19,447 matches
-
O să-i trimit un buchet de flori intendentei de la Tawny Beeches. Mi-a făcut o favoare primindu-l acolo atât de repede. — Bine, aprobă Fran, adăugând încet, numai să fie ofilite. Fran se trezi în ziua lansării Fair Exchange, cu simțurile ascuțite din cauza agitației, asezonată din belșug cu un sentiment de panică. Dacă se înșelase și nimeni n-avea să fie interesat? Se gândi la toată munca și la toți banii investiți și își îngropă fața în pernă. Apoi își aminti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
închidere în sine, reținere. Angoasă în fața vieții reale, reverie. Fragilitate, vulnerabilitate, dificultăți de relaționare. Eul intim Agățare de trecut, teamă de contacte, închidere în sine. Regresie, anxietate. Nevoie de apreciere, centrare pe sine. Căutare și proiectare spre viitor, imaginație, lipsa simțului realului, cenzurare, superficialitate. Aspirații, nevoi, dorințe Nivel reactiv disproporționat, tendințe de deformare a realității, tulburări ale memoriei de semnificație, angoasă în fața realității, exaltare. Predominarea principiului plăcerii, naiv. Slabă facultate de obiectivare, inhibiții, agitație. Nevoia de schimbare, confuzie. Preocupări sexuale (lipsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
pentru că, vedeți dumneavoastră, viața e de așa natură - simți că trăiești și nu știi ce urmează, și dacă nu știi și dacă te preocupă, nu mai ești tu, nu mai ai adrenalina cu tine care să te pună să ai simțuri ascuțite. Sunt niște lucruri pe care le-am descoperit, după vârsta de 13 ani, până atunci cred că gimnastica a fost un impediment între mine și adevăratele simțuri, energia mea. Am ajuns în cele din urmă să-mi fac un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
nu mai ai adrenalina cu tine care să te pună să ai simțuri ascuțite. Sunt niște lucruri pe care le-am descoperit, după vârsta de 13 ani, până atunci cred că gimnastica a fost un impediment între mine și adevăratele simțuri, energia mea. Am ajuns în cele din urmă să-mi fac un prestigiu, un nume. La școala de corecție am stat trei ani. Pentru o spargere de casă. Îl cunoșteam pe copil și de aici „scopul scuză mijloacele“, chiar dacă îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
frică să nu se întâmple toate astea eram cu ochii în toate direcțiile, nu aveam prieteni, nu aveam tovarăși, mă culcam iepurește - până a trecut o perioadă de timp. După ce faci carantina, tot în carantină ești - stai încordat și cu simțurile atente, pentru că nu știi când îți zboară o rangă în cap, ceva pe cârcă. Chiar dacă râdea cineva cu tine, nu era sigur că glumește. După un an, a văzut lumea că sunt atent, nu mă bat cu nimeni, nu cer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
mai frumos. Venea cu marfă, spărgeam mașinile seara. Am dat lovitură și de zece mii, pe vremea aia. În 90, la 19 ani. M-au învățat și pe mine alții. E o artă să furi din buzunare, nu te joci cu simțul omului. Mergeam în autobuze cu alții cum face și azi, mâine, dădeau portofelele, până m-am băgat eu. Furam singur. Cel mai tare era Fărâmă de la Vălcea. Ăla dacă se dădea lângă polițist lua pistolul. De câte ori i-a făcut. Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
opinia lui Thibaudet, les années folles, cu frenezia lor hedonistă, stau - în mod esențial - sub imperiul unui sentiment generalizat al instabilității existenței: „Inegale în importanță, fenomene ca declinul umanismului, masacrarea tinerelor elite, necesitatea trăirii din stocuri, revoluțiile utilajului și ale simțurilor omenești au colaborat cu un sentiment general și profund de instabilitate ca să-i răpească acestei generații mijloacele normale de a dura” (Albert Thibaudet, „Generația de la 1914“, în vol. Fiziologia criticii. Pagini de critică și istorie literară, Studiu introductiv, selecție, traducere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Chendi, Ion Trivale erau, în forme diferite, adepți ai tradiționalismului ruralizant și/sau adversari ai modernității „înstrăinate”. Apologet declarativ al „poeziei orașelor” și al „sufletului nou în literatură”, mentorul Vieții noi, Ovid Densusianu era un academist neoclasic, fără prea mult simț estetic; discipolul său, Pompiliu Păltînea, excelează prin confuzie în materie. Critic universitar morganatic, fără antene pentru actualitate, D. Caracostea nu poate fi luat în serios ca susținător (sporadic) al simbolismului; foiletonist la Vieața nouă înainte de 1910, el nu a putut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Studiul scriitorului francez M.T. Barzun („Voci, cînturi și ritmuri simultane exprimă Era dramei“) oferă tînărului comentator un bun prilej de expunere a esteticii simultaneiste: „Viața pe care orice artist tinde să o exprime nu e succesivă, căci noi pricepem prin simțuri în mod simultan toate elementele care o compun, dar atît pictura, cît și poezia sînt constrînse să descrie una după alta percepțiunile. (...) Cubismul este tocmai metoda artistică care exprimă în mod simultan mișcarea. (Cum ar fi la fotografie cîteva instantanee
