența unor ciudățenii, bizarerii, excentricități psihice la indivizi care se manifestă asocial sau antisocial, prin comportamente care au repercusiuni în special asupra relațiilor interumane. b) Dificultățile de adaptare-integrare, de comunicare

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
Stranski). Walter admite existența concomitentă atât a „psihopaților nevrotici”, cât și a „nevroticilor psihopați”. Faptul se explică prin relația dintre „fragilitatea constituțională” a dispoziției psihopaților și „vulnerabilitatea” nevroticilor la acțiunea factorilor mediului sau ai lumii externe. Bräutigam propune să se delimiteze structura nevrotică, ca fiind una de factură „internă”, conflictuală și ambivalență, de structura psihopaticilor, care este mai mult de factură „exterioară”. Häfner, la rândul său, face o analiză comparată între nevroze și psihopatii. După acesta, nevrozele sunt tulburări ale comunicării

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
deci sanogenetică. Orice agresiune presupune un agent traumatic, o „psihotraumă” care acționează din exterior asupra persoanei, având un efect nociv. Traumatismului, care acționează din exterior, i se opune abreacția, care este, cum spuneam, o mișcare de acțiune din interior. Abreacția delimitează două forțe opuse reacție față de traumatism: abreacția propriu-zisă (răspunsul „în afară”) și retenția (răspunsul „în interior”). Boala reactivă apare ca o „încărcare” a individului datorită unei abreacții insuficiente, așa cum se poate vedea în schema de mai jos: diagrama p. 249

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
Nevrozele actuale (neurastenia, ipohondria, nevroza de angoasă), în raport cu tulburările recente ale vieții instinctuale; b) Psihonevrozele sau nevrozele de apărare, care au la baza lor situații conflictuale legate de dezvoltarea afectivă precoce, în special cea a sexualității infantile și în cadrul cărora delimitează următoarele forme: - psihonevrozele structurate sau de transfer (isteria de conversiune, nevroza obsesională și nevroza fobică) ale căror conflicte inconștiente sunt reactualizate grație transferului indus în cursul curei psihanalitice; - psihonevrozele narcisice, oare corespund, după S. Freud, cu PMD; - psihozele propriu-zise, reprezentate

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
și limbajului, o imagine corporală deficientă, dezordini marcate între capacități și performanțele intelectuale cu izbucnirea de impulsiuni primitive în sfera comportamentului sau a imaginației (J. de Ajuriaguerra). S. Lebovici și P. Diatkine recunosc că noțiunea de „pre-psihoză” este greu de delimitat. M. Schüdeberg consideră grupul de afecțiuni borderline ca pe o entitate distinctivă, calitativ diferită, situată între nevroze și psihoze, care combină în proporții variabile normalitatea, nevroza, psihoza și psihopatia. Acest grup de boli se caracterizează prin inadaptarea socială, contacte afective

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
Noțiunea de borderline nu este atât o noțiune nosologică, cât mai ales desemnează aspecte psihodinamice de frontieră în psihopatologie. Dezvoltarea acestui concept-cadru, clinico-psihiatric are trei origini distincte, și anume: a) Orientarea psihiatrică: noțiunea de borderline corespunde cu nevoia de a delimita o „categorie liniară” între psihozele schizofrenice, dezechilibrul mintal și nevroze. În sensul acesta, E. Bleuler a vorbit despre „schizofrenii latente”, H. Claude despre „schizoze”, H. Ey de „schizo-nevroze”, Zilborg de „schizofrenii ambulatorii”, Hoch și Palatin despre „schizofrenii pseudo-nevrotice”, iar alți

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
1822) a paraliziei generale progresive (PGP), boală psihică având substrat organic cerebral demonstrat (meningoencefalita sifilitică) în cadrul căreia leziunilor organice cerebrale specifice și constante le sunt asociate tulburări psihice caracteristice. Legat de psihozele organice, există tendința, justificată de altfel, de a delimita un domeniu al „psihiatriei organice” în care tulburările psihopatologice sunt determinate de leziunile organice cerebrale, fie în mod direct, fie secundar (W.A. Ushman). Definiție și caracteristici În ceea ce privește domeniul psihozelor exogene, K. Schneider face o delimitare netă și anume: - termenul

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
cazurile, reprezentate prin: obnubilarea conștiinței, dezintegrarea personalității, demența; b) simptome facultative, care nu apar decât în anumite circumstanțe și sunt reprezentate pentru tulburări legate de localizarea leziunilor cerebrale. În ceea ce privește dinamica psihopatologică a proceselor psihotice de cauză organică cerebrală, se pot delimita câteva „modele de evoluție clinică”, așa cum se poate vedea în schema din pagina 274???. Tulburările psihopatologice cu substrat lezional organic cerebral, pot avea cauze multiple și ele sunt reunite, în mod curent, în cadrul „sindromului psiho-organic cerebral”, entitate clinico-psihiatrică recunoscută și

