11,045 matches
-
act: ființa sa este act de constituire de sine prin putința de a fi ca atare: moartea sa. De aceea, moartea are, în orizontul constituirii intenționale de sine a Dasein-ului, calitatea de putință originară, adică de fapt-de-a-fi-originar în raport cu orice altă putință de a fi, în act sau simplă posibilitate. Din acest motiv, Dasein-ul este situaționalizat în privința "activității" sale corespunzătoare, pe de o parte, intenționalității constitutive proprii pentru ceea-ce-el-este la un moment dat, iar pe de alta, ființei sale ca putință de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
altă putință de a fi, în act sau simplă posibilitate. Din acest motiv, Dasein-ul este situaționalizat în privința "activității" sale corespunzătoare, pe de o parte, intenționalității constitutive proprii pentru ceea-ce-el-este la un moment dat, iar pe de alta, ființei sale ca putință de a fi în mod originar, adică morții. Factic, Dasein-ul se află în situații existențiale, adică în raporturi determinate cu "lumea", toate desprinse din putința sa originară, aceea reprezentată de moarte și de împlinirea sa ca "ființă întru moarte". Tocmai
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
constitutive proprii pentru ceea-ce-el-este la un moment dat, iar pe de alta, ființei sale ca putință de a fi în mod originar, adică morții. Factic, Dasein-ul se află în situații existențiale, adică în raporturi determinate cu "lumea", toate desprinse din putința sa originară, aceea reprezentată de moarte și de împlinirea sa ca "ființă întru moarte". Tocmai de aceea, situaționalizat existențial, dar în sensurile tocmai indicate, el este "ființă-în-lume". Acesta este motivul pentru care hermeneutica facticității a căpătat o semnificație atât de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
propria sa moarte, de situația existențială care nu mai admite nici un fel de rest între Dasein și ființă (propria ființă?). Dacă această veritabilă suprasituație existențială ființa-în-lume nu ar participa la constituirea (de sine a) Dasein-ului, atunci nu ar fi cu putință nici trecerea de la "noi" (impersonalul "se", Das Man) la "eu" (Dasein-ul însuși), cu totul semnificativă în scenariul analiticii existențiale; iar timpul, chiar activ în sens constitutiv, ca extază (timporizatoare, spune Heidegger), ar fi întărit pe dimensiunea sa a trecutului (esențial
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
trecerea de la "noi" (impersonalul "se", Das Man) la "eu" (Dasein-ul însuși), cu totul semnificativă în scenariul analiticii existențiale; iar timpul, chiar activ în sens constitutiv, ca extază (timporizatoare, spune Heidegger), ar fi întărit pe dimensiunea sa a trecutului (esențial), fără putința unei deschideri intenționale către ființa ca atare a Dasein-ului, către situația existențială "finală", aceea a ființării-întru-moarte. Însăși distanța temporală dintre ființa-în-lume (ca suprasituație existențială) și ființarea-întru-moarte a ființei-în-lume (ca situație existențială finală), distanță care cuprinde toate posibilele situaționalizări existențiale constituie
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
enunțul". Heidegger le numește pe toate acestea trei ceva-ca-ceva, ca și enunțul "fenomene". Fiind fenomene și fiind vorba despre constituirea lor în orizont existențial (propriu Dasein-ului), ar trebui să descoperim actul corespunzător fiecăruia, cel care, prin intenționalitatea sa, face cu putință fenomenul însuși, alături de o structură intențională care se alătură actului. Dar primul "fenomen" (ceva-ca-ceva) apare deja mai degrabă ca o "structură intențională" care face cu putință, prin participarea la constituirea sa, "fenomenul" ca, el însuși mai degrabă un fel de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ar trebui să descoperim actul corespunzător fiecăruia, cel care, prin intenționalitatea sa, face cu putință fenomenul însuși, alături de o structură intențională care se alătură actului. Dar primul "fenomen" (ceva-ca-ceva) apare deja mai degrabă ca o "structură intențională" care face cu putință, prin participarea la constituirea sa, "fenomenul" ca, el însuși mai degrabă un fel de "operator intențional" al înțelegerii (în faza sa de privire-prealabilă), iar nu fenomen ca atare, adică ceva ce ar fi constituit pe baza deschiderii înseși; iar enunțul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
regăsite instanțele mai sus menționate, pentru a fi reconstituit unul dintre existențialii fundamentali, înțelegerea, în orizontul căruia se află și cei trei existențiali spre care suntem deja îndreptați, în primul rând enunțul, apoi "ca" și ceva-ca-ceva. Fenomenul nu este cu putință dincolo de starea-de-deschidere a Dasein-ului. Nici acesta nu poate fi ceva dincolo de propriul său loc-de-deschidere și de o constituire fenomenală de sine și prin sine. Dar locul-de-deschidere nu este autonom, nici nu reprezintă o caracteristică dată, ci el este însuși Dasein-ul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
