10,713 matches
-
imediat“, de vreme ce lumea Mediteranei o poți străbate de la un țărm la altul în câteva zile. “Mărgăritar latin cu sclipiri liliale“ (G. Ungaretti), “cu incendii în plină zi“ (Suaréz), “cu trandafiri și violete“ (Simone de Beauvoir), “cu moarte dulce născătoare de umanitate“, Mediterana văzută de Viorica TOPORAȘ te face să o înțelegi și să o iubești ca pe însăși steaua ta polară. Gloria LĂCĂTUȘU - 1990 LUMINA MEDITERANEI Viorica Toporaș, binecunoscută publicului ieșean ca o virtuoasă a picturii de șevalet, ne invită într-
Memoria acuarelei by Viorica Topora? () [Corola-publishinghouse/Science/84080_a_85405]
-
posteritate a școlii ritualiste); g) o manifestare a „gândirii primitive”, „prelogice” sau „sălbatice” (de la G.B. Vico la C. Lévi-Strauss); h) o expresie fie a psihologiei primitive (de la L. Lévi-Bruhl la E. Cassirer), a „inconștientului” indivizilor (S. Freud) sau a „arhetipurilor umanității” (E. Jung); i) un instrument de coeziune socială, o formă de conștientizare a imaginii unei societăți despre ea Însăși (E. Durkheim și școala funcționalistă); j) o formă de transmitere a unor revelații de ordin transcendental (de la teologii antici la cei
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
și Îi conferă un anumit sens. De aceea, cadrele de interpretare a ritualului au variat enorm, oscilând Între considerarea lui ca un loc al nonsensului - expresie a primitivismului și iraționalului - și ipostazierea ca loc al suprasensului - manifestare deplin semnificativă a umanității, În dialog cu sacrul sau cu propria esență. În felul acesta, ceea ce a fost la Începuturile antropologiei culturale un argument pentru a privilegia interpretarea mitului și a deprecia analizele ritualului (În studiul culturilor exotice) a devenit, În antropologia recentă, un
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
o consideră marginală, neintegrată și neintegrabilă cultural. În terminologia lui Mary Douglas (1965), este o persoană ne-curată, spurcată, impură (unclean), o persoană aflată În afara categoriilor uzuale de clasificare, un membru imperfect În categoria sa („o ființă umană a cărei umanitate este negată”, În formularea altui cercetător - A. Saunders, 1995, p. 42). Punctele articulate, conștiente, ale structurii sociale sunt dotate cu puteri articulate, conștiente, care protejează sistemul. Ariile nearticulate, inconștiente, emană puteri inconștiente, care obligă societatea să facă ceva pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
mai ales la societățile de vânători-culegători și se estompează (este Înlocuit de magia vindecătorilor sau de casta preoților) la civilizațiile de agricultori. În plus, elemente arheologice provenind din paleolitic par să dovedească existența cultelor șamanice În perioadele de Început ale umanității. Alți antropologi privesc cu scepticism această generalizare, arătând că probele arheologice nu sunt concludente și că societățile de vânători studiate de etnografi erau deja de mult timp În contact cu alte civilizații de la care ar fi putut Împrumuta anumite elemente
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
autonome ale istoriei civilizațiilor, iar raporturile de opoziție au fost traduse În criterii de evaluare. Cel mai cunoscut exemplu În acest sens este modelul evoluționist al istoriei civilizațiilor configurat de James Frazer În lucrarea amintită. Astfel, Într-o primă fază, umanitatea ar fi fost dominată de gândirea magică: oamenii aveau idei total greșite despre legile care guvernează natura și extrapolau asupra ei legile propriilor fantasme. Apoi, oamenii au Înțeles că ei sunt neajutorați În fața puterilor universului. Printr-o desprindere de concepțiile
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