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dimensiune: „Locuită de mii de taine, firea pare un basm nesfîrșit și straniu pe care îl poți opri oricînd și relua. Dacă mîine, un om rătăcit din alte lumi, cu un alt trup și cu un alt suflet, cu alte simțuri decît ale noastre, un om de vată sau de hîrtie, ar cădea prin cine știe ce miracol în universul de fetișuri fabricat de noi într-o noapte, și minunat de mulțimea ceremonioșilor cuprinși de-o stranie dorință de a petrece, ar strîmba
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
el rămăsese în lume fără tradiție, fără școală, fără meșteșugari, fără credință”. Problema simplificării formelor și a distrugerii „ideiei eclectice de stiluri”, impunerea unui stil nou, clar, geometric, organic și funcțional, abolirea individualismului în favoarea unei arte colective, sintetice, un nou simț al materialului, al corespondențelor spațiale și al raporturilor echilibrate de volume - sînt idei ce organizează textul arhitectului român: „Toate valorile esențiale ale arhitecturii trebuiesc revizuite: «interiorul» - singurul scop al acțiunei de a clădi, urbanismul - scopul social al arhitecturii, și estetica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ideală a artei de a interveni activ în noua realitate - fusese pregătit de cubismul pictural. O afirmare mai riguroasă a principiilor sale (dincolo de stîngăciile în exprimare) găsim în articolul „Constructivism și arhitectură“: „Constructivismul este arta «abstractă» care, crescută dintr-un simț optimist (al) vieții, purifică arta de orice urme de romantism, fiind expresia cea mai violentă a dorului de construcție al vremii noastre”. Atitudinea favorabilă față de futurism e considerată depășită, „mașinismul zilelor noastre” fiind denunțat ca un - horrribile dictu - „nou romantism
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
bucată literară cu dedicație: „Pentru înțelegerea acestei temerități, contez pe solidaritatea generației noastre, pe afinitățile noastre și pe tinerețea ta nedesmințită: pentru timp voi pune aur greu în talgerul celălalt, iar pentru rușine (...) nu pot anticipa. Apreciază numitele infracțiuni cu simțul și gustul tău de profet și decide. Lucrez acum la ultima bucată pentru volum, pe care ți-am dedicat-o demult”. Nimic nu lipsește din arsenal: nici osanalele la adresa lui Tzara, nici plîngerile privind băltirea și „băligarul” literar de acasă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în îndrăzneala lui”. Din nou, avem de-a face cu o „pedagogie” specifică. Pentru „contimporani”, pentru Vinea în mod particular, publicul trebuie format, cultivat, cucerit. Într-un alt articol polemic la adresa celor care „nu înțeleg” („Cîțiva nedumiriți“), poetul respinge obtuzitatea simțului comun în receptarea picturii noi: „ea nu se cere privită chiorîș un ceas întreg, din toate părțile și din toate planurile, ca o chestiune de rezolvat, în care burghezul e satisfăcut cînd a găsit vaca”. În opoziție cu acest utilitarism
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un document relevant în sine pentru imaginea „modernismului extrem” privit din unghi academizant în România anului 1930. O trăsătură caracteristică a modernității anarhice este apreciată a fi „ostilitatea înverșunată împotriva oricărui element de ordine și disciplină”. Individualității tradiționale, subordonată bunului simț și valorilor comunitare, i se substituie un individualism eretic, excentric, abnorm și amoral, cultivînd diferența radicală, ostil oricărui principiu de autoritate supraindividuală: „poeții școalelor moderne confundă această discretă incorporare a individualului cu etalarea lui ostentativă. Ei vor să cînte numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prin elementele ei incoherente și excentrice. Cred că lirismul lor trebuie să fie alogic și amoral, pentru a-l distinge de cel tradițional”. Atitudinea anarhică reclamă, apoi, „eliberarea de sub autoritatea oricăror dogme estetice, sociale sau etnice” dincolo de „ceea ce impune bunul simț și judecata sănătoasă”. Cu precizarea că eliberarea „nu este relativă, ci absolută (...), radicală și integrală”. Avem de-a face, prin urmare, cu un absolutism a l’envers, a cărui unică justificare de ordin etic este aspirația sa idealist-utopică spre o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
asupra celui în care este discutată producția „extremiștilor” de la Contimporanul, Punct, 75 HP, Integral și unu. Autorul însuși declară, fals condescendent: „Ne vom interesa, în primul rînd, de scriitorii cari intră direct și exclusiv în mișcarea anarhică. Numai un excesiv simț de obiectivitate și o sforțare de largă comprehensiune ne îndreptățesc să cercetăm așa de larg activitatea lor. Producțiunea unor asemenea scriitori nu atinge - atît prin material, cît și prin expresie - nici măcar liminar literatura propriu-zisă. Afară de transcrierea grafică n’are nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
