11,066 matches
-
coca, apoi mi-am așezat pălăria ușor înclinată, în așa fel încât să arate ștrengărește. - Așa de creativ și atât de distructiv, știu, știu, zise Jay, făcând-o pe Aimee să pufnească în râs. - Jay McInerney, Aimee Light. M-am aplecat și mai aproape de oglindă inspectându-mi mai bine nasul. - Sunt o mare admiratoare... începu Aimee. - Hei, ai grijă, m-am încruntat eu. Aimee e studentă la noi la facultate și scrie o teză despre mine. - Ceea ce explică... asta? spuse Jay
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
arătând spre Robby și Sarah. Ea e într-o ținută foarte șic, rozul e la modă anul ăsta pentru cei de șase ani. Robby poartă țoale de hip-hoper alb și e acum oficial un între. - Între? întrebă Jay, apoi se aplecă spre mine, șoptindu-mi, Asta nu e ceva homo, nu-i așa? - Nu, e un între, i-am explicat. Nu înțelegi, cineva care nu e nici copil, nici adolescent. - Dumnezeule, bombăni Jay. Au câte un cuvânt pentru orice zilele astea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
era planul. Eram inundat de un sentiment de ușurare și am continuat să râd de mine - la modul în care combinația dintre coca și pasăre declanșaseră ceva oribil în mine, iar sentimental acela s-a disipat complet când m-am aplecat și am ridicat păpușa. Am întors-o și am văzut becul roșu pâlpâind în ceafă, semn că fusese activată. Am închis întrerupătorul minuscul de sub luminița roșie și l-am închis pe Terby. Se auzi un huruit, apoi păpușa rămase țeapănă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
mine. - Eu nu înțeleg cartea asta nici acum. Dumnezeule, de ce oare nu le dau să citească Moby Dick? E absurd. E o nebunie! Fluturam cartea spre Jayne, când am observat că Sarah mă fixa cu o expresie confuză. M-am aplecat spre ea și i-am spus cu un ton calm, împăciuitor, rațional: - Iubito, nu trebuie să citești asta. Sarah privi temătoare spre mama ei. - E pe lista noastră de lectură, zise ea încet. Exasperat, l-am rugat pe Robby să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
de vară - o propunere carnală. M-am dus imediat la ea, iar ea se săltă cu fundul pe birou, desfăcându-și picioarele, eu am pășit între ele, după care și le-a înfășurat în jurul taliei mele, strângându-mă în timp ce mă aplecam spre ea. Totul era extrem de încurajator. - Un adulator? întrebă ea calm. - Nu - atunci i s-ar fi alocat zece minute. Ne-am sărutat. - Atât de democratic, oftă ea. - Hei, face parte din jurământul profesorului. Sărutând-o simțeam în continuu gustul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
noi să te îmbogățești“ urmată de „Dacă nu ești bogat, meriți să fii umilit“. După care reclama se termina. Atât. O văzusem de nenumărate ori și tot nu înțelegeam ce vrea să spună sau ce vrea să vândă. Robby stătea aplecat de umeri și puloverul Hilfiger legat în jurul taliei i se desfăcu și alunecă pe mochetă în timp ce se ridica din pat întinzându-se. Pe perna lui era o carte pentru adolescenți Ce a fost Pîmântul altădată. Fiul meu avea unsprezece ani
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Jayne? Mami, tati a urmărit cu mașina pe cineva și când a sunat-o, ea n-a răspuns. Am întors din nou și am mers la mall unde am parcurs kilometrii de asfalt care îl înconjurau până când Robby s-a aplecat în față, arătând cu mâna: - Uite un loc chiar acolo, Bret. Parcheaz-o odată. Am parcat. Ne-am dus direct la multiplex. Eram prea preocupat de tipul din cealaltă mașină ca să mai mă gândesc la altceva. Să fi fost Alvin Mendolsohn
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
a dat ochii peste cap, desfăcându-și o cutie de Junior Mints, concentrându-se amândoi pentru a urmări acțiunea care se derula pe ecran. Cam după vreo douăzeci de minute, când n-am mai suportat să mă uit, m-am aplecat spre Robby spunându-i să aibă grijă de sora lui până mă duc să dau un telefon, dar am ezitat puțin pentru că mi-am amintit numele băiatului care dispăruse cel mai recent: Maer Cohen. Robby dădu din cap fără să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
în sertar pachetul de țigări care nu era niciodată acolo. Doar interdicții uzuale, știți, nimic neobișnuit. Viața obișnuită a, hm, celebrităților obișnuite. Da, asta a ieșit din gura mea. Da, Kimball a zâmbit stânjenit . A inspirat adânc și s-a aplecat spre mine, continuând să țină cartea în mână, studiindu-mă. Am luat o altă gură din cana de cafea și l-am văzut deschizând un caiet pe care îl pusese în dreptul cărții. - Așadar, iată un detectiv în biroul meu, cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