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
onoare și demnitate, de conștiință (sinuciderea lui Cato din Utica, Seneca, Petronius); sinuciderea patologică, legată de o cauză morbidă, de regulă pasională (suicidul Ofeliei). Să urmărim în continuare aspectele psihopatologice ale suicidului. Cercetările efectuate de noi ne-au permis să delimităm, două grupe de suicid (C. Enăchescu și A. Retezeanu): 1) Suicidul reactiv exogen, legat de factori și evenimente emoțional-afective cu caracter psihotraumatizant pentru individ, care apar ca niște reacții subite legate de circumstanțele conflictuale ale vieții cotidiene, cărora individul nu

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
orientate către ea însăși. Ca etape, orice act suicidal implică trei momente: - suicidația, respectiv pregătirea actului de suicid, - suicidacția, sau trecerea la act și alegerea metodelor, - traumatizația, reprezentând actul auto-distructiv suicidal. Într-un studiu deosebit de amplu consacrat suicidului, W.Poldinger delimitează din punct de vedere clinico-psihiatric trei etape principale în organizarea, desfășurarea și finalizarea conduitei suicidale. Acestea sunt următoarele: 1) Sindromul presuicidar, în care sunt cuprinse totalitatea transformărilor psihopatologice care preced „criza suicidară”, reprezentate prin următoarele aspecte: a) Faza de pregătire

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
ferm, implantată la bolnav și care nu poate fi corectat cu nici un fel de contraargument. Rezultă din cele de mai sus faptul că definirea delirului, ca fenomen psihic morbid, este destul de dificil de făcut. Vom încerca, în continuare, să-i delimităm cadrul psihopatologic. Delirul se prezintă ca o tulburare intelectuală, ca o formă particulară de dezordine a gândirii. În spatele acestei dezordini intelectuale există aproape întotdeauna o alterare profundă a psihismului și a personalității, o veritabilă stare morbidă generală care este starea

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
se descriu următoarele: cazuri limită de pseudo-debilitate, sindroame psihiatrice precoce și infirmitatea motorie cerebrală. Noțiunea de arierație mintală va rămâne considerată ca o stare de deficiență mintală, dar cu limite imprecise, variind în raport de criteriile utilizate pentru a o delimita și defini. În sensul acesta sunt menționate următoarele criterii care urmăresc delimitarea cadrului psihopatologic: 1) Criteriul psihometric, bazat pe studiile lui Binet și Simon de evaluare a dezvoltării intelectuale. Acesta este ulterior completat cu noțiunea de vârstă mintală. W. Stern

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
Creutzfeld-Jakob, coreea cronică Huntington, demența presenilă cu atrofie cerebeloasă, demența presenilă cu degenerescență talamică, demența presenilă simplă Gillespie, catatonia tardivă, maladia Parkinson, demența senilă simplă, presbiofrenia, demențele secundare (vasculare, post-traumatice, toxice etc.). Psihopatologia demențelor În evoluția clinică a demențelor se delimitează patru stadii, în raport cu tipul și gradul de alterare a funcțiilor psihice ale bolnavilor, așa cum se poate vedea din tabelul de mai jos (A. Kunz și H. Lanter): Tipul de tulburare Stadiul clinic al demenței Predemență Demență ușoară Demență moderată Demență

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
semnificația conceptului de tulburare psihosomatică, în sens larg, tulburarea psihosomatică este o afecțiune somatică determinată de factori psihotraumatizanți, de regulă, emoțional-afectivi. Într-un sens mai restrâns, prin tulburarea psihosomatică înțelegem sindroamele sau simptomele în care influența factorilor psihici este net delimitată din punct de vedere clinic. Aspecte psihoantropologice Din cele deja expuse mai sus se poate vedea aspectul particular al tulburărilor psihosomatice, în raport cu tulburările psihice pure și cu cele exclusiv somatice. Situarea acestora dintâi la „jumătatea” patologiei, între somatic și psihic