d-lui Voronca e prețuită și căutată - ca a oricărui maestru de altfel”). Superioritatea față de „ceilalți extremiști” stă mai ales în faptul că „sub balastul diform al lexicului și sub pletora de imagini siluite, parcă s’ar întrezări ici-colo un simț de observație al naturii și un început de plasticizare. Fără amețeala doctrinei, d. Voronca ar putea schița unele mozaicuri descriptive, enervante prin conciziunea eliptică a sintaxei, dar captivante prin scînteierile multicolore ale figurației”. Emoțiile organice, simțul naturii și al peisajului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ar întrezări ici-colo un simț de observație al naturii și un început de plasticizare. Fără amețeala doctrinei, d. Voronca ar putea schița unele mozaicuri descriptive, enervante prin conciziunea eliptică a sintaxei, dar captivante prin scînteierile multicolore ale figurației”. Emoțiile organice, simțul naturii și al peisajului sînt deziderate curente ale criticii conservatoare a lui Const. I. Emilian. Nesocotirea „tendențioasă” a logicii, a gramaticii și a bunului simț ar impieta asupra autenticității interioare a poeziei lui Voronca, a încercării de a sugera „o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
enervante prin conciziunea eliptică a sintaxei, dar captivante prin scînteierile multicolore ale figurației”. Emoțiile organice, simțul naturii și al peisajului sînt deziderate curente ale criticii conservatoare a lui Const. I. Emilian. Nesocotirea „tendențioasă” a logicii, a gramaticii și a bunului simț ar impieta asupra autenticității interioare a poeziei lui Voronca, a încercării de a sugera „o stare sufletească de completă epuizare și desorientare”: „Am fi transpuși într’o lume haotică, morbidă, dar reală cel puțin”. Însă „fuga de real” e privită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sensul noțiunilor”, de vreme ce Tzara e considerat „poet pur”, de o „limpezime proaspătă”... Și conchide atrabilînd ironic: „Cu riscul de a fi socotiți retrograzi, preferăm acestei faze de celebritate europeană faza de înmugurire de la Simbolul. Cel puțin atunci se întrevedea un simț al muzicalității, demn de prețuit, cu tot manierismul și superficialitatea lui”... Un început de concesie - fie el și exprimat într-o notă de subsol - se referă la producția mai recentă a poetului: „Ultima operă, «L’Homme aproximatif», Paris 1931, indică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
precizînd că toți aceștia „au manifestat o anumită rezervă, o reală cumințenie”, deși au manifestat „unele înclinări extremiste”. Cu aceasta, Const. I. Emilian se oprește asupra unui articol-reper din Gîndirea, „Arta plastică românească” de Francisc Șirato: refuzul mimesisului, spiritualizarea materiei, „simțul de abstracțiune” - prezente în arta noastră populară - îl duc la concluzia că adoptarea artelor abstracte - cubismul, purismul, expresionismul - „nu înseamnă pentru poporul nostru infiltrarea unei mode streine, ci amplificarea unei concepții specific naționale”. Observînd că „tendința spre abstracțiune e un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
îl practică adolescenții isteți”. Se pare totuși că era ceva mai mult decît atît: confreria de elevi de la liceul bucureștean „Gh. Lazăr” - autointitulată „Capul de rățoi” - indică o asumare existențială, absolutistă a frondei ludice împotriva logicii, a automatismelor și a simțului comun. Din amintirile Elizei Vorvoreanu (sora lui Urmuz) se desprinde portretul unui om modest și introvertit care parodia curent automatismele burgheze, meloman, pictor și compozitor diletant, care frecventa asiduu concertele și expozițiile artistice (de notat entuziasmul pe care i-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
artistică („Titlul de precursor îi aparține ca o meritată medalie, fiindcă Urmuz a încercat o evadare din platitudinea burgheză, prin grotesc și ilogic, susținut de o ingeniozitate în care se străvede și intenția de artă”). Urmuz — adaugă criticul — „a avut simțul unui pitoresc placat pe absurd și uneori umorul stilistic al asociațiilor disparate”, adăugînd că expresii absurde ale lui Urmuz au fost adoptate de unii scriitori moderniști (ex.: „fanteziștii umoriști” T. Arghezi, I. Călugăru), devenind un „procedeu”. Cu toate acestea, „minoratul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și viața „obscurului grefier”: „E limpede pentru noi că Urmuz preferă accidentul lingvistic, nefiind în stare să ducă pînă la capăt banalitatea. În acest sens, „panica propriului loc comun ori numai oroarea față de al celorlalți (...) atestă scriitorul cu un paroxistic simț critic” (p. 318). În opinia lui Eugen Negrici, textele urmuziene ilustrează o „inadecvare a sintacticului la semantic”, o „ciocnire” între pedanteria clasică a sintaxei și anarhica libertate semantică. Este reafirmată natura subversivă, duplicitar-hibridă a identității scriitorului: „Un contur formal academic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]