2,389 matches
-
a ramolit și bate câmpii. Încruntat, ridică privirea către Ianuarius: — Așa deci, Narcissus al tău are înclinații literare. Râde în barbă. — Nu mi-aș fi imaginat. Se încruntă intrigat. — Da’ cum a ajuns el în casa lui Claudius? Ianuarius își împreunează mâinile pe piept. — Nepoata ta, Antonia, văduva lui Drusus, mi-a cerut să-i trimit pe cineva care să verifice socotelile contabililor lui Claudius Nero. — Aha... — Narcissus se duce doar în timpul liber, stăpâne, se repede libertul să îndepărteze o mustrare
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
Ție mă închin, Mărite Doamne! articulează cu umilință profundă în glas. Nu îndrăznește să-și înalțe fruntea. Ridică te și lasă prostiile astea, se împotrivește posac Au gustus. Fulcinius nu cutează însă. Își îndreaptă doar privirea în sus. Cu sprâncenele împreunate a încruntare, principele îl con templă un timp în tăcere pe cel din fața sa. Încearcă să-i ghicească pe chip semne care să-l ajute să-i preîntâmpine vorbele. Constată că înfățișarea indică mai degrabă încăpățânare decât inteligență. Nici ochii
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
să se arate îngăduitor. Cel pu țin pentru moment. Până află ce nerozii a mai spus Libo, că de făcut nu e în stare să facă nimic, și reușește să pună la punct un plan pentru a înăbuși scandalul. Își împreunează așadar tac ticos mâinile la spate și începe să se preumble gânditor prin încăpere. Fulcinius vede că împăratul este nemulțumit. Îi este din ce în ce mai frică. Fapta sa i se pare nesăbuită, iar consecințele greu de estimat. Îi vine să-și dea
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
că s-a îndrăgostit. Fulcinius își deșartă sacul fără să mai aibă timp să se gân dească la consecințe: — Sunt adresate copiilor lui Germanicus! Sprâncenele bătrânului se unesc într-un nod neguros. Tot chi pul i se întunecă. Cu mâinile împreunate la spate, pornește încetișor spre celălalt capăt al grădinii. Niciodată nu i-a plăcut prietenia dubioasă dintre Libo și nepotul Liviei. Chiar și Agrippina i-a mărturisit îngrijorarea ei. Are dreptate. Este întotdeauna periculos când doi nemulțumiți, care se consideră
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
și tot pe grecește se ceartă. Grăbește pașii. Să ajungă cât mai repede! Să stea jos, că nu știe cât o mai țin genunchii. Cine or fi cei doi nerușinați? Nu-i cunoaște. Sclavii vreunui invitat? Doi eunuci ce se împreunează fără teamă, căci n-au frică de avort. Și a auzit că mădularul nu le e mort cu totul. Doi poponari. Încearcă să-și calmeze respirația precipitată. Ceva nu e în regulă. Nu păreau a fi ibovnici. Unul dintre ei
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
odraslele ei! Își încruntă fruntea dezaprobator. Nici jartierele astea prinse cu câte o torsadă de aur care se văd pe sub poalele ridicate nu se potrivesc cu statutul ei. Cu atât mai puțin papucii ornamentați cu broderii tot din aur. Își împreunează palmele într-un gest suprem de uimire. Pe Iuno! Nu a venit măcar în sandale! Antonia ce păzește? Ea n-are ochi să-i spună că așa îi ies și mai rău în evidență picioarele umflate de gravidă? Ce se
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
tonul. Trebuie să se stăpânească. Nemernicul s-ar putea să-i fi dibuit intenția. Șuieră cu greutate printre dinții încleștați: — Ai înnebunit? Instantaneu, Toranius schimbă tactica. Se ploconește cu umi lință: — Ce-s două sute de sesterți pentru tine, Preabunule? Își împreunează două degete: — O pișcătură de purice, nimic mai mult. Îi înghiontește de la spate pe băieți să se apropie. Uite ce chipeși sunt! — Nici măcar nu mi-i vinzi în calitate de gemeni! protes tează Gallus. Înghite de câteva ori ca să scape de saliva
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
este totuși fiu vitreg, și-l ajută în continuare să controleze prin acest concern cu mai mulți acționari principala arteră comercială care leagă Alexandria, placa turnantă a comerțului in ternațional, de India și poate chiar și de China. Libo își împreunează palmele și declară ritos: — Mirodeniile și aromaticele sunt forța motrice a negoțului în Marea Exterioară, iar Golful Arabic e ca o pâlnie prin care se scurg bunurile aduse din Est spre imperiu. Interesul lui Asinius Gallus ajunge la paroxism: — Afacerea
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
sulul pe care să-și sprijine ceafa. — ...Și îi stă în putere să adauge votul său pentru a hotărî achitarea. Scribonius renunță să se lungească la loc. Întreabă cu voce joasă: — Dar dacă totuși mă condamnă...? Sprâncenele lui Gallus se împreunează deasupra nasului. Nu răspunde pentru moment. Există și această posibilitate. Cea mai verosimilă de altminteri, pentru că Livia, în ura ei, este necruțătoare. Iar Libo n-a făcut niciodată un secret din preocupările lui oculte. Scribonius Libo insistă: — Principele nu poate
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
Arată cu degetul spre cușca următoare: — Înhămată cu pantera de colo trage o șaretă. Ridică degetul a luare-aminte. — Și fac exact atâtea ture câte le ceri. Se uită spre Rufus, care surâde neîncrezător. — Niciodată la fel, rostește cu hotărâre. Își împreunează apoi liniștit mâinile pe piept, iar puzderia de stele de pe chenarul mantiei scânteiază scurt, aruncând lumini vii și strălucitoare. Revine cu pași măsurați în dreptul puilor. Când i-am luat de la muma lor, am folosit un cal cât mai iute cu
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
domina, stăpâna casei. Prezența ei impune reținere în conversație și comportament. Nu i-a permis niciodată să apară gol, după cum nici ea nu i-a arătat vreodată nuditatea trupului ei. Corpurile lor s-au cunoscut pe pipăite și s-au împreunat pe întuneric. Tânăra întinde brațul prin somn și-l atinge. Nimic nu zvâcnește în măruntaiele lui. Cu delicatețe, dar fără urmă de emoție, îi îndepărtează mâna. Pe cât îi permite obscuritatea, caută să-i cerceteze chipul acoperit de șuvițe răvășite, căci
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
în mijlocul căreia trăiesc, une ori de generații întregi. Pe cât dau dovadă de o bună credință neclintită între ei, pe atât îi stăpânește o ură dușmănoasă față de celelalte nații. Se țin departe de străini la ospețe și se feresc să se împreuneze cu femei de alt neam, deși sunt aplecați, ca toți orientalii, spre plăcerile trupești. Nemulțumirea care-l mistuie înăbușit de la începutul discuției dă brusc în clocot și se transformă în furie. Îi vine să se repeadă la Agrippa și să
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
a scris Publius Naso, șoptește flaminul. — Ovidius? tresare principele. Destrăbălatul ăla!? Cum de cutează? — Citește-l, te rog, îl îndeamnă bătrânul. Augustus îl privește cu un chip de piatră. — Citește, insistă dialul, dar fără să-l forțeze. Marcia Medullina își împreunează și ea mâinile: — Nu-ți împietri sufletul când cineva îți cerșește iertarea. N-am de ce să-i jelesc nenorocirea, murmură Augustus, cu trăsăturile feței schimonosite într-un rictus amar. Și-a făcut-o cu mâna lui. I se cuvenea o
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
de români veniți din toată țara1874. În cadrul discursului rostit cu prilejul inaugurării liniei de cale ferată Fetești-Cernavodă și a podurilor peste Dunăre, regele Carol I menționa faptul că "în anul mântuirii 1890 am pus piatra fundamentală a podului menit să împreuneze cele două maluri ale Dunării între Fetesci și Cernavodă"1875. În continuarea discursului său, regele Carol I afirma: "După cinci ani de muncă statornică, Dumnezeu, hărăzind țării liniște și îndestulare, astăzi, în a 14-a zi a lunei Septembre din
Dobrogea. Evoluţia administrativă (1878-1913) by Dumitru-Valentin Pătraşcu [Corola-publishinghouse/Administrative/1412_a_2654]
-
înalții demnitari ai Statului și corpului tehnic"1876. În concluzie, în finalul discursului său, regele Carol I afirma că "de azi înainte nimic nu mai desparte România din stânga Dunării de Dobrogea, pe care, prin vitejia ostașilor noștri de la 1877, am împreunat-o din nou cu patria mumă. Astfel, vom putea da acestei provincii și porturilor ei de pe țărmul mării toată îngrijirea Noastră, spre a lor desvoltare și propășire. Mândrii, împreună cu țara întreagă, că am ridicat un monument care face fala neamului
Dobrogea. Evoluţia administrativă (1878-1913) by Dumitru-Valentin Pătraşcu [Corola-publishinghouse/Administrative/1412_a_2654]
-
Cu-a ei vise de amor; Câte inimi în plăcere Ii resaltă, ușurel! Dar-pe câte dureroase Cîntu-i mistic le apasă, Cîntu-i blând, încetinel. Două umbre albicioase Ca și fulgii de ninsori, Razele din alba luna. Mi le torc, mi le-mpreună Pentru-ntregul viitor; Iar doi îngeri cîntă-n plângeri, Plâng în noapte dureros, Și se sting ca două stele, Care-n nuntă, ușurele Se cunun-căzînde jos. Într-un cuib de turturele Ca și fluturii de-ușor, Saltă Eros nebunește, Il desmiardă
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
noaptea mărețului mormânt. În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt, Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos și sfânt, Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămâne orb, Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună, El numără în gîndu-i și anii îi adună, Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună, Și peste capu-i sboară un alb ș-un negru corb. {EminescuOpI 99} Pe jilțul lui de piatră înțepenește drept Cu cârja lui cea
