12,062 matches
-
-lea și al XVII-lea, când amenința securitatea întregului continent european și nu numai. Armatele otomane au cucerit toată peninsula Balcanică și Grecia și au amenințat Austria, asediind Viena în două rânduri (în 1529 și 1683). În această perioadă, marina otomană a stăpânit Marea Mediterană. Otomanii au decăzut treptat, fiind depășiți din punct de vedere militar și economic de alte puteri europene. Rămânerea în urmă a otomanilor s-a datorat nereformării instituțiilor politice, a sistemului economic și a forțelor armate. Imperiul Otoman
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
otomană a stăpânit Marea Mediterană. Otomanii au decăzut treptat, fiind depășiți din punct de vedere militar și economic de alte puteri europene. Rămânerea în urmă a otomanilor s-a datorat nereformării instituțiilor politice, a sistemului economic și a forțelor armate. Imperiul Otoman a pierdut treptat controlul asupra unor teritorii din Europa Răsăriteană în favoarea mai puternicelor Austria și Rusia. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman era cel mai slab stat din punct de vedere militar și economic dintre toate Marile Puteri
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
a otomanilor s-a datorat nereformării instituțiilor politice, a sistemului economic și a forțelor armate. Imperiul Otoman a pierdut treptat controlul asupra unor teritorii din Europa Răsăriteană în favoarea mai puternicelor Austria și Rusia. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman era cel mai slab stat din punct de vedere militar și economic dintre toate Marile Puteri. În ciuda acestui fapt, teritoriul otoman, în ciuda pierderilor neîncetate, rămăsese foarte întins și cu numeroase regiuni foarte importante din punct de vedere strategic: Peninsula Balcanică
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
asupra unor teritorii din Europa Răsăriteană în favoarea mai puternicelor Austria și Rusia. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman era cel mai slab stat din punct de vedere militar și economic dintre toate Marile Puteri. În ciuda acestui fapt, teritoriul otoman, în ciuda pierderilor neîncetate, rămăsese foarte întins și cu numeroase regiuni foarte importante din punct de vedere strategic: Peninsula Balcanică, Anatolia, teritoriile arabe de la Maroc până în Palestina. Teritoriile arabe erau considerate la Londra de o importanță strategică crucială, mai înainte chiar
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
ca vastele zăcăminte de petrol să devină o resursă vitală industrială la începutul secolului al XX-lea. Importanța dată de britanici era legată de faptul că această regiune era puntea de legătură dintre Mediterana și posesiunile din India Pentru guvernul otoman, (cunoscut în cercurile diplomatice ale timpului ca „Sublima/Înalta Poarta”, de la " La Porte Sublime", termenul prin care francezii numeau poarta dinspre Bosfor de acces al delegațiilor străine în Palatul Topkapî), Grecia era o provincie centrală. Pierderea acestei regiuni nu putea
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
francezii numeau poarta dinspre Bosfor de acces al delegațiilor străine în Palatul Topkapî), Grecia era o provincie centrală. Pierderea acestei regiuni nu putea fi tolerată, așa cum fusese acceptată pierderea Principatelor Române și Serbiei, care erau considerate provincii periferice. Teama guvernului otoman era aceea că secesiunea doar unei mici părți a Greciei - Peloponezul de exemplu - ar fi dus la intensificarea luptei de eliberare a altor regiuni ale imperiului locuite de greci, așa cum ar fi fost Grecia centrală, Macedonia, Tracia, Anatolia apuseană, insulele mici
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
fost coborât din spânzurătoare și, după ce a fost târât pe străzi, a fost aruncat în Bosfor. Rusia avea cea mai favorabilă poziție față de greci. Imperiul Rus era singura mare putere ortodoxă și se considera protectoare (și potențial eliberatoare) a supușilor otomani din Balcani și Grecia, care erau în mod predominant ortodocși. Sârbii și bulgarii erau în plus membri ai marii familii slave. Aceste legături emoționale se împleteau cu interesele geostrategice ale Rusiei. Sprijinirea secesiunii statului grec, care ar fi devenit un
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
punct de vedere diplomatic erau încercările Rusiei de impunere a protectoratului asupra Principatelor Dunărene și a Serbiei, încercarea de acaparare a porturilor dunărene și de la Marea Neagră, dreptul marinei militare țariste de traversare neîngrădită a Bosforului și Dardanelelor și anexarea teritoriilor otomane din Caucaz. Victoria decisivă a rușilor în războiul din 1768 - 1774, care le adusese uriașe câștiguri teritoriale în regiunile Mării Negre și Caucazului, au dus la o reacție din partea puterilor europene, în special a Austriei și Regatului Unit, care se temeau
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