magice de acțiune directă asupra naturii În tehnici de implorare a ajutorului divin (rugăciunile și liturghiile). Prin lucrul asupra credințelor, acești preoți au ajuns la o Înțelegere mai subtilă a relației cu universul - gândirea religioasă. Ulterior, prin raționalizarea acestei relații, umanitatea, În segmentul ei cel mai avansat (adică societățile europene moderne), a instaurat viziunea științifică de interpretare a lumii. Aceasta se aseamănă cu magia prin interesul pentru tehnicile de influențare a lumii, dar se deosebește radical prin faptul că așază aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
care, Într-adevăr, trec dincolo de limitele rațiunii (B. Kapferer, p. 2002, 22). În dezbaterile antropologice recente, relația dintre magie și știință - altfel spus, dintre gândirea simbolică și gândirea științifică - nu mai este pusă Într-o schemă deterministă referitoare la progresul umanității de la primitivism la modernitate. Raporturile ambivalente dintre magie, religie, știință și tehnică drept expresii ale unor modalități socioculturale diferite de a construi diverse modele ale lumii (ceea ce implică glisări Între perechile de concepte: credință - rațiune, cunoaștere empirică - cunoaștere metaforică, psihologic
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
Favret-Saada, 1983; R. Styers, 2004; J. Townsend, 1997; M. Winkelman, 1982 etc.). Caracterul actual Antropologia secolului al XIX-lea a proiectat magia În epocile arhaice și a considerat aparițiile ei contemporane drept dovada unei Întoarceri regresive la perioade „Întunecate” ale umanității. În consecință, manifestările magice specifice societăților „moderne” au constituit multă vreme numai obiectul unor cercetări datorate folcloriștilor (preocupați să arhiveze și să constate perpetuarea formelor culturale „arhaice”), psihologilor, juriștilor și/sau criminaliștilor (preocupați să vindece și/sau elimine acest fenomen
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
a explica civilizația umană. Sau, altfel spus, originea sacrificiului și funcțiile sacrificiului explică originea și funcțiile culturii. Prima dintre aceste perspective pornește de la ideea unei crime sacrificiale care a avut loc, În mod real, cândva, Într-o epocă revolută a umanității. Sigmund Freud, cel mai cunoscut promotor al teoriei „sacrificiului primordial”, a fost influențat de studiile de mitologie comparată și de antropologie ale secolului al XIX-lea, studii care vedeau În sacrificiu o dovadă a „primitivismului” și a sălbăticiei specifice societăților
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
au numeroase elemente comune: sunt repetitive și ritualizate, se nasc din și generează sentimente de vinovăție, sunt Întemeiate pe represiunea instinctelor fundamentale. De asemenea, Freud era convins că: a) evenimentele din copilărie explică comportamentele din perioada adultă; b) Între evoluția umanității și evoluția, dezvoltarea individului există o omologie profundă, astfel Încât anumite elemente aparte din copilăria individului pot explica elemente necunoscute din „copilăria umanității”. În consecință, În celebra sa lucrare Totem și tabu, Freud susține că, În negura timpurilor, oamenii trăiau, asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
De asemenea, Freud era convins că: a) evenimentele din copilărie explică comportamentele din perioada adultă; b) Între evoluția umanității și evoluția, dezvoltarea individului există o omologie profundă, astfel Încât anumite elemente aparte din copilăria individului pot explica elemente necunoscute din „copilăria umanității”. În consecință, În celebra sa lucrare Totem și tabu, Freud susține că, În negura timpurilor, oamenii trăiau, asemenea primatelor, În hoarde dominate de un mascul atotputernic: acesta era șeful și tatăl hoardei, deoarece el controla atât distribuirea hranei, cât și
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
