10,489 matches
-
și spiritualitate religioasă. Cu toate acestea, nu poate exista o „comunitate” religioasă de „credincioși”, „frați” și „fii” fără prezența unui oficiu care să reunească În sine funcțiile mijlocitorului, maestrului și părintelui spiritual. Așadar În religia romană din epoca republicană și imperială există relativ puține grupuri (collegia) care urmăresc În primul rând și cu precădere scopuri religioase. Credincioșii zeiței Bona Deaxe "Bona Dea" Caelestisxe "Bona Dea Caelestis", de exemplu, se adună Într-un collegium cultorum propriu (CIL, 10, 4849). Numai În cazul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Cancik, 1985/1986). a) La sfârșitul republicii, „colegiile, munții, satele, vecinătățile” formau celule vii (conventicula) pe care oamenii Încercau să le obțină prin alegeri, demonstrații și sărbători de rugăciuni și mulțumiri (cf. Cicero, De domo, 38, 74). La Începutul epocii imperiale (12/7 Î.Hr.), Roma a fost Împărțită În paisprezece regiuni care, la rândul lor sunt alcătuite, În medie, din douăzeci de zone (vici). Noua Împărțire este stabilită tot pe baze sacrale. Zonele primesc de la Împărat edificii de cult, altare
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
care abilitatea administrativă romană a creat-o treptat. Și aceste noi realități administrative capătă curând o fizionomie sacrală. Districtul Își are un geniu al său (genius conventus)2, consiliul provinciei (concilium provinciae) alegând un flamen și o flaminica pentru cultul imperial. b) Atât delimitarea cât și semnificația religioasă a subdiviziunilor personale sunt transformate radical din motive demografice și politice. Să exemplificăm acest fapt doar cu modelul unității familiale (gentes). O gens este o asociere de familii (familiae) Împreună cu clienții lor (clientes
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
zeilor (pulvinaria). Firește, Îndeplinirea acestor sarcini cerea alt personal consacrat cultului: cei care Înjunghiau victimele (victimarii) și muzicanții (tibicines), care nu au nevoie să fie numiți În legea-cadru. Religia privată și personală apare numai În dreptul referitor la Înmormântări. Cultul familiei imperiale (veneratio domus Augustae) nu și-a aflat locul În această lege a unei colonii de la sfârșitul perioadei republicane așa cum s-a păstrat ea, În ciuda reelaborării pe care a suferit-o În epoca Flaviilor. b) Ritualurile lui Cato Cea mai densă
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Herculexe "Hercule" și Zeusxe "Zeus" sunt Înfățișați cu barbă. Diferențele În interiorul panteonului și deci individualizarea zeilor În epoca clasică sunt deosebit de bogate. Imaginea principelui divin sau divinizat după moarte - nu arareori Împreună cu Întreaga lui „familie” (domus Augusta) - capătă În epoca imperială o importanță dominantă, atât În cultul public, cât și În cel privat. Asemenea tribunului plebei, a cărui putere (tribunicia potestas) și-a atribuit-o Împăratul Augustus, sau asemenea altarului și statuii unei zeități, imaginea Împăratului asigură protecție și un fel
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
arderea de tot este mai scumpă decât un sacrificiu obișnuit. Tarifele unui templu roman dovedesc că sângele nu era considerat material sacru. Este așezat În aceeași categorie cu pielea (CIL, VI, 820). În cultul adus pentru fratres Arvales În epoca imperială, sângele era gătit și mâncat; poate din el se făcea sângerete (Henzen, 1874; Wissowa, 1923, p. 378). Cu toate acestea, În chiar aceeași perioadă, În misteriile lui Mitraxe "Mitra" sângele capătă o semnificație soteriologică. O inscripție din mitroeumul de la Santa
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Vermaseren, 1977-1989) pot fi ilustrate prin sărbătorile zeiței Mater Magnaxe "Mater Magna" de la Roma. Procesiunea (pompa) de la templul ei de pe Palatin până la pârâul Almonus În care statuia este scufundată (lavatio) este un fel de dramă cultuală. Probabil odată cu Începutul epocii imperiale de ea a fost legat un ciclu de sărbători publice În care era reprezentat mitul Cybelei și al lui Attisxe "Attis". Numele sărbătorilor, cuprinse În surse din diferite perioade, sunt următoarele: 15 martie Canna intrat trestia intră 22 martie Arbor
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
an Archaeological Appendix by Lucia Vagnetti, Roma., pp. 151-167. Vagnetti, L. (1992), „Ricerche recenti sulle relazioni fra l’Egeo e l’Occidente mediterraneo”, În G. Maddoli, La civiltà micenea, Roma, Bari, pp. 217-234. Vermeule, C. (1987), The Cuit Images of Imperial Rome, Roma. Vermaseren, M.J. (1977-1989), „Corpus Cultus Cybelae Attidisque”, I-VII, În EPRO, nr. 50, Leiden. Vieneis, E. (coord.) (1982), Alle origini del latino, Atti del Convegno della Società italiana di glottologia (1980), Pisa. Wikén, E. (1937), Die Kunde der
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
humusul local și din care, la rândul ei, absoarbe elemente vitale, și cea a lumii mediteraneene unde, spre deosebire de alte popoare, atinse doar marginal de puternicul val grec din prima perioadă elenistică, chiar dacă mai târziu au fost antrenate În amalgamul perioadei imperiale, se află zone Întregi, ca Grecia Magna și Sicilia, de pură tradiție greacă ale cărei origini merg până În secolele VIII-VII Î.Hr. Și asta fără să vorbim despre Etruria, cu istoria ei de contacte seculare cu Grecia și Răsăritul, În timp ce
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
ei anecdotic, este oglinda fidelă a unei situații reale care, specifică acestui moment al veacului al IV-lea Î.Hr., va rămâne - chiar și cu transformările, unele importante, ale condițiilor istorice - neschimbată În substanță pe tot parcursul perioadei elenistice și imperiale romane, până la prăbușirea definitivă a civilizației „păgâne”. Ne referim la primatul pe care tradiția filozofică greacă și În special centrul ei propulsor, Atenaxe "Atena", Îl dețin pe tot parcursul istoriei antice, chiar și În Împletirea profundă cu alte experiențe culturale
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
caracter dinastico-departamental, divinitățile care Îl alcătuiesc, În special cele principale, fiind unite Între ele prin legături de rudenie și Înzestrate cu putere asupra diferitelor sfere ale vieții cosmice și umane. Intensificându-și contactele În epoca elenistă și, ulterior, În perioada imperială romană, substanțialele analogii structurale ale tradițiilor religioase ale popoarelor din jurul Mediteranei, deci caracterul lor național și ansamblul politeist, au făcut posibil fenomenul cosmopolitismului, care, În această epocă, Îi caracterizează fizionomia. Într-adevăr asistăm la răspândirea progresivă dincolo de respectivele lor granițe
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
ebraico-biblică intră În compunere, În diferite măsuri, și interferează cu o diversitate de stimuli și de conținuturi Împrumutate din acea cultură. Un prim factor de o importanță indubitabilă pentru evoluția istoriei religioase a grecilor și a Întregii lumi religioase și imperiale romane este reprezentat de echilibrul În diferite grade care, de la Începutul epocii elenistice și În diverse proporții pe tot parcursul acelei istorii, se instaurează Între persistența tradițiilor și cultelor locale și transmigrația acestora În afara granițelor naționale, concomitent cu mișcările frecvente
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
devoțiunea populației locale, asumând acea fizionomie cosmopolită și totodată individualistă pe care am indicat-o deja ca trăsătură distinctivă a experienței religioase elenistice. Și În legătură cu acest lucru este nimerit să distingem Între evenimentele din epoca elenistică și cele din epoca imperială romană, din moment ce, neexistând o soluție clară de continuitate, asistăm la o schimbare importantă de perspectivă, odată ce Roma, focus al Întregii perspective sociopolitice și economice, devine obiectivul principal de cucerit de către diferitele mișcări religioase; la rândul ei, Roma devine centrul propulsor
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
fac simțită prezența, celebrându-l ca pe o imagine În actualitatea rituală, iar pe de altă parte, credincioșii obișnuiți, bărbați și femei, Îl celebrează atât În forme publice, cât și prin rituri cu caracter rezervat sau clar ezoteric. În perioada imperială este atestată practica unor misterii În care Attisxe "Attis" deține o parte importantă În cazul În care credinciosul, la capătul unui iter inițiatic, se proclamă „myst al lui Attis” (Firmicus Maternus, De errore profanarum religiorrum, 18). În epoca elenistică, În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
marmură este Înfățișată o scenă cu o trimitere inițiatică indubitabilă. O inscripție unică de la Sardi, În Lidia, din secolul al IV-lea Î.Hr., menționează misteriile lui Agdistisxe "Agdistis", alt nume al Cybelei, În vreme ce o serie de documente din epoca imperială le atestă existența În alte așezări răsăritene (Sfameni Gasparro, 1985, pp. 64-83). Prezența dimensiunii ezoterico-inițiatice În cultul Marii Mamexe "Mame" este corelată cu problema, asupra căreia vom reveni, rolului exercitat de modelul grecesc, În special eleusin, În asumarea acestei caracteristici
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și umană totodată și, după unele documente (Imnul lui Andros v. 171 sq., Imnul lui Kyme v. 55 sq., Apuleius, Metamorfoze, XI, 6, 15, 25), conducătoare a destinului astral, acea Heirmarmène care i se impunea omului din epoca elenistă și imperială ca o forță Întunecată și tiranică, față de ale cărei planuri era constrâns În mod dureros să se supună. Această prerogativă a lui Isisxe "Isis", care se exprimă și În apelativul frecvent de Tyhe sau Fortunaxe "Fortuna", cu care o invocă
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
toate acestea, eforturile represive nu vor reuși să oprească un proces de expansiune (Bruhl, 1953; AA.VV., 1986) care, de altfel, comportă În paralel o reglementare a elementului entuziasto-orgiastic a dionisimului care sfârșește prin a intra și el, În epoca imperială, În schemele liniștitoare ale asociațiilor religioase cu caracter profesional, ca În cazul acelor Iobacchoi atenieni (Syll.3 1109 din 176/177 d.Hr.), ori aristocratic-familial, ca În cel al comunității din Torre Nova În jurul lui Agrippinilla (Inscr. Gr. Urbis Romae
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cazul acelor Iobacchoi atenieni (Syll.3 1109 din 176/177 d.Hr.), ori aristocratic-familial, ca În cel al comunității din Torre Nova În jurul lui Agrippinilla (Inscr. Gr. Urbis Romae, I, 59, din aceeași perioadă). 4. Cultul suveranilor elenistici și cultul imperial: de la oameni la zeitc "4. Cultul suveranilor elenistici și cultul imperial \: de la oameni la zei" Tensiunea Între vechi și nou, persistența unor structuri tradiționale și crearea unor formule religioase originale, specifice panoramei scenariului agitat al elenismului, nu freamătă În nici un
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Hr.), ori aristocratic-familial, ca În cel al comunității din Torre Nova În jurul lui Agrippinilla (Inscr. Gr. Urbis Romae, I, 59, din aceeași perioadă). 4. Cultul suveranilor elenistici și cultul imperial: de la oameni la zeitc "4. Cultul suveranilor elenistici și cultul imperial \: de la oameni la zei" Tensiunea Între vechi și nou, persistența unor structuri tradiționale și crearea unor formule religioase originale, specifice panoramei scenariului agitat al elenismului, nu freamătă În nici un alt mediu atât de viu ca În acel fenomen complex - nelămurit
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
3, 190) și Seleucos I (Syll.3, 250-251), primesc omagii de tip divin din partea unor comunități orășenești (Kornemann, 1901; Cerfaux-Tondriau, 1957), este instituționalizat de către cea de-a doua generație de suverani elenistici și Își găsește o continuitate precisă În cultul imperial. A fost Într-adevăr subliniată legătura cu tema tradițională a eroizării fondatorului cetății sau al statului, care, de altfel, Își menține Întregul caracter specific de cult adus unui defunct, adică unui individ ale cărui merite excepționale i-au adus, după
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
convingerile intime ale personajelor ce fac obiectul cultului și ale adoratorilor lor. Se poate observa doar că acest cult Îmbracă forme destul de variate ce merg de la asimilarea regilor și reginelor elenistice, Împăraților și Împărăteselor și a altor membri ai familiei imperiale cu o zeitate sau alta a panteonurilor tradiționale la o asociere a acestora cu zeitățile titulare ale sanctuarelor și cu practicile rituale celebrate În ele În calitate de sșnnaoi (locuitori ai aceluiași templu), de la oferirea de victime animale „pentru sănătatea” sau Înseși
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
hymnodòi) sau prin „predici” (theològoi) pe „zeii epifani” („manifești”), „binefăcători” (euergètai), miloși și puternici, și, În sfârșit, la celebrarea În cinstea lor a unor rituri secrete, În cazul În care menționarea destul de frecventă a unor „misterii” asociate cultului regal și imperial are un sens specific În analogie cu mystèria care se Înmulțesc și În cultul divin. Extinderea și pătrunderea unor asemenea forme de practică de cult care străbat Întregul spațiu geografic și cronologic al lumii elenistico-romane exclud posibilitatea de a exila
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Întregime individuală a experienței iatromantice, interese sau, oricum, deschideri În direcția acelei „religii cosmice” de obârșie platonică, care constituie una dintre axele susținătoare ale panoramei culturale și religioase ale elenismului, din fazele lui cele mai vechi până la Înfloririle din epoca imperială târzie. 3. Alexandru din Abonotichos: un profet și fondator religiostc "3. Alexandru din Abonotichos \: un profet și fondator religios" Ironiei desacralizatoare a lui Lucian, alimentată de motive de ranchiună personală, Îi datorăm, odată cu descrierea aventurii umane și religioase a „falsului
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
un cult al lui era practicat În diferite orașe din Răsărit. Dio Cassius (LXXVII, 18, 4) relatează că Împăratul Caracala, ajuns la Tyana (217 d.Hr.) a pus să fie ridicat aici un heroon În cinstea lui, sancționând prin autoritatea imperială o tradiție locală. Vechiul obicei al eroizării ilustrului defunct, de acum răspândit și banalizat În extinderea lui la toți morții, fără deosebire (Cumont, 1949), capătă În această perioadă semnificații noi atunci când se referă la acele personaje excepționale nu prin virtuțile
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
religioase foarte diferite (hinduismul, islamul, creștinismul aproape exclusiv protestant etc.), de influența studiilor orientaliste occidentale asupra culturii tradiționale și ecleziastice a dast¿r, mobad și h¶rbad și de raportul privilegiat, politic și economic, al comunităților de parsi cu administrația imperială a Indiei britanice, care a exercitat asupra acesteia o influență puternică, inclusiv din punct de vedere cultural. 2. De la origini la secolul al III-lea d.Hr.tc "2. De la origini la secolul al III‑lea d.Hr." Mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]