a executat o întoarcere la 180 de grade. Austriecii, care fuseseră inamicii otomanilor pentru mai multe secole, erau amenințați cu încercuirea de către ruși în Balcani. Începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, austriecii s-au transformat în sprijinitorii integrității Imperiului Otoman. Lor li s-au alăturat britanicii, care se temeau că rușii ar fi putut ocupa coloniile asiatice ale Londrei și ar fi devenit astfel o supraputere euroasiatică. Britanicii se temeau că o secesiune a Greciei ar fi declanșat o serie
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
ocupa coloniile asiatice ale Londrei și ar fi devenit astfel o supraputere euroasiatică. Britanicii se temeau că o secesiune a Greciei ar fi declanșat o serie de revolte naționaliste, care ar fi dus în cele din urmă la dezintegrarea Imperiului Otoman. Rezultatul imediat ar fi fost un imens vacuum de putere, pe care rușii, mult mai bine plasați din punct de vedere teritorial, dar și religios, l-ar fi umplut rapid. În momentul izbucnirii revoluției elene în 1821, cabinetul britanic era
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
punct de vedere teritorial, dar și religios, l-ar fi umplut rapid. În momentul izbucnirii revoluției elene în 1821, cabinetul britanic era dominat de facțiunea „High Tory” a partidului de guvernamental Tory. Această facțiune era sprijinitori hotărâți ai integrității teritoriale otomane. Implicarea guvernului francez era datorată unor motive neclare. Înfrângerea Franței în războaiele napoleoniene a dus la întărirea supremație navale în mediterana. Linia directoare a politicii franceze în Mediterana a rămas aceeași ca pe vremea lui Napoleon Bonaparte - contracararea hegemoniei britanice
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
și antrenat o armată terestră și o flotă moderne pentru regiumul lui Muhammad Ali Pașa. Aceste acțiuni au fost supravegheate cu suspiciune de guvernul de la Londra. Britanicii au considerat pe bună dreptate că egiptenii aveau să se separe de Imperiul Otoman. Guvernul de la Paris a adoptat în Mediterana aproape din principiu atitudini diferite de cele ale Londrei, așa cum a fost susținerea intervenției marilor puteri în conflictul din Grecia. Totuși și Parisul împărtășea unele dintre temerile Londrei cu privire la expansiunea rușilor și sprijinea
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Mediterana aproape din principiu atitudini diferite de cele ale Londrei, așa cum a fost susținerea intervenției marilor puteri în conflictul din Grecia. Totuși și Parisul împărtășea unele dintre temerile Londrei cu privire la expansiunea rușilor și sprijinea cel puțin de fațadă integritatea teritorială otomană În ciuda lipsei de entuziasm al miniștrilor englezi și francezi față de rebeliunea grecilor, ei trebuiau să facă față unei uriașe presiuni din partea opiniei publice, favorabilă elenilor. Indiferent de interesele strategice pe care încercau să le apere guvernele lor, grecii erau în
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
războaielor napoleoniene transformaseră Mediterana într-un „lac britanic”, strict controlat de un șir de baze navale strategice, care se întindea de la Gibraltar până în Insulele Ionice (aceste din urmă era singurele teritorii locuite de greci care nu se afla sub stăpânirea otomană). Britanicii se puteau opune astfel oricărei intervenții a flotei franceze în Mediterana. Rușii aveau și o alternativă, care nu putea fi influențată de opoziția britanică, aceea a atacului terestru asupra teritoriilor de la sud de Dunăre. De la izbucnirea revoluției elene până în
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Rusiei era inevitabilă, atunci el dorea să se asigure că avea să se desfășoare în niște limite acceptabile pentru Londra. El a propus o soluție care era în mare parte identică cu cea a țarului Alexandru: autonomia Greciei sub suzeranitate otomană. Formula părea suficient de satisfăcătoare pentru ruși, iar britanicii apărau integritatea teritorială otomană. Regatul Unit și Imperiul Rus au semnat în aprilie 1826 un document prin care se propunea o misiune de mediere a marilor puteri. Acesta a fost un
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
desfășoare în niște limite acceptabile pentru Londra. El a propus o soluție care era în mare parte identică cu cea a țarului Alexandru: autonomia Greciei sub suzeranitate otomană. Formula părea suficient de satisfăcătoare pentru ruși, iar britanicii apărau integritatea teritorială otomană. Regatul Unit și Imperiul Rus au semnat în aprilie 1826 un document prin care se propunea o misiune de mediere a marilor puteri. Acesta a fost un punct de cotitură al politicii britanice, deoarece se lua în considerație pentru prima
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