53-55). În paralel cu aceste distincții, Turner (1974, p. 169) a sugerat și o altă tipologie, referitoare la constructele rituale din timpul perioadei liminale, altfel spus la communitas: a) existențiale (spontane): „confruntarea directă, spontană, imediată a identității umane, În care umanitatea este experimentată ca o comunitate omogenă, liberă, nestructurată”; b) normative: acele communitas menținute prin mecanisme de control social; c) ideologice: „modele utopice ale societăți, considerate de creatorii lor drept forme care exemplifică sau suplinesc condițiile specifice unei communitas existențiale”. Conform
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
calendarul sacralității creștine: Timpul carnavalului este caracterizat de relația dintre Dumnezeu și oameni și, din această cauză, sărbătoarea are tendința de a căpăta o semnificație transcendentală și universală. Începutul carnavalului se pierde În negura timpului, deoarece este legat de Întreaga umanitate. În mod analog, a gândi În temporalitatea carnavalului Înseamnă a gândi În termenii unor categorii atotcuprinzătoare precum păcatul, moartea, salvarea sufletului, mortificarea trupului, excesele și interdicțiile sexuale etc. Pentru că se definește În termeni de călcare a normelor și excese, carnavalul
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
modelul dualist, axat pe cuplul divinitate benefică - divinitate malefică (fapt care explică existența lucrurilor bune și rele pentru om prin bătălia dintre o ființă sacră binevoitoare și una răuvoitoare), aceste constructe cosmogonice sunt mult mai subtile. Ariciul nu vrea răul umanității - dimpotrivă, el posedă o Înțelepciune practică prin care depășește proiectul cosmogonic divin și face ca lumea să fie folositoare pentru oameni. În varianta sa inițială, universul era perfect simetric (pentru că Ființa Supremă nu poate crea decât lucruri perfecte!), dar În
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
permanență); b) instituirea eternității zeilor - prin alegerea „hranei” eterice formate din fumul oaselor arse și parfumurile libațiilor, zeii nu mai depind de hrana materială, hărăzită putreziciunii și degradării; c) definirea modelului canonic al sacrificiului. Următoarele secvențe mitologice dezvoltă interpretarea decăderii umanității: Dar Zeus, În mânia lui, nu-și oprește aici răzbunarea. Înainte chiar de a crea din pământ și apă prima femeie, Pandora - care va aduce oamenilor toate relele de care nu știau Înainte: nașterea, prin eliberarea de sarcină, oboselile, munca
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
domnia lui Anticrist, arderea lumii, purificarea prin Împărtășirea cu vin și pâine, sângele și trupul Mântuitorului etc.) sunt Împletite cu motive mitologice provenite fie din substratul local, fie din mitologiile indo-europene, fie din imaginarul oriental: mitul celor trei vârste ale umanității, uriașii - oamenii - blajinii sau rohmanii (vezi sinteza dezbaterilor În A. Oișteanu, 1998), motivul Pământului sprijinit pe un stâlp și mereu amenințat de o figură malefică, transformarea lui Iuda În divinitatea cosmogonică și escatologică (vezi M. Coman, 1983), imaginea zmeilor sau
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
cu animale cu o putere ieșită din comun, cu armate dușmane sau cu alți eroi, descoperă noi teritorii și Întemeiază cetăți și au parte de o moarte extraordinară (L. Raglan, 1965). În esență, miturile eroilor arată cum un obstacol pentru umanitate (monstru, cataclism, lipsa accesului la Însemnele civilizației precum focul, tehnicile agrare sau armele) este depășit prin curajul sau istețimea unui personaj - de aici derivă și sintagma „eroi civilizatori”, frecvent aplicată acestor figuri mitice. În alte culturi, eroii civilizatori pot avea
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
dacică: Dumnezeu trebuie să-și sacrifice cuvântul (aici pe profetul său), spre a se revela oamenilor. Tot un „eres”, „Isus pământul”, credința populară străveche, potrivit căreia nu a avut loc o înălțare la cer a Mântuitorului, ci din dragoste pentru umanitate El a rămas în mijlocul ei, fiind chiar solul pe care lumea calcă, alcătuiește miezul celei mai solide piese a lui Blaga, Tulburarea apelor, unde luteranismul exercită o energică operă misionară asupra valahilor transilvăneni și e gata să câștige sufletul păstorului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285754_a_287083]
-
di estetica europea, Roma, 1971, 13-91; Ulici, Recurs, 59-68; Manolescu, Teme, I, 58-60, II, 74-77, 100-102; Crohmălniceanu, Literatura, I, 79-86, II, 192-256; Braga, Sincronism, 78-86, 122-167; Sasu, Progresii, 108-112; Cioculescu, Aspecte, 71-83; Doinaș, Poezie, 9-19, 79-84; Raicu, Structuri, 74-81; Balotă, Umanități, 368-377; Andriescu, Disocieri, 177-183; Șuluțiu, Scriitori, 91-120; Șt. Aug. Doinaș, Orfeu și tentația realului, București, 1974, 167-178; Melania Livadă, Inițiere în poezia lui Blaga, București, 1974; Piru, Poezia, I, 44-57; Mircea Vaida, L. Blaga. Afinități și izvoare, București, 1975; Micu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285754_a_287083]
-
direcția majoritar-literară a contemporaneității, Caragiale și-a subliniat indirect singularitatea creatoare. A receptat aspectele realității extralingvistice, din care și-a extras lumea lui imaginară, ca pe o inepuizabilă scenă a lumii. Printr-un complex registru stilistic s-a distanțat de umanitatea ficțională creată. Vocea narativă folosește un stil elevat, personalizat prin procedee gramaticale și expresivitate stilistică. În schimb, personajele epico-dramatice create "vorbesc și argumentează așa gândesc! într-un mod profund defectuos comenta Marta Petreu -; "erorile lor nu sunt simple greșeli de
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
forțează limitele posibilului pentru a crea un univers absurd terifiant, de nesuportat ca și disperarea din care provine. Absurditatea "lumii-lume" expusă de autorul Scrisorii pierdute este, în schimb, una lipsită de angoasă. "Grija" și "trăirea autentică" sunt incompatibile cu această umanitate care se pierde în stereotipii de conduită și de limbaj, în preocupări derizorii și în verbiaj. Un caz singular și derutant este cel al personajului Anghelache. Dacă resimțirea stării de angoasă ar fi un criteriu de recunoaștere a eroului absurd
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
impresia ca parabola propusă este destul de străvezie. Pe de altă parte, anxietatea transferată asupra spectatorului prin farsele tragice beckettiene sau ionesciene este înlocuită în piesa lui Sorescu de sentimentul de compasiune mai întâi pentru protagonistul văzut ca exponent al întregii umanități, înregistrându-se astfel o reîntoarcere la catharsisul tragic. Și totuși nu putem vorbi de repunerea tragicului în drepturi, în detrimentul deriziunii. Avem în vedere soluția propusă, pe care o putem interpreta astfel: vina fatală, transferată de fapt asupra "mamei" originare, responsabilă
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
de ce tema "actualității" lui Caragiale este încă neepuizată, lumea-lume oglindind nu doar porțiunea de viață românească de la sfârșitul veacului al XIX-lea, ci și pe cea de astăzi, spre deosebire de ineditul și surprinzătorul univers urmuzian, lipsit de corespondent recognoscibil în istoria umanității. În legătură cu acest aspect, nu putem susține până la capăt nici teoria lui Nicolae Balotă, conform căreia Urmuz ironizează realitatea 18, nici observația lui George Pruteanu, care susține că "personajele lui Urmuz trăiesc într-o irealitate perfectă"19, într-o lume imaginară
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
cel care semnalează, înainte de orice, coincidențe de viziune între cei doi autori, coincidențe despre care au pomenit în treacăt atât cercetători ai operei caragialiene 36, cât și cei ai textelor urmuziene. Organizată în cupluri de "amici" sau în familii "legitime", umanitatea mecanomorfă a lui Urmuz pare o sublimare a celei caragialiene, la rândul ei o rafinată imagine parodică a lumii fenomenale, așa cum ironicul Caragiale lasă să se întrevadă în condescendenta precizare digresivă din Poetul Vlahuță: "acea umbră nu este o fantasmă
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]