2,464 matches
-
de sînge printre pietrele de pe terasă. Ei, ei vedeau oare frumusețea acestor locuri? Opera asta desăvîrșită, nu provoca nici o vibrație în sufletul lor? Ba da. Admirau și ei zidirea asta a divinității, numai că atunci cînd se refugia o navă îngrozită de urgia mării, zidirea asta frumoasă era pentru ei era și mai frumoasă. Prada dilata pupile și nari fremătînde... Seara se lasă aproape brusc și după o pauză scurtă, briza se întoarce. Ce-au mai făcut după aceea? Ei, nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
că o vor lua în lumea de jos, "îngrozită ea îl abandonează în mâna lor pe Dumuzi! Acestui tânăr (le spune ea), legați-i picioarele etc." (ibid.). Religiile mesopotamiene era de proporții cosmice și, în versiunea akkadiană, Zeii cei Mari, îngroziți de dispariția iminentă a vieții, trebuiră să intervină pentru a o elibera pe Iștar. Ceea ce surprinde în versiunea sumeriană este justificarea "psihologică", adică umană, a condamnării lui Dumuzi: totul pare să se explice prin mânia Inannei când își găsește soțul
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
Anumiți autori au crezut că pot recunoaște în acest mit reflexul morții și reapariției anuale a vegetației. Dar, în Siria și în Palestina, vara nu aduce "moartea" vieții vegetale; este, dimpotrivă, anotimpul fructelor. Nu căldura toridă este aceea care îl îngrozește pe cultivator, ci o secetă prelungită. Pare deci probabil că victoria lui Moț se referă la ciclul de șapte ani de secetă, despre care găsim ecouri în Vechiul Testament (Facerea, 41; II Regi, 24: 12 sq.)44. Dar interesul mitului depășește
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
pedepsit. Singurii condamnați la chinuri veșnice erau Ixion, Tantal, Sisif, pentru că îl jigniseră pe Zeus în persoană. Menelaos nu coborâse în Hades, ci fusese transportat în Elyseu, doar pentru că, însurându-se cu Elena, devenise nepotul lui 26 Poeții ionieni par îngroziți de sărăcie, boală, bătrânețe. Singurele consolări posibile: războiul și gloria, sau desfătările aduse de bogăție. 27 Teognis, 425-426; Pindar, fr. 157; Sofocle, Oedip la Colonna, 1219 sq. 28 Odiseea, II, 489-491. Cuvinte devenite celebre, dar care vor atrage, mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
indivizilor sunt niște panglicari cărora le e rușine să înjure lumea pentru ca nu cumva înjurăturile astea să se întoarcă împotriva lor. Mi-e teamă că pe zi ce trece devin tot mai abject. Ezit să scriu o carte pentru că sunt îngrozit de ceea ce aș putea spune acolo. Am început să mă iau de oameni pe stradă. Abjecția ca aspirație spre frumusețe. Când mă plictisesc să beau cu ăștia, cu Pif și Bălănescu, scriu. În absolut e cam același lucru. Cam același
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
printre alții, de la D.R. (Popescu n. red.) și Daniel Dimitriu. Aurel Borca, 13 febr. 1981 Bună, Lucian, dragule! Înțeleg și accept laconismul tău de acum! Și examenele trebuie privite serios! Deci îți voi scrie eu mai mult! Continuu să fiu îngrozit de iarna aceasta care nu dă semne de oboseală. M-am săturat de ea ca de o crimă. Chiar și în momentul acesta ninge pantagruelic! Mi-e așa dor de nepăsare, de căldură, de culoarea verde! Pentru mine e un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1459_a_2757]
-
Mi-am mai adus cărți, dar nu am timp să le citesc pe toate acum. Încă n-am trimis lucrările acelea la facultate, le voi trimite în aceste zile! Sînt obosit și nu pot face nimic serios. Prostia unora mă îngrozește, nu știu uneori ce să fac, cum să mă apăr!? Și frigul ăsta insuportabil! Bine c-ai primit ORIZONT-ul! Mă bucur că Țeposu (Radu G. n. red.) a scris de tine! N-am citit, n-am cum! În prozo-harababura
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1459_a_2757]
-
25 martie 1495, o expediție de "pacificare", la care mobiliză "200 din cei mai sănătoși ostași spanioli pedeștri și 20 de oameni călări, dându-le multe baliste, espingarde, lăncii, săbii și o altă armă mai puternică și mai înspăimântătoare care îngrozea pe indieni tot atât de mult ca și caii, și anume 20 de câini" (p.263). Conduse de fratele Amiralului, Bartolomé Columb, trupele spaniole s-au "aruncat asupra indienilor cu caii, îi ucideau cu lăncile, îi tăiau cu săbiile despi-cându-i în două
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1571_a_2869]
-