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
DE PERSONALITATE ÎN PSIHOPATOLOGIE Aspecte generale Așa cum nosologia psihiatrică urmărește stabilirea sau delimitarea unor cadre clinice precise, având specificitate pentru bolile mintale în scopul configurării unor tablouri clinice ale acestora, se pot, în egală măsură ca și în sfera psihopatologiei, delimita anumite modele de personalități anormale, având un caracter specific în raport cu modelele normale ale personalității. Precizăm însă faptul că nu trebuie identificate tablourile clinico-psihiatrice cu modelele anormale ale personalități. Referitor la această problemă, K. Jaspers a vorbit despre „temele psihopatologiei” așa cum

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
este cea care corespunde stării celei mai apropiate de modelul de funcționare psihologică propriu-zisă. Pornind de la aceste aspecte care definesc cadrul personalității normale, se poate trece la definirea, descrierea și clasificarea personalităților patologice. Dacă este relativ ușor de definit și delimitat personalitatea normală, este mult mai greu de stabilit un cadru unic pentru personalitățile patologice. Din acest motiv, există numeroase puncte de vedere și dispute între specialiști. Pentru K. Schneider, „personalitățile patologice sunt deviații pur cantitative ale personalității normale”. Se consideră

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
să se desprindă. Inconstanța este trăsătura lor constantă. Aceasta explică și imprevizibilul destinului acestora, demonstrând că între incertitudinea identității și cea a destinului acestor persoane este o corespondență. 10) Existența tragică Este o modalitate de viață specifică care trebuie însă delimitată din cadrul psihopatologiei, de semnificația pe care o are în sfera filozofiei, a moralei și a culturii. Diferența dintre a vedea „tragicul” în aceste domenii, are numai o semnificație metodică, de atitudine și de înțelegere a semnificației sale. Factorii care determină

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
continuare de ce facem această împărțire a faptelor psihonatologice în individuale și colective și mai ales ce înțelegem prin fiecare dintre acestea. Le vom analiza în continuare. 1) Tulburarea psihică individuală Tulburarea psihică individuală este reprezentată prin ceea ce clinica psihiatrică a delimitat, definit și descris ca fiind boala psihică. Ea afectează personalitatea individului și se manifestă ca o stare de anormalitate a organizării și dinamicii personalității acestuia. Boala psihică, văzută ca tulburare individuală a vieții sufletești, este rezultatul modelului de gândire clinico-medicală

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
propriei sale persoane. Aceste aspecte caracterizează psihozele individuale, așa cum sunt ele întâlnite și etichetate drept tablouri clinice în psihiatrie. Se poate desprinde din cele de mai sus că în ceea ce privește conceptul clinico-nosologic de psihoză, acesta are un caracter net determinat și delimitat în conformitate cu rigorile raționamentului impus de normele diagnosticului clinic. El este un produs al gândirii medicale. În ceea ce privește psihozele colective problema se pune în mod diferit, deși similitudinea denumirii poate conduce ușor la confuzii sau la o suprapunere de concepte medico-psihiatrice peste

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
de care ne ocupăm, studiile lui E. Kretschmer, M. Dide și P. Guiraud. E. Kretschmer studiază și explică mecanismele delirului senzitiv de relație care reprezintă forma modernă a vechiului delir de posesiune. La rândul lor M. Dide și P. Guiraud, delimitează cadrul psihozelor delirante pasionale în cadrul cărora sunt incluse forme specifice tematic de paranoia: delirul mistic, delirurile reformatoare, utopice etc. Din aceste studii reținem faptul că, în cazul psihozelor colective ne găsim în fața unor forme bine delimitate de tulburări psihice cu

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
Dide și P. Guiraud, delimitează cadrul psihozelor delirante pasionale în cadrul cărora sunt incluse forme specifice tematic de paranoia: delirul mistic, delirurile reformatoare, utopice etc. Din aceste studii reținem faptul că, în cazul psihozelor colective ne găsim în fața unor forme bine delimitate de tulburări psihice cu caracter colectiv, de masă, care, din punct de vedere psihopatologic, recunosc aceleași mecanisme. În ceea ce privește însă aspectul formal al acestora, modul de a se prezenta, respectiv, forma lor de manifestare, aceasta este expresia mentalității epocii respective, a

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
R. Linton, R.Benedict, M. Mead), precum și cea canadiană (E.D. Wittkower, H.B.M. Murphy, H.F. Ellenberger) aduc contribuții deosebit de importante în cunoașterea conduitelor, modelelor de gândire, ale formării personalității, dar și a varietății culturale a bolilor psihice în diferitele arii etno-culturale, delimitând în felul acesta cadrul psihiatriei transculturale. Este de remarcat în acest sens și contribuția școlii de psihanaliză în explicarea, pe de o parte, a fenomenelor culturale și a manifestărilor psihice care decurg din ele de către S. Freud (vezi: Totem und

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]