de cină atât de sufocant încât presupunea o certă insensibilitate, așa că am început să le analizez pe femei, comparându-le foarte atent pe Mimi față de Sheila și față de Nadine, găsindu-le atrăgătoare (deși Jayne le eclipsa pe toate). Mitchell stătea aplecat spre nevastă-mea, iar Nadine continua să-mi toarne sangria, eu fiind convins că nu conținea nici urmă de alcool, și indiferent la cine mă uitam, deslușeam reținerea de la trecută promiscuitate naturală, ceea ce m-a făcut să mă simt bătrân
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Wendy își întinse brațele și o luă pe Sarah, ținând-o strâns, cu un gest protector. - Ați văzut mașina aia? Răsuflam din greu și mi-am dat seama că o să mi se facă rău. Întorcându-mă cu spatele la ei, m-am aplecat și am vomitat pe gazon. Sarah începu să plângă. Am vomitat din nou - de data asta cu spasme violente. Mi-am șters gura cu dosul mâinii care ținea pistolul, încercând să-mi recâștig siguranța de sine. - Ai văzut pe cineva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
dar n-am simțit nimic sexual fiindcă menționarea băieților dispăruți începea să contamineze totul în jurul nostru. - Nu...nu Michael Jackson, prostuțule. Apoi, brusc, a încetat să mai chicotească. Făcu un gest larg cu mâinile, imitând o pasăre mare, beată. Se aplecă și începu să vâslească. Neverland...ca în Peter Pan. Acolo-s băieții furați. Imitatul păsării o obosise considerabil, așa că se rezemă de zid fără să se uite spre mine. Fața ei - pierdută și puternic machiată, cu ochii migdalați lipsiți de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
nu era așa?), iar ea l-a tastat, după care a apăsat pe o altă tastă, așteptând. Îmi puteam da seama după expresia de pe fața ei că ecranul putea să fi devenit complet alb. Eram pe punctual de a mă apleca să mă uit, dar a mai apăsat câteva taste. Am înțeles că lucrurile deveneau complicate când am remarcat oftatul ei repetat. (N-ar fi trebuit să vii niciodată în Midland. Ar fi trebuit să rămâi în New York. Veșnic.) - Nu găsesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
chestiune de rutină. Doar făceam zgomot. Nu voiam decât să prelungesc ceva. E destul de ușor. Nu puteam sta locului - eram prea nervos - așa că m-am fâțâit în sus și-n jos, dând impresia că vreau să găsesc ceva. M-am aplecat să culeg povestirile studenților și atunci am înghețat: urme de pași înmuiate în cenușă. Aceleași urme pe care le văzusem nu demult pe mocheta din Elsinore Lane. Am înghițit în sec. - De ce? întrebă Kimball. - De ce...ce? Mi-am desprins cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
coborând vocea. Nu e o chestie intuitivă. E ceva ce înveți cu timpul... - Nu, Bret, e ceva ce simți. Nu înveți cum să te raportezi la ai tăi dintr-o porcărie de manual. - Doi oameni trebuie să încerce, am zis, aplecându-mă spre ea. Iar Robby nu încearcă. - E un copil... - E mult mai inteligent decât crezi tu, Jayne. - N-ai dreptul să vorbești așa. - Da, bine, e numai vina mea, am zis, renunțând. I-am trădat pe toți. - Ești atât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
altundeva aș vrea să fiu? - Mă gândeam că ți-ar fi plăcut să-ți iei liber o săptămână. A dat din umeri. Marta o să fie acolo. Și Rosa. - Jayne... - Sau ai putea veni la Toronto cu mine. - Hei, am zis, aplecându-mă spre ea. Știi că asta ar fi un eșec clar. - Ai dreptate, ai dreptate. A clătinat din cap. O idee proastă. - Nu-i o idee proastă. - M-am gândit că ți-ar place să mergi undeva. O vacanță. - N-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
început să tastez cuvinte care credeam că puteau însemna ceva pentru Robby. Nume de sateliți lunari: Titan. Miranda. Io. Atlas. Hyperion. Fiecare cuvânt era respins Scriitorul se așteptase la asta și îl mustră pe tată că era surprins. Cum eram aplecat deasupra computerului nu mi-am dat seama că ușa din spatele meu se deschidea încet. Scriitorul știa că închisesem ușa. Scriitorul merse într-atât de departe încât să afirme că o încuiasem. Mă agățam de posibilitatea de a o fi lăsat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Se întoarse spre mine oripilat. - Ai intrat în computerul meu? - Da, am intrat. Am văzut fișierele, Robby. - Tată... Își uitase replicile. Începu să improvizeze. (Sau chiar mai interesant, insinuă scriitorul, își trimise dublura.) Dintr-o dată Robby începu să zâmbească. Se aplecă înainte, ușurat. Apoi începu să râdă pentru sine. - Tată, nu știu ce crezi c-ai văzut... - Era o scrisoare... - Tată... - De la Cleary Miller... - Tată, nici nu-l cunosc pe Cleary Miller. De ce mi-ar trimite o scrisoare? L-am întrebat pe scriitor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Pentru ce? - Pentru că... Apoi am realizat de ce. Pentru că nimic n-o să meargă dacă nu mă schimb. M-am abținut să izbucnesc în plâns, dar ochii mei erau deja plini de lacrimi, iar când fața lui Robby se crâmpoți m-am aplecat și l-am strâns în brațe atât de tare încât i-am simțit coastele prin straturile de uniformă, iar când eram gata să-i dau drumul, nu m-a lăsat, hohotind. Plângea atât de tare că se îneca. Vibram amândoi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
se eroda. În momentul acesta, credeam eu, avea loc o tentativă de iertare din partea sa. Robby continuă să plângă până când hohotele se calmară, apoi se trase, roșu la față, epuizat. Dar plânsul îl potopi din nou, forțându-l să se aplece înainte, fața în palme, furios pe lacrimile lui, când am încercat să-l consolez. Își luă fața dintre palme după ce încetase să mai plângă și mă privi cu un soi de tandrețe, iar atunci l-am crezut că nu-mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
de pe celularul lui Aimee Light. - Cine-i acolo? Nici nu mi-am dat seama când mă prăbușisem pe scaun. Inima îmi bătea foarte tare. Ca s-o controlez am făcut din mână pumn. Aimee? - Nu. Pauză, paraziți, vânt. M-am aplecat în față, rostind alt nume. - Clayton? Vocea era de gheață. - E unul din numele mele. M-am ridicat în picioare. - Cum adică? Ești Clayton sau nu? - Sunt totul. Sunt fiecare. Pauză plină de paraziți. Sunt chiar tu. Această remarcă mi-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
întâlniri. - Pari foarte defensiv. Pari furios. Miller spuse asta fără nici un fel de emoție. Îți simt teama, dar simt și furia și o personalitate antagonică. - Iisuse, parc-ai fi psihiatrul meu belit. - Domnule Ellis - și de data asta Miller se aplecă în față și distruse totul spunând : Am văzut două persoane transformate în cenușă din cauza antagosnimului lor. Mi s-a oprit inima, apoi a început să bată mai tare ca înainte ca Miller să fi zis asta. Am început să plâng
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
copil. Era una din mai multele pagini împrăștiate pe podea după ce scotocisem în debara. Aceste pagini făceau parte dintr-un volum ilustrat pe care îl scrisesem când aveam șapte ani. Cartea avea un titlu. Titlul era Jucăria Bret. M-am aplecat încet să ridic pagina pe care era scris titlul, dar m-am oprit când am zărit vârful unui triunghi negru. Am dat toate celelalte pagini la o parte până mi-a fost revelată întreaga coală. Și atunci am fost confruntat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
atât de bucuros spre mine doar cu câteva minute mai devreme, nu mai exista. Scâncea. Când m-a auzit apropiindu-mă și-a ridicat ochii triști, sticloși, continuând să tremure. - Victor? am șoptit. Câinele îmi linse mâna când m-am aplecat să-l mângâi. Sunetul limbii lui lingând pielea uscată a mâinii mele a fost brusc acoperit de zgomotele ude care proveneau din spatele câinelui. Victor vomită fără să-și ridice capul. M-am îndreptat încet de spate și m-am deplasat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Fălticeni, orașul copilăriei ei, atât la Galeria oamenilor de seamă , cât și ori de câte ori se va ivi prilejul prin evocări duioase despre distinsa noastră poetă” . Având În vedere sentimentele ce ne leagă, precum și faptul că Dvs. sunteți singurul ce v ați aplecat asupra operei Doinei, preocupare pentru care nimeni până azi nu și-a găsit timpul necesar, În afara unor formale declarații de intenții ce nu au ajutat cu nimic memoriei sale, Înțelegeți de ce trebuie să am sfatul Dvs. În cele ce trebuie
CORESPONDENŢĂ FĂLTICENEANĂ VOL.II by EUGEN DIMITRIU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/700_a_1279]