1,138 matches
-
de Întrebări roiesc În jurul acestei idei pentru a-i determina substanța. Și El e singur, și singurătatea Lui e fără Îndoială tristă ca toate singurătățile”. Marga Popescu tresări. O asemenea vorbire nu mai auzise pînă atunci și se Întrebă, aproape Înspăimîntată, dacă-i aparține sau nu. „Nu, nu se poate”, gîndi. Vru să se ridice, să deretice prin cameră, să facă ceva pentru alungarea gîndurilor, dar căldura după-amiezii de vară Îi moleșea, voința că rămase Întinsă, fără vlagă pe canapeaua joasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
Își Întoarse privirea către mine, zîmbi: - Nu-ți fie teamă, primul judecător Îți vei fi tu Însuti, iar tu nu ai greșit, pentru că Între lege și neputință, ai salvat ideea de bine În slujba bunei-credințe. - Așa ceva nu se poate, strigai Înspăimîntat... El dispăru, și noaptea aceea de vară mi se păru colosală cînd, de teama singurătății, deschisei ferestrele. 4. De atunci totul căzu În uitare. Era la sfîrșitul verii cînd o scrisoare a Învățătorului ne anunță, pe mine și pe soții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
larg deschiși, de un albastru spălăcit. Se opri; inima începu să-i bată cu putere. Se aplecă încet, însă tresări brusc și se dădu câțiva pași înapoi: era un cap tăiat. Își înfipse degetele în blana lui Lurr. — Taci, șopti înspăimântat, taci! Simțea mirosul înțepător al sângelui care încă nu se uscase. Privi în jur și hotărî să meargă mai departe. Trecu peste corpul celui ucis, pe care-l descoperi puțin mai încolo; pe zăpada imaculată văzu pete de sânge aburind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
repede, la atingerea mâinii lui Valerius. Războinicul râse, arătându-le celorlalți animalul acela care semăna cu un lup, dar care era mai supus decât oricare alt câine. — Tarosh? Valerius reuși să se ridice în picioare. Nu mai era așa de înspăimântat și își recăpătase puterile și glasul. Știa diferitele limbi ale celților, din Gallia apuseană până în Pannonia răsăriteană, așa cum le știa și pe cele ale germanilor și ale populațiilor întâlnite în lungile lui călătorii ca medic și vânzător de plante de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Agrippinensium, în orășelul ăsta care pute a grăsime și a bălegar. Împărat e Galba, moșul ăla avar și gutos... El e împăratul Romei, nu eu! Mânios, Vitellius înghiți încă un pumn de migdale. — Eu n-am spus nimic, șopti băiatul înspăimântat. Văzuse bărbați care comandau armate și aveau faimă de oameni curajoși, dar care se închinau servili în fața lui Vitellius. I se spusese că era foarte puternic și că punea tâlharii să-i omoare pe cei care nu-i erau pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
s-a dezlănțuit o furtună, și un cutremur a zguduit pământul când a urcat pe Palatinus. A dăruit un colier de perle lui Venus de pe Capitolium, însă ar fi trebuit să-l ofere statuii Fortunei de la Tusculum. Mi-a povestit înspăimântat că Fortuna îi apăruse în vis, furioasă că nu primise darul. Atunci i-a luat colierul lui Venus și a dat fuga la Tusculum, să-l ofere Fortunei... Însă un incendiu distrusese templul și Galba n-a putut face altceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o strânse în pumn, cu dinții clănțănindu-i de frig și de emoție. Ținu spada ridicată deasupra mulțimii care îