10,558 matches
-
36 de oameni de știință și economiști europeni. Grupul - ulterior Club - se autodefinea ca „grup de cetățeni ai lumii care împărtășesc aceleași preocupări pentru viitorul omenirii și care acționează ca un catalizator în stimularea dezbaterilor publice, a cercetării și analizei problematicii mondiale, precum și a aducerii acestei problematici îndeosebi în atenția factorilor de decizie”. Inițial, sub aspectul organizării, acest grup își merita pe deplin numele de „club”: domnea o informalitate totală - Clubul nu avea statut, sediu, buget și structură internă, iar toți
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
în futurologie: dacă în trecut (în perioada 1950-1970) studiile prospective duceau, invariabil, la predicții mai degrabă optimiste (vezi, spre exemplu, Kahn, Wiener, 1967), acest Raport în schimb a constituit, în esență, la vremea respectivă, un puternic semnal de alarmă în problematica preocupantă a secătuirii drastice a resurselor naturale. Concluziile majore concrete ale Raportului au fost următoarele: 1) (concluzie constatatorie) dacă tendințele globale privind cele cinci aspecte menționate continuă în același ritm (ca acela în care se produc deja de câteva decenii
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
de la Roma s-a angajat într-un nou Raport general intitulat Mankind at the Turning Point: un veritabil manifest în favoarea globalității. Și, ulterior, în perioada 1976-1978, spre o nouă generație de Rapoarte de această dată având în centru nu atât problematica globală, cât problemele regionale (ca, de pildă, în reuniunile Alger, Punta del Este, Kuala Lumpur) sau teme de actualitate. În aceste Rapoarte, problemele sociale erau permanent prezente, dar nu erau desprinse din „problematica mondială”. Ele nu se situau sub semnul
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
această dată având în centru nu atât problematica globală, cât problemele regionale (ca, de pildă, în reuniunile Alger, Punta del Este, Kuala Lumpur) sau teme de actualitate. În aceste Rapoarte, problemele sociale erau permanent prezente, dar nu erau desprinse din „problematica mondială”. Ele nu se situau sub semnul unei discipline sau a unui domeniu de cunoștințe. Astfel, Raportul No Limits to Learning, (Bothin, Elmandjira, Malița, 1978) nu era considerat un studiu strict asupra educației, ci unul relevant pentru cultură, economie și
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
a-l realiza cu mijloacele sporite ale revoluției tehnologiilor comunicării și informației. Actualitatea și relevanța viziunii globale asupra dezvoltării sociale Întrunirile generale ale Clubului de la Roma ce au avut loc în ultimii ani au continuat să aibă în centrul atenției problematica, global considerată, a învățării, ca unul dintre aspectele esențiale în procesul dezvoltării sociale. Ignoranța - sinonimă în perioada contemporană cu absența învățării permanente - a fost, invariabil, identificată ca un obstacol major grav atât în extinderea erei cunoașterii, în dezvoltarea socială, cât
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
era organizată nu doar diferit, ci chiar în opoziție cu organizarea capitalistă a societății. Științele sociale și economice au fost complet neajutorate în fața unei asemenea sarcini, pentru simplul motiv că, de mai bine de un secol, ele se ocupau de problematica funcționării și dinamicii capitalismului, și nu de cea a definirii lui. Această problematică fusese complet abandonată încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, odată cu așa-numita „revoluție jevoniană” din știința economică (Dobb, 1973), și nu a mai fost reluată nici măcar
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
societății. Științele sociale și economice au fost complet neajutorate în fața unei asemenea sarcini, pentru simplul motiv că, de mai bine de un secol, ele se ocupau de problematica funcționării și dinamicii capitalismului, și nu de cea a definirii lui. Această problematică fusese complet abandonată încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, odată cu așa-numita „revoluție jevoniană” din știința economică (Dobb, 1973), și nu a mai fost reluată nici măcar cu prilejul prăbușirii comunismului. Probabil că, dacă s-ar fi mobilizat în direcția
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
toate aceste incertitudini legate de capitalismul viitorului au împiedicat intelectualitatea occidentală să cadă de acord asupra unui model de „capitalism bun”. În plus, în vreme ce comunismul a fost o problemă globală de primă însemnătate, postcomunismul a fost repede catalogat ca o problematică regională, de prioritate secundară. În perioada în care comunismul s-a prăbușit ca sistem geopolitic european (1989-1990), principalele eforturi politice ale lumii capitaliste dezvoltate erau îndreptate deja în alte direcții prioritare, de la construirea NAFTA (1992) și întărirea Comunităților Europene către
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
paradigmei „îndepărtării de comunism” cu paradigma „binefacerilor capitalismului”, care impune ca măsură a tranziției postcomuniste capacitatea de dezvoltare socială și economică a societăților postcomuniste devenite, deja, capitaliste. Saltul este radical. El a fost consemnat științific prin includerea tranzițiilor postcomuniste în problematica generală a dezvoltării (Pleskovics, Stern, 2001), prin consacrarea constatării empirice că nu există diferențe notabile între tranzițiile bazate pe terapia de șoc și cele graduale, în materie de rezultate, dar mai ales prin faptul că, în prezent, tranzițiile postcomuniste sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