ultimul, pentru că le funcționau farurile și stopurile. Parcurgeam cea mai urâtă parte a traseului; pe mine, pedalatul în beznă fără să văd gropile drumului, fără să pot aprecia distanța până la pereții tunelului 53 pentru o minimă orientare, efectiv m-a îngrozit. M-am dezechilibrat, era să și cad, îmi tremurau mâinile pe ghidon, dar n-am zis nimic, știindu-i pe copii mai în față. Ieșirea din tunel era momentul fericit al zilei. Așa credeam atunci, neștiind ce avea să urmeze
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
și simultan în funcțiune eliberând înspăimântate produsele degradate ale activității lor fiziologice. Pe fața de pânză roșie se vedea limpede un lichid sub formă de pată lăbărțată, iar în atmosfera camerei de tortură plutea un iz de natură viscerală. Eram îngrozit. Nu mai eram o ființă umană, ci un animal, un cobai terorizat, bătut și schingiuit în virtutea unei legi nescrise dar care funcționează din păcate în toată lumea: dreptul celui tare asupra celui slab; dreptul celui mare asupra celui mic; dreptul celui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
tare, o lume atât de captivantă. Brusc, devin conștient că i-am pierdut definitiv pe părinții mei și pe frații mei iubiți, pe prieteni, pe toți oamenii cunoscuți și necunoscuți, s-a sfârșit totul, drumul meu e fără întoarcere și, îngrozit la gândul acesta, izbucnesc (sunt încă în camera unde ai mei mă priveghează...) în hohote asurzitoare de plâns, hohote pe care, desigur, nu le aude nimeni. Plângând sfâșietor, încep să-l lovesc în piept, cu pumnii strânși, pe tatăl meu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
gunoi. Ca să-și satisfacă plăcerea aceasta, tov Cameniță, secondat de Novăceanu, răscolea lumea: pe unii îi dădea afară din serviciu fără explicație, pe alții îi promova, tot așa, anapoda, altora le fabrica dosare și-i arunca la zdup. Oamenii erau îngroziți de aceste campanii ale tovarășului Cameniță, care le distrugeau viețile. Dar ceea ce pentru ei era o teroare, pentru toarășul Cameniță nu era decât un amuzament. La prima vedere, ceea ce întreprindea el părea să nu aibă nici o legătură cu mișcarea revoluționară
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
fratele meu avea sentimentul că în orice clipă își poate pierde viața. Cameniță apăruse din nou și îi impunea să-și scrie de acum înainte declarațiile acelea în fața lui, nu în fața acelui prea politicos și insignifiant mesager: perspectiva aceasta îl îngrozea, îl scotea din minți pe fratele meu. Numai că, avea să constate curând Vlad, dracul nu mai era așa de negru. Ceva se petrecuse cu tovarășul Cameniță, acesta se schimbase, se mai cizelase, părul îi albise la tâmple, îi dispăruseră
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
chinuit de tainica întrebare, aveam o migrenă grozavă." Te doare capul din cauza fumului", a stabilit bunica mea, "am să-ți fac o salată de ceapă" (aceste salate, care în filozofia medicală a bunicăi aveau o arie terapeutică extrem de extinsă, mă îngrozeau). Ce puteam spune eu, care știam originea durerii, nu-l puteam amesteca pe Dumnezeu cu salata de ceapă. Și misterul a continuat, în mintea mea, prin un accident stupid. Ajunși "la gazdă" (un fel de vilă, închiriată în fiecare vară
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
lui Dumnezeu, murise în chinuri, după cum știam și despre enorma întâmplare a învierii Lui, dar legenda era atât de îndepărtată în timp și cu oameni atât de străini, încât nu mă mai impresiona cine știe cât, nu mă extazia, nici nu mă îngrozea. Era o poveste, având destinul fictiv al poveștilor. * Atunci s-a petrecut mica întâmplare cu "Țurcănița", care a acordat această filosofie la persoana întâi. Adică întâmplarea cu doamna Țurcanu, căreia i se spunea "Țurcănița". Există astfel de femei, cărora așa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
de Europa liberă, un comentator occidental observa influența pe care o exercitase asupra mea Gândirea captivă. Comentatorul menționa și câteva contribuții inedite, foarte incitante, pe care le-aș fi adus liniei de gândire și analiză a lui Miłosz. M-am îngrozit din două motive și în două situații diferite. Prima oară, în buncărul meu bucureștean de paria al societății comuniste: nu citisem până atunci cartea lui Miłosz, dar nu m-ar fi crezut nimeni. La urma urmelor, puteam fi doar un
[Corola-publishinghouse/Administrative/1857_a_3182]
-
Nu există așa ceva - suveranitate arabă în Ierusalim. Acest oraș nu va fi împărțit nici jumătate la jumătate, nici 60% la 40%, nici 75% la 25%. Nimic”. „Nimic” nu este un cuvânt din vocabularul celor cu vocația construcției și a dialogului. Îngrozit de tragedia în care continuă să fie aruncați palestinienii și israelienii de către liderii lor, nu pot să nu mă gândesc la Arnold J. Toynbee și deprimanta sa constatare: „Șansele rasei umane de a supraviețui erau considerabil mai bune pe când noi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1857_a_3182]
-
la școală ras În cap, decizie radicală care m-a salvat de trasul zilnic de perciuni, o specialitate a Învățătorului, moștenită din străbunii glorioși. Rasul În cap nu i-a fost pe plac nici lui Bahrim și nici lui Papago, Îngrozit de cât de neatrăgător arătam. Drept consolare, În loc să-mi fac lecțiile, preferam să stau singur În fața oglinzii ore În șir și să „dirijez“: deși temporar ras În cap, aveam tupeul să mă cred Toscanini. Ori Silvestri, ori Gogu Georgescu, pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
despre această nebunie colectivă pe care Ubu o provoca. Găseam În spectacolul tău un suflu mai adânc decât ghidușiile simpatice ale „stilizării“, care-și avusese și ea rostul ei polemic În lupta cu „realismul socialist“: eram fascinați de spectacol și Îngroziți de manipularea dictatorului. De altfel, sunt sigur, Ubu nu a fost pus bine În scenă decât În țările de Est și În Africa, locuri unde artiștii și spectatorii au trăit Împreună experiența dictaturilor „ubuești“. Fără această bază, Ubu rămâne doar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
era scurt, improvizam fără să fixăm nimic, lucru ce convenea de minune unui actor ca Dan Nuțu, născut să facă film. Noi eram fascinați de spontaneitatea lui, el se străduia să „nu-i iasă“ niciodată În repetiții rolul, căci era Îngrozit de perspectiva de a face de două ori același lucru. Din păcate, prietenia noastră suferea de câte ori ajungeam În faza - teribil de neplăcută pentru el - În care regizorul, adică eu, Îl forțam să se fixeze În rol. Întâlnirea cu Grotowski În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
ce permitea să Începem spectacolul În fața porții palatului, care se deschidea ca o ghilotină odată cu violentele acorduri de orchestră, pentru a descoperi În fumul cuptoarelor nevăzute din interior un furnicar de siluete ce păreau parte om, parte insectă, târându-se, Îngrozite de frică, și spălând frenetic dușumelele pline de sânge. Aceste figuri scheletice, În zdrențe, rase În cap, ieșite din tablouri expresioniste de Egon Schiele, ce constituiau corul Bonelor și preludiul muzical al operei, simbolizau o lume asemănătoare lagărelor de concentrare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
atunci când nu mă ambalez, sau încerc să n-o fac, devin, în cel mai bun caz, indiferent. Nici una din aceste două variante nu-ți poate conveni. Nici mie. Încă o seară ca aceasta și nu știu ce se mai poate întâmpla: mă îngrozește... Nu vreau să se creadă și nici să mă amăgesc pe mine însumi crezând că poate fi al meu un lucru sau o persoană care nu-mi aparține de fapt în nici un fel, care poate aparține cui vrei, întâmplării, hazardului
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
în cel mai bun caz la spasm, în cel mai rău caz la pușcărie, iar de cele mai multe ori - la nimic. Tirania acelui unic punct de vedere, căruia i-am supus întreaga mea existență în ultimii zece ani de zile, mă îngrozește și mă revoltă. Până acum câtva timp, credeam că aducându-i totul în jertfă serveam totuși ceva care era al meu, care eram eu, fie doar în parte. Acum însă îmi dau seama că e ceva străin de mine, un
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
a fixat ideea că era ofițer SS. Se poate să fi fost într adevăr, după cum se poate să fi fost doar un adaos al imaginației mele, pentru a spori aura dramatică a scenei. În orice caz, pe vremea aceea eram îngroziți de veștile legate de exterminarea evreilor de către nemți, de gazările din lagăre și așa mai departe. Și exact atunci face tata o infecție teribilă, care dă în septicemie. La spital nu putea fi internat, din cauza legilor rasiale. Medicii buni din
Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian by Radu Paraschivescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/592_a_1297]
-
faceți. A.R. Am tot vorbit despre spaime. Nu vreau să dau impresia că am trăit sub amenințarea unui permanent bau-bau. Rebeliunea legionară și pogromul de la Iași, care n-au fost zvonistică, au fost adevărul adevărat, firește că ne-au îngrozit, ne-au oripilat și ne-au înspăimântat familia. R.P. Zvonistica se lega de cârligele din abatoare, atâta tot. A.R. Mă rog. Eu eram încă prea crudă ca să pot conștientiza întreaga grozăvie. Știu că tatei îi era frică să iasă
Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian by Radu Paraschivescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/592_a_1297]