o parte purtătoare de întreg, cum ar spune Constantin Noica. Totuși, parțialitatea este constitutivă enunțului fiindcă operează "ca". Datorită acestui fapt, diferența dintre facticitatea originară și preluarea abstractiv-apofantică a sa este păstrată la nivelul enunțului; desigur, operatorul "ca" face cu putință această păstrare. Heidegger susține că structura ustensilului, care cuprinde și explicitarea sa, nu poate fi constituită decât dacă operează "ca". În fapt, "ca-ul constituie structura a ceva ce a fost înțeles în forma sa expresă; el constituie explicitarea."186
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
El poate rămâne chiar la acest nivel de constituire factică a sa, deși este deja deschisă calea unei spargeri de orizont, a unei depășiri de limită către alte întruchipări ale Dasein-ului. Același element operațional este vorba despre "ca" face cu putință atât constituirea unei ipostaze a Dasein-ului corespunzătoare preluării "lucrurilor" ca ființări-la-îndemână, cât și spargerea acestui orizont de constituiri pe linia "menirilor funcționale", ustensilice, a lucrurilor, în sensul trecerii înseși ființării-la-îndemână către sensul de ființare- simplu-prezentă. De aici acest sens operațional
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
operațional, el pare a nu avea de-a face deloc cu sensul de "obiect". Totuși, el însuși, pentru a deveni operațional, trebuie constituit cumva. În plus, el este, așa cum se va dovedi, timpul care timporizează, în acest fel devenind cu putință orice constituire fenomenală în orizontul intenționalității factice a Dasein-ului. Dar timpul se află, tocmai datorită operaționalității sale, în fiecare "ființare" constituită; iar acest fapt are semnificație obiectuală. Împrejurarea din urmă este deosebit de semnificativă în ordinea constituirii enunțului în aspectul său
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
pentru acest punct de vedere. Toate acestea sunt "evaluări", interpretări ale unor fapte din perspectiva "logicii" adevărului. Ontologic, adevărul este, potrivit analiticii existențiale, însăși starea de descoperire a ființării, care aparține stării de deschidere a Dasein-ului. Așa încât, nu este cu putință un adevăr dincolo de însăși starea de deschidere a acestuia. Enunțul, care "prinde" un adevăr, este întemeiat, de fapt, în adevăr, iar nu invers. Faptul că adevărul se arată pe sine prin enunț nu reprezintă, așadar, o probă pentru condiționarea lui
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
modele judicativ-constitutive, analitica și dialectica. Aceste două veritabile topos-uri logice oferă proiecții ale unor interogații, răspunsuri, argumentări etc. neconstituite încă, "modele teoretice" cu funcțiune de prealabil tematic și metodologic pentru discursul filosofic, în genere, "structuri intenționale" care fac cu putință însăși reconstituirea lor "formală" dincolo de limitele logicii-organon, anume în spațiul filosofiei. De vreme ce ele apar în reconstrucții reprezentative din istoria filosofiei cum am văzut, la Aristotel, Kant, Heidegger -, înseamnă că ele păstrează o anumită semnificație pe care va trebui să o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
constituie ceea-ce-este dictatura judicativului; mai precis, însăși ființa sa, nu doar esența, în sens "logic". Dar acest fapt se va preciza pe măsură ce elementele judicativului își capătă sensurile de la timp, în orizonturile deschise prin reducție. Așadar, reducția în cauză este cu putință în urma descrierii dictaturii judicativului și numai cu condiția ca fiecare element din această descriere să devină semnificativ ca atare să-și primească sensul doar prin raportare la timp; așa stând lucrurile, judecata, reprezentând veritabilul act constitutiv, și timpul, corelatul său
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de natura non-judicativului. Dar, paradoxal, tocmai prin constituirea temporală a logos-ului însuși, așa cum spuneam, ca un "Corp în carne și oase" paradoxal, fiindcă timpul, corelat obiectual al judecății, devine el însuși act de constituire a "obiectului" logos este cu putință deschiderea orizontului non-judicativ; dinspre dictatura judicativului, timpul, cu o funcție obiectuală covârșitoare alături de judecata continuu activă constitutiv, își va arăta propriul adevăr: tocmai această poziție obiectuală; dinspre non-judicativ, însă, timpul, ca act de constituire a logos-ului ca un "Corp
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
chiar el, îndepărtând judecata din orizontul tocmai deschis, devine act constitutiv al logos-ului însuși. Consecințele acestui joc al constituirii logos-ului formal și, apoi, a logos-ului însuși nu pot fi încă decât bănuite. Clarificarea lor nu este cu putință decât operând cele două reducții. 4.2. Aspectul formal al judecății și timpul Structura originară a judecății (și, sub anumite condiții, a judicativului), S P, are, într-o primă instanță, un caracter pur formal. Este vorba despre posibila legatură dintre
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
este", care, acum, nu mai reprezintă o simplă copulă (între S și P ce trebuie "legați"), însăși judecata căpătând preeminență operațională, constitutivă, care va avea drept urmare dacă nu cumva a avut deja constituirea unui "orizont" în care va fi cu putință apariția oricărui sens, a oricărei constituiri cu sens, mai bine zis, corespunzător judecății înseși: este vorba despre "judicativ". O identificare a judecății cu însuși cogito-ul luat în general ar fi prematură, nu însă și lipsită de rost; ar fi prematură