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
de marginea scrisorii lui Diego. Sub limbile flăcării, hârtia acoperită cu scrisul acela copilăresc deveni castanie, apoi se mistui pâlpâind ca aripile unei molii. Chiar și după ce șterse în acest fel izvorul mâniei sale, sufletul tot nu i se liniști. Împreunându-și mâinile și îngenunchind pentru rugăciune, murmură: „O, Doamne, Tu știi care dintre mine și iezuiți îți este mai de folos în această țară. Fă-mă, Doamne, o stâncă pentru nefericiții Tăi credincioși japonezi. Așa cum ai numit pe unul dintre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
sunt, desigur, stânjenitoare. Yozō se uită drept în ochii mei cu tristețe. Mi-am dat seama că încerca să spună ceva și nu putea. Am început să recit în limba latină o rugăciune pentru cei răposați, iar Yozō și-a împreunat și el palmele, privind stăruitor marea și mișcându-și buzele. Requiescant in pace Dominus vobiscum et cum Spiritu tuo Requiem aeternam dona eis. Marea care înghițise trupurile moarte era liniștită de parcă nimic nu se întâmplase și printre valuri săreau pești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
Aceasta era înconjurată de ziduri cu guri de ochit, dar nu se vedea nici țipenie. Corabia se opri. Marinarii spanioli îngenuncheară. Velasco se urcă pe puntea de sus și făcu semnul crucii înspre ei. Chiar și câțiva negustori japonezi își împreunară mâinile, adânciți parcă în rugăciune. „Osana! Binecuvântat fie cel ce vine în numele Domnului.” Rugăciunea lui Velasco se contopi cu țipetele ascuțite ale pescărușilor. Briza mării le mângâia obrajii. O dată rugăciunea isprăvită, căpitanul, secundul și Velasco se urcară într-o barcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
de puțin amețit. Solii n-au uitat nici o clipă buna cuviință japoneză cât au mâncat atrâgându-și astfel adânca prețuire a călugărilor. Ospățul s-a încheiat. Tocmai părăseam sala de mese împreună cu ceilalți călugări și mă îndreptam spre altar cu mâinile împreunate pentru rugăciunea de seară, când m-a oprit Matsuki. În timp ce fiecare cerceta gândurile celuilalt, dar fără să arătăm nimic pe chipurile noastre, am schimbat câteva cuvinte de rămas bun. Padre, îmi vorbi el cu căldură, n-o să ne mai întâlnim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
stareț la mănăstirea franciscană din Manila. — Ai avea mari sorți de izbândă. Nici cardinalii și nici episcopii nu se vor împotrivi câtuși de puțin. Pașii săi care dădeau roată încăperii se opriră și unchiul se așeză pe un scaun. Își împreună mâinile și mă cercetă cu privirea să vadă ce cred eu despre spusele lui. Nu înțeleg prea bine... Nimeni nu vrea să te pui în primejdie, fie și pentru numele Domnului. Dacă o să te faci stareț la Manila, fără îndoială
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
lor pe episcopii care intrau unul după altul. În fața lor, stăteau așezați pe scaune părintele Velasco și părintele Valente. „Așadar... acesta este părintele Valente.” Cuprins de o umbră de uimire, Velasco îl iscodea pe bătrânelul așezat pe scaun cu mâinile împreunate pe genunchi, la câțiva pași de el. Bătrânul acesta cu haine călugărești sărăcăcioase, cu ochii închiși și chip istovit era părintele Valente. De când primise scrisoarea unchiului său la Veracruz, Velasco se tot străduise să-și închipuie cum arăta părintele cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
părți. Episcopii, așezați în linie dreaptă, se sfătuiră în șoaptă cu colegii din stânga și din dreapta și apoi primiră propunerea. În tot acest timp, Velasco i-a privit cu încrederea lui obișnuită, iar părintele iezuit Valente a rămas neclintit cu mâinile împreunate pe genunchi. Auzindu-se strigat, Velasco se ridică arborând dinadins un surâs încrezător. Respectuos, își arătă recunoștința pentru că i se dăduse onoarea de a vorbi despre întâmplările prin care trecuse în Japonia și de a-și spune părerea despre munca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
să facă parte din valea aceea atâta vreme cât neamul Hasekura avea să existe. Aceste suflete stinse nu-i puteau îngădui samuraiului să devină creștin. Părintele iezuit Valente se ridică încet de pe scaun. Își înclină și el capul în fața episcopilor și își împreună mâinile pe piept. Cu un glas puțin răgușit, începu apoi să vorbească: — Vreme de treizeci de ani cât am stat în Japonia, am văzut cu ochii mei greșelile de care ne învinovățește părintele Velasco pe noi, cei din Ordinul Sfântul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]