România evoluează, acordând prioritate caracteristicilor interne în raport cu cele ale modelului extern, între limitele destul de largi ale toleranței occidentale, răspunzând comandamentelor generale ale tranziției postcomuniste, dar modelându-le în funcție de interesele afirmării clasei capitaliștilor autohtoni. Confruntarea politică românească este dominată de o problematică internă, referitoare la care anume dintre grupurile de potențiali capitaliști autohtoni vor deține rolul conducător în economie și în societate (prin intermediul politicii, al administrației, al mass-media). Clasa politică românească se divide între susținătorii a două elite, fiecare din ele reunind
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
statelor membre a condus la selectarea modelului social european drept cadru general de analiză. Capitolul își propune să contribuie la analiza dezvoltării sociale și să răspundă la întrebarea „Ce se înțelege prin modelul social european?”. Prima parte a lucrării abordează problematica definirii modelului social european și explorează relația dintre acesta și politica socială europeană. A doua parte se concentrează asupra etapelor dezvoltării modelului social european, mai precis asupra instrumentelor legale privind decizia statelor membre de a coopera în plan social în
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
instrumentelor legale privind decizia statelor membre de a coopera în plan social în direcția coordonării și dezvoltării unui set comun de reglementări în domeniul politicii sociale. Ultima parte analizează pe scurt viabilitatea modelului social european și supraviețuirea lui în viitor. Problematica definirii modelului social european Conceptul de model social european este astăzi un concept răspândit la nivel european și oficial recunoscut (Diamantopoulou, 2003). „Modelul social european” este menționat frecvent în documentele oficiale ale Uniunii Europene. Concluziile summitului european de la Lisabona (2000
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
2000. Totuși, definiția oficială a modelului social european nu se regăsește în Glosarul Comisiei (Vaughan-Whitehead, 2003, p. 3), aspect ce a fost deseori criticat și interpretat ca fiind direct proporțional cu interesul înalților decidenți politici europeni vizavi de complexitatea abordării problematicii sociale. Un alt aspect criticat al modelului social european este faptul că se referă la un „model”. După cum sesiza și Anna Diamantopoulou, „un model este o noțiune folosită deseori pentru a explica ceea ce nu este un lucru decât ceea ce este
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
problemelor lor, în particular. Politica regională este, la origini, un mecanism financiar care realizează în practică principiul solidarității interregionale și al coeziunii economico-sociale. Ea are o finalitate re-distributivă, urmărind o reorientare a fluxurilor de venituri din anumite teritorii către altele. Problematica regională nu este una nouă în Europa, de-a lungul ultimului deceniu state europene au încercat diferite modalități de reformă politică sau economică plecând de la principiul regionalizării. Încă din 1946, Italia avea prevăzută în Constituție existența regiunilor ca formă de
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
va fi reprezentată de populația noilor state membre; scăderea gradului de ocupare a forței de muncă în cadrul Uniunii extinse. În acest context, însăși rațiunea de a fi a politicii regionale comunitare (menținerea coeziunii economice și sociale la nivel comunitar) devine problematică. La stadiul dezvoltării actuale a României, este greu de înțeles importanța unei dezvoltări sociale și economice echilibrate. Amploarea problemelor macroeconomice face ca dezvoltarea regională în România să se contopească practic în încercările de dezvoltare la nivel global a țării. Totuși
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
p. 9). Capitolul se centrează cu preponderență pe politicile sociale care au impact asupra dezvoltării sociale, focalizându-se pe aspecte precum rolul statului în furnizarea bunăstării, suportul pentru finanțarea diferitelor programe sociale, legitimarea politicilor de combatere a sărăciei. În fapt, problematica abordată vizează legitimitatea politicilor sociale prin care se contribuie la dezvoltarea socială și suportul social de care aceasta se bucură în România. În analiza legitimității am optat pentru o definiție a conceptului, larg acceptată în științele sociale, conform căreia „legitimitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
Voicu În mod tradițional, discuția despre dezvoltare aduce în prim-plan perspectiva economică și factorii dați de structura relațiilor internaționale, cu o atenție sporită în lumea postkeynesiană față de problemele legate de redistribuție. Anii ’60 au adus însă în prim-plan problematica legată de rolul capitalului uman. După 1980, un întreg curent de gândire a emers mai întâi în societăți de tip postindustrial, adăugând o latură mai puțin convențională pentru teoreticienii din toate ramurile științei: capitalul social. Textul de față își propune