pierde lupta. Tratatul își propunea de asemenea să asigure semnatarilor posibilitatea să acționeze ca mediatori tratativele de pace care ar fi urmat armistițiului. Cele trei puteri cereau Porții să acorde Greciei autonomia. Tratatul prevedea ca Grecia să rămână sub suzeranitatea otomană și să plătească un tribut anual sultanului. Tratatul avea și o clauză secretă, care prevedea că, dacă Poarta nu accepta armistițiul într-o lună, fiecare semnatar urma să numească un consul la Nauplion, capitala Republicii Elene, asigurând astfel recunoașterea de
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
plus, el er un susținător al cauzei grecilor, fiind membru al „London Philhellenic Committee”. Codrington avea instrucțiuni precise, să impună un armistițiu și să asigure respectarea lui de către toate tabrere și să împiedice venirea de întăriri și provizii pentru forțele otomane din Grecia. El ar fi trebuit să folosească forța militară doar ca o ultimă soluție.. Pe 29 august, Poarta a respins în mod oficial prevederile Tratatului de la Londra, ceea ce a avut ca răspuns numirea unor reprezentanți diplomatici occidentali la Nauplion
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
bancuri de nisip, (aproximativ 100 m lățime și doar 18 m adâncime), ceea ce îl face impractivabil pentru vasele de capacitate mare. Cel sudic este mult mai larg de 1.000 - 1.5000 m lărgime. Intrarea sudică era apărată de fortul otoman din Navarino (Pylos). În timpul Războiului de Independență al Greciei, portul a fost folosit de marina otomană ca bază operațională principală în Peloponez. O flotă numeroasă otomano-egipteano-algeriană, care fusese avertizată de britanici și francezi să nu se apropie de Grecia, a
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
pentru vasele de capacitate mare. Cel sudic este mult mai larg de 1.000 - 1.5000 m lărgime. Intrarea sudică era apărată de fortul otoman din Navarino (Pylos). În timpul Războiului de Independență al Greciei, portul a fost folosit de marina otomană ca bază operațională principală în Peloponez. O flotă numeroasă otomano-egipteano-algeriană, care fusese avertizată de britanici și francezi să nu se apropie de Grecia, a părăsit Alexandria pe 5 august 1827 și s-a alăturat vaselor otomane deja aflate în portul
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
fost folosit de marina otomană ca bază operațională principală în Peloponez. O flotă numeroasă otomano-egipteano-algeriană, care fusese avertizată de britanici și francezi să nu se apropie de Grecia, a părăsit Alexandria pe 5 august 1827 și s-a alăturat vaselor otomane deja aflate în portul Navarino pe 8 septembrie. Ca urmare, Codrington s-a deplasat cu escadra sa la Navarino pe 12 septembrie. În discuțiile cu Ibrahim Pașa de pe 25 septembrie, Codrington a priimit asigurări verbale că otomanii vor înceta acțiunile
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
că otomanii vor înceta acțiunile navale și terestre din Grecia. După aceste deiscuții, Codrington și-a retras forțele de sub comanda sa în apele insulei Zakynthos aflată sub control britanic, lăsâd doar o fregată la Navarino să țină sub observație flota otomană. Otomanii au încălcat însă în scurtă vreme promisiunea făcută. Ibrahim a fost înfuriat că, în vreme ce el trebuia să respecte încetarea focului, se părea că grecii se bucurau de bunăvoințlui Codrington pentru continuarea operațiunilor militare. Comandanții britanici care luptau pentru greci
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
pentru greci conduceau operațiuni ofensive împotriva golfului Corint, a portului Patras și în Epir. Vaporul cu aburi "Karteria", aflată sub comanda unui căpitan britanic, a lansat un atac fulger în noaptea de 29-30 septembrie la Itea (Focida), scufundând 9 canoniere otomane. Problema lui Codrington ținea de faptul că acești ofieri britanici acționau pe cont propriu, ignorând de cele mai multe ori ordinele guvernului provizoriu grec. Codrington a adresat un ordin direct comandanților britanici aflați în subordinea guvernului elen și le-a certu să
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Petrovici Gheiden. Pe 18 octombrie, după o serie de încercări eșuate de a lua legătura cu Ibrahim Pașa, Codrington a luat hotărărât, după consultări cu colegii săi rus și francez, să intre în golful Navarino și să ancoreze în fața flotei otomane. Această decizie ținea seama de faptul că, odată cu sosirea iernii, ar fi fost imposibil să se mai păstreze o blocadă eficientă a flotei otomane și, în plus, aceasta părea singura hotărâre care ar mai fi putut salva populația Peloponezului. În ciuda
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
cu colegii săi rus și francez, să intre în golful Navarino și să ancoreze în fața flotei otomane. Această decizie ținea seama de faptul că, odată cu sosirea iernii, ar fi fost imposibil să se mai păstreze o blocadă eficientă a flotei otomane și, în plus, aceasta părea singura hotărâre care ar mai fi putut salva populația Peloponezului. În ciuda că o asemenea manevră putea fi considerată o provocare de către Ibrahim Pașa, Codrington a încercat să minimalizeze faptul, declarând că nu dorește să se
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]