11,045 matches
-
care istoric poate însemna ceva. Timpul, ființa, ființarea conștientă s-au aflat, de regulă, alături în construcțiile ontologice, iar sensul acestora, relativ la cei trei termeni, a fost acela despre identitatea lor în ordinea constitutivă, adică temporală. Survenirea viitorului activează o putință de a fi; ființarea conștientă cuprinde această putință de a fi; timpul în-ființează ceva, adică aduce în ființa sa acel ceva: propria moarte; tocmai pentru că este vorba despre ceva "propriu" (constituit totodată prin identitate și diferență cu/față de "mine"), Celălaltul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
conștientă s-au aflat, de regulă, alături în construcțiile ontologice, iar sensul acestora, relativ la cei trei termeni, a fost acela despre identitatea lor în ordinea constitutivă, adică temporală. Survenirea viitorului activează o putință de a fi; ființarea conștientă cuprinde această putință de a fi; timpul în-ființează ceva, adică aduce în ființa sa acel ceva: propria moarte; tocmai pentru că este vorba despre ceva "propriu" (constituit totodată prin identitate și diferență cu/față de "mine"), Celălaltul poate căpăta acum un sens. E drept, timporizarea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dimensiune a evenimentelor, lucrurilor, faptelor etc. ale "lumii", pe de alta. Timpul, așadar, împarte sensurile de fapt-de-a-fi-"acesta" și fel-de-a- fi-"așa", pentru cele două veritabile "poziții" ale judecății, dar acum, fără rezervă, acte ale judicativului, păstrând în sine întreaga putință de a trece în una sau alta dintre "poziții". Ambele sensuri sunt prinse de o anume concentrare a "ecstazelor" temporale în prezentuire (fără a fi aduse aici, cu sens de ne-prezență, atât chemarea trecutului, cât și survenirea viitorului). Și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cum pretindea Heidegger). În ultimă instanță, ele au de-a face cu timpul; acesta din urmă este ființarea însăși care în-ființează, ceea ce înseamnă că el le asigură acestora lucrul cel mai de preț, adică le condiționează (constituie) pentru a căpăta putința arătării de sine către altul: faptul-de-a-fi-ceva; iar faptul în cauză se împlinește în cel mai direct mod: timpul, timporizând, trece, el însuși ca atare, în ființarea în-ființată astfel. În orizont non-judicativ, timpul nu mai apare astfel; el este, desigur, de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
un produs tot al ei). Se poate ușor observa că tocmai ideologiile fel de fel susțin discursul despre "sfârșit". Dar dacă ne însușim noi înșine criza spiritului critic dacă, prin urmare, devenim, măcar pentru o clipă, ideologi (ca și cum am avea putința de a nu fi nici o clipă!) -, atunci putem da peste forma discursului identitar autentic, putem pune la cale un discurs care dă seamă de timporizarea preeminentă a unui fapt devenit fenomen originar pentru o anumnită ordine "socială", ceea ce înseamnă că
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de timporizarea preeminentă a unui fapt devenit fenomen originar pentru o anumnită ordine "socială", ceea ce înseamnă că ne este deschisă calea unei înțelegeri non-judicative a ideologiei (desigur, a dictaturii judicativului, în ultimă instanță). Mai sus, exprimam o uimire: am avea putința de a nu fi "ideologi"!? Atâta vreme cât gândim, rostim și făptuim în limitele judicativului constitutiv, a cărui ipostază desăvârșită este tocmai ideologia, nu am avea această putință. Deocamdată, nu ne poate fi clar, în privința acestei putințe, decât următorul lucru: un răspuns
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
desigur, a dictaturii judicativului, în ultimă instanță). Mai sus, exprimam o uimire: am avea putința de a nu fi "ideologi"!? Atâta vreme cât gândim, rostim și făptuim în limitele judicativului constitutiv, a cărui ipostază desăvârșită este tocmai ideologia, nu am avea această putință. Deocamdată, nu ne poate fi clar, în privința acestei putințe, decât următorul lucru: un răspuns capătă șansă în urma unei experiențe prin care să înțelegem faptul că discursul nu iese din "regula" judicativului decât printr-o formă negativă a sa: tăcerea. Îndemnul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
exprimam o uimire: am avea putința de a nu fi "ideologi"!? Atâta vreme cât gândim, rostim și făptuim în limitele judicativului constitutiv, a cărui ipostază desăvârșită este tocmai ideologia, nu am avea această putință. Deocamdată, nu ne poate fi clar, în privința acestei putințe, decât următorul lucru: un răspuns capătă șansă în urma unei experiențe prin care să înțelegem faptul că discursul nu iese din "regula" judicativului decât printr-o formă negativă a sa: tăcerea. Îndemnul wittgensteinian din Enunțarea a 7 a din Tractatus-ul său
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
regula" judicativului decât printr-o formă negativă a sa: tăcerea. Îndemnul wittgensteinian din Enunțarea a 7 a din Tractatus-ul său are toată îndreptățirea aici, lângă zidurile împrejmuitoare ale judicativului constitutiv, înlăuntrul cărora suntem noi înșine închiși, gândind, totuși, asupra unei putințe de a înțelege, printr-un gând firav măcar, ceea ce ar putea fi dincolo de ziduri. Tăcerea exprimării nu înseamnă, desigur, lipsa gândirii; dimpotrivă: gândirea are răgazul, în tăcerea noastră, de a-și găsi cadența proprie; judicativul însuși și-ar putea slăbi
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
întâmpla aceasta, de vreme ce ideologia justifică o excelență? Tocmai datorită acestui fapt, singura așteptare legitimă a noastră față de ea se referă la autorizarea îndepărtării din spațiul public a unor identități trecute, a căror ființare s-a consumat, fără a mai exista putința retimporizării lor. Desigur, pe acest temei, ea poate conlucra cu alte forme ale discursului în sensul constituirii altor identități în spațiul public, pe fundamente culturale. Tăcerea, afirmam, nu este compatibilă cu discursul de tip ideologic, fie acesta de nuanță culturală
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de a ne raporta la noi înșine prin intermediul altor ființări și nu prin mijlocire de sine, cum ar spune Hegel, sau prin mijlocirea universalului, a ființei, cum gândesc Kant, Heidegger ș. a., transformarea ei în metodă de existență, a făcut cu putință, de exemplu, ideea descendenței animale a omului: care are suficientă îndreptățire prin exercițiul gândirii, rostirii și făptuirii după reguli exclusiv judicativ-constitutive, dar care, tocmai de aceea, ține de ideologii. Oricum, știința are un cuvânt greu de spus în această privință
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nu este o în-ființare propriu-zisă, ci o "privilegiere" a unei ființări, o alegere, dintr-o mulțime, a unei ființări anume, căreia îi cedează energie: o energie de act. Odată survenit primul act al părtinirii, în modul cel mai "natural" cu putință, după prima timporizare, în întregul orizont al gândirii, rostirii și făptuirii judicative, părtinirea își impune "regula". Oriunde vor fi părți ale unui întreg, părtinirea va interveni în sens evaluator, plin de corectitudine, desigur pentru a dărui privilegiu unei părți. Act
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cum deja s-a arătat sau într-una ontologică, socială etc. Condiționarea reciprocă dintre părtinire și ordonare constituie încă un semn al simultaneității lor, adică al timporizării lor concordante și simultane, prin același eveniment (temporal). Dar simultaneitatea a făcut cu putință sensul de structură și, dacă suntem consecvenți, atunci spunem mai departe: a făcut cu putință și sensul de spațiu, de loc al structurii. Locul acesta nu este altceva decât "forma" despre care vorbeam mai devreme. E drept, nici structura nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și ordonare constituie încă un semn al simultaneității lor, adică al timporizării lor concordante și simultane, prin același eveniment (temporal). Dar simultaneitatea a făcut cu putință sensul de structură și, dacă suntem consecvenți, atunci spunem mai departe: a făcut cu putință și sensul de spațiu, de loc al structurii. Locul acesta nu este altceva decât "forma" despre care vorbeam mai devreme. E drept, nici structura nu s-a împlinit ca un sens de sine stătător, nici spațiul sau locul. Pentru aceasta
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
reducția etică" a lui Emm. Levinas, "metodă" prin care ființa își pierde întâietatea, "iubirea" fără ființă, sau relația "eului" cu transcendența absolută a Celuilalt, fiind sensul primar. Desigur, pentru aceasta, va trebui să regândim în modul cel mai simplu cu putință cele trei sensuri, logicul, ontologicul și pragmaticul (veritabile etaje structural-judicative). Cred că cei mai potriviți termeni, care să corespundă exigenței tocmai formulate, sunt: subiectul (ca "poziție" logică), ființa (ceea-ce-este indivualul universal) și autorizarea (ca act). Capitolul 6 Resursele originare ale
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
poți renunța la sensul "de a fi" al iubirii înseși. Cel puțin așa stau lucrurile înlăuntrul dictaturii judicativului, unde nu putem "gândi" în afara timpului și unde acesta, "prezent" fiind, timporizează, adică în-ființează, constituie. Există, totuși, chiar în acest orizont convențional, putința de a scăpa destul de ușor de cota maximă de exigență ontologică nu însă de tot -, mizând pe diferența firească, din punct de vedere judicativ, dintre ființă și ființare. Iubirea poate fi fără ființă, într-un sens slab, dacă iubirea este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fi gândită (ea însăși) și de a gândi mai departe ființarea precum și diferența sa față de aceasta. Prin urmare, dacă acceptăm regula diferenței ontologice, putem da un sens unor expresii precum cele de mai sus, unul contextual, potrivit căruia este cu putință un fenomen de ierarhizare a timporizării ființei în ființări și, apoi, a diferenței acestora față de ființa însăși. La final, am putea accepta un gând despre o diferență în sine, cu toate că, în privința constiturii acesteia, regula judicativă este aceea de a fi
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
gând despre o diferență în sine, cu toate că, în privința constiturii acesteia, regula judicativă este aceea de a fi deja constituite cele ce se află în diferență, anume ființa și ființarea. Într-un fel, cu acest gând al unei diferențe pure (cu putința de a fi judicativ, la limită), suspendăm valabilitatea unor angajamente ontologice. În aceeași măsură, însă, procedând invers, nerespectând modalitatea de a gândi stabilită prin cota de constitutivitate obiectuală a ființei, eludând, altfel spus, unele exigențe exprimate de gândirea ființei de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ale regulii corespund sensurilor reducției judicative, deși oricând poate fi deschisă o altă cale. Din cele spuse putem înțelege că judicativul regulativ face parte din structura dictaturii judicativului, dar că aceasta nu-i acoperă întreaga sa potențialitate. Rămâne la adăpostul putinței sale de a fi exercițiul nonconstitutiv al judicativului. De fapt, dacă urmărim îndeaproape istoria logicii, a filosofiei sau a științei (nu, însă, și a ideologiei), vom observa cu oarecare uimire "lucrarea" judicativului regulativ: gânduri, rostiri, făptuiri cărora li se dau
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în-ființătoare fără a fi în potență tocmai punerea-în-măsură-a-"ceva". Reducția judicativă scoate la iveală, înainte de toate, sensuri ființiale, obiectuale; de aici și imaginea unei preeminențe a judicativului constitutiv. Însă, după cum constatăm acum, prin continuarea aceleiași reducții, judicativul regulativ, ca simplă putință de punere în măsură a ceva, este înaintea constitutivității judicative. Prin urmare, originea ca atare a dictaturii judicativului se află în această putință de a pune în măsură în propria măsură ceva. Iar prima sa instanță este "regula". Aceasta, cum
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
unei preeminențe a judicativului constitutiv. Însă, după cum constatăm acum, prin continuarea aceleiași reducții, judicativul regulativ, ca simplă putință de punere în măsură a ceva, este înaintea constitutivității judicative. Prin urmare, originea ca atare a dictaturii judicativului se află în această putință de a pune în măsură în propria măsură ceva. Iar prima sa instanță este "regula". Aceasta, cum am văzut încă de la începutul lucrării, este asociată unei practici într-o unitate de viață omenească și ea capătă preeminență la un moment
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
reducție judicativă, arătam cum părtinirea, ordonarea și autorizarea sunt fapte comune în zona publică. Acum însă reducția judicativă scoate la iveală și altceva: deocamdată, fenomenul inflației de autorizare. Las la o parte faptul că în modul cel mai obișnuit cu putință actele ordonate ale politicului elementul publicului, partea de excelență a acestuia au sensul autorizării; de fapt, pe cel al inflației de autorizare. Desigur, o scăpare (greșeală) a unei "autorități" poate însemna mult "rău" public; dar nu este foarte sigur faptul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
-ului ca atare, dar atâta vreme cât acesta este încă "descoperit" (observat etc.) dinspre judicativ; totuși, nu dinspre judicativul constitutiv, ci dinspre acela regulativ, ale cărui discipline semantica și metafizica post-ontologică trebuie ele însele prinse într-o reducție pentru a deveni cu putință o veritabilă de-constituire a dictaturii judicativului și, în continuare, o cale către concept, ale cărei coordonate nu pot fi acum nici măcar prejudecate. Lucrul, de aici încolo, adică dincolo de limitele reducției judicative a dictaturii judicativului, trebuie să se constituie după
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Hermes, Editura Cartea Românească, București, 1986. Noica, Constantin, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993. Noica, Constantin, Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant, Editura Humanitas, București, 1995. Noica, Constantin, Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou, Editura Moldova, Iași, 1995. Parmenide, (1) The presocratic philosophers. A critical history with a selection of texts, Bilingual Ed.: G. S. Kirk, J. E. Raven, Cambridge University Press, 1971; Chapter X, pp. 263-285. (2) "Fragmente", trad. D.M. Pippidi
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
44. În același sens, a se vedea: Ibidem, § 44 "Dasein, stare de deschidere și adevăr". În acest ultim context, Heidegger susține nu doar că un asemenea sens nu este prezent la Aristotel, dacă că el nici nu ar fi cu putință la acesta. Filosoful german are dreptate, în măsura în care gândurile lui Aristotel legate de adevăr, enunț, fapt logic, ființare ("fapt real") etc. sunt "orizontalizate" fenomenologic. Dar la Aristotel funcționează și o înțelegere propriu-zis "naturală" a adevărului, după care acesta este corespondență. Altfel
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]