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
de acoperire a necesităților colective. Chiar dacă este un rezultat indirect al retragerii statului bunăstării și poate fi, astfel, suspectată ca purtătoare a unui program neoliberal ascuns, dezvoltarea participativă are, dincolo de soluționarea crizelor, efecte benefice care o fac extrem de interesantă pentru problematica dezvoltării sociale: capacitarea indivizilor și a familiilor beneficiare, sporirea caracterului democratic al guvernării prin participarea cetățenilor la aceasta și o evidentă economie de resurse publice. Literatura internațională dedicată participării în diversele ei fațete a stabilit ca un fapt evident handicapul
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
ani dedicate implicării comunitare sau participării comunitare, mai ales printre cei implicați în dezvoltare comunitară și specialiștii în tematica dezvoltării. Acestor domenii de cercetare li se pot adăuga contribuțiile aduse de dezbaterile pe tema „capitalului social” care au subliniat centralitatea problematicii bunurilor publice pentru științele sociale și au marcat, mai mult decât orice altă direcție de reflecție pe aceste probleme, importanța variabilelor culturale și sociologice pentru explicarea fenomenelor economice și instituționale de bază. În toate orientările menționate, accentul studiului este pus
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
restrânse. Folosind alți termeni, în teoretizările menționate mai sus - participare politică, apartenență asociativă sau implicare comunitară - problema comună este cea a implicării voluntare a indivizilor în furnizarea a ceea ce economiștii numesc bunuri publice. Printr-o astfel de abordare, putem încadra problematica generală a participării în matricea conceptuală a acțiunii colective. Problema fundamentală a acțiunii colective, așa cum a fost ea formulată inițial de Olson (1966), este realizarea unui nivel satisfăcător de participare în furnizarea bunului public, admițând că motivațiile pentru defecțiune (free
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
din România sunt, în mare măsură, similare cu cele prezentate în acest raport, iar soluțiile identificate de unele state membre ar putea constitui direcții de intervenție și în cazul învățământului românesc. La nivelul statelor membre, politicile integrate de răspuns la problematica abandonului școlar vizează, în egală măsură, trei categorii. Primele două categorii sunt obiectul a numeroase politici de răspuns ce sunt destinate atât prevenirii abandonului școlar, cât și intervenției în cazul în care abandonul școlar a avut loc, promovând reintegrarea în
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
conține obiective de prevenire și absorbție a sărăciei și excluziunii sociale, specifice acestui domeniu, majoritatea fiind deja incluse, într-o formă mai mult sau mai puțin explicită, în strategiile și programele naționale aflate în curs de derulare. Astfel: referitor la problematica accesului la învățământul primar și gimnazial, strategia guvernamentală prevede măsuri care vor preveni abandonul școlar și vor urmări creșterea participării școlare a copiilor provenind din familii sărace. Măsurile punctuale prevăzute în acest sens se referă la introducerea unor servicii educaționale
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
măsuri vizând adaptarea curriculumului la cerințele socioeconomice din societatea românească actuală și scăderea inegalităților sociale induse de accesul diferențiat la educație al copiilor provenind din medii diferite din punct de vedere social sau geografic: un set de măsuri este destinat problematicii învățământului rural și reducerii diferențelor dintre învățământul din acest mediu și cel din mediul urban - deși sunt menționate soluții privind asigurarea accesului către școli al elevilor din localități în care unitățile școlare nu funcționează, rezolvarea problemelor învățământului rural presupune măsuri
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
formele de învățământ secundar adecvate propriilor personalități și capacități - această practică este întâlnită în toate sistemele educaționale moderne din țările membre ale UE, unde, încă din ciclul primar, rolul învățătorului e de a identifica abilitățile elevului, în vederea consilierii familiei în problematica orientării școlare și, mai târziu, profesionale cât mai adecvate personalității și capacității acestuia; un capitol separat în cadrul secțiunii privind educația îl constituie încurajarea și sprijinirea populației sărace să se implice în activități de formare (educare) continuă, incluzând aici cursuri de
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
cât și direcțiilor urmate de politicile existente la nivelul Uniunii Europene, numai analiza rezultatelor finale și a gradului de atingerea al obiectivelor stabilite va constitui un instrument de evaluare a schimbărilor reale din sistemul educațional. Concluzii La nivelul Uniunii Europene problematica accesului la educație implică, în egală măsură, învățământul de bază și cel secundar și terțiar, accentul fiind pus pe învățarea pe tot parcursul vieții (lifelong learning). Odată cu acest concept a avut, practic, loc o regândire a politicilor de acces la
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]