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sens exclusiv ontologic reprezintă "fenomenul" survenit în urmarea atemporalizării subiectului judecății (subiectului logic). Acesta, așadar, va fi gândit de aici încolo ca reprezentând un substrat pentru fel de fel de însușiri (determinații) indicate prin predicat; desigur, toate acestea sunt cu putință numai înlăuntrul structurii formale a judecății. Atemporalizarea, paradoxal, intensifică determinația pe care subiectul o căpătase tocmai prin intervenția timpului. Dar de ce se întâmplă aceasta? Operaționalitatea judicativă trebuie să se sprijine pe ceva stabil, pe un fel de "substrat", pe ceva
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de către conștiința filosofică, istorică în esența sa. Judecata care, obiectual, este timp își întemeiază obiectivitatea (se-nțelege, și obiectivitatea timpului) pe valabilitatea generală a unor scheme ale gândirii, în fapt, veritabile trasee noetice acreditate judicativ. Tocmai această obiectivitate formală creează putința de a fi a nimicului, a întunericului, acesta din urmă înțeles ca durată (temporală) neîmplinită, mai bine zis, ca șir de astfel de durate, conturate doar, însă goale. Timpul nu poate fi în el însuși, ca proprie durată; iar dacă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
curgerea temporală originară, îngăduind alături temporalitatea obiectivă a duratelor temporale umplute, constituite obiectual ("obiectiv"), este în fiecare clipă o structură retențial-protențială, ceea ce ar deschide ambele temporalități (ca limitații care nu limitează, cu o formulă noiciană) și ceea ce ar face cu putință anumite "achiziții" de felul habitualităților aristotelice (hexis). Dar "obiectivitatea" temporală a structurii retențial-protențiale nu este, cumva, susținătoare a timpului obiectiv? Și atunci, nu are și ea semnificație judicativ-constitutivă, ca un fel de "facultate" subiectivă? Dificultatea de a răspunde tranșant este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
I. Zizioulas. Tocmai pentru că sensul de preeminență, acordat ființării umane, de cele mai multe ori pe temeiul desfășurării unor experimente filosofice devenite model de tematizare filosofică, nu poate fi condiționat dinspre sensul de singurătate (al ființării devenite preeminente), cred că este cu putință a gândi de la bun început un sens de preeminență, care să nu limiteze ființarea ce îl capătă, ci, mai degrabă, să o țină deschisă, adică să o mențină în poziția "întru"; și nu ar fi posibil acest lucru altfel decât
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a vorbit în alte capitole ale lucrării de față. Gândul din urmă va putea fi "valorificat" și în proiectul non-judicativ cuprins în această lucrare. Până atunci, să ne amintim de problema care a prilejuit observațiile de mai sus: este cu putință reflexivitatea timpului, în condițiile în care acesta nu este omul? Un răspuns simplu poate fi dat: este cu putință, dar numai printr-un fenomen "temporal" pe care Heidegger îl numește "intratemporalitate" și care constă, în termenii cei mai simpli, în
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
non-judicativ cuprins în această lucrare. Până atunci, să ne amintim de problema care a prilejuit observațiile de mai sus: este cu putință reflexivitatea timpului, în condițiile în care acesta nu este omul? Un răspuns simplu poate fi dat: este cu putință, dar numai printr-un fenomen "temporal" pe care Heidegger îl numește "intratemporalitate" și care constă, în termenii cei mai simpli, în faptul încadrării temporale (așezare în "ordinea" temporală) a oricărei ființări, timpul fiind, așadar, simpla ordine de succesiune a făpturilor
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
matematică, formală prin natura sa, sprijinită de elemente ale logicului, potrivit logicismului, de elemente strict formale, neinteresate de vreun conținut al gândirii așezată în forme, cu excepția unor aspecte cantitative ale "lucrurilor", potrivit formalismului, de elemente absolut noetice, care au sensul "putinței unui ceva nou", cu o formulă a lui Noica, potrivit intuiționismului. Pozițiile de "subiect" și de "predicat" (așa cum ele au fost "reduse" și precizate ca "poziții" logice in judecată) nu mai sunt privilegiate în noul context al logicii; ele, oricum
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
istoric" wirkungsgeschichtliches Bewußtsein al lui Gadamer, folosit de acesta în legătură cu fenomenul raportării omului la tradiție), în sens de auto-constituire, sens deosebit de important, fiindcă legitimează judicativ însăși reflexivitatea. De asemenea, sensul timporizării poate fi acela de survenire a viitorului, pornind de la putința de a fi a unei ființări, iar sensul dăruit către aceasta este acela de alteritate, mai bine spus, de Celălalt, care, prin propria sa reflexivitate, așadar timporizare în sensul chemării trecutului (propriu), ajunge să se deschidă el însuși către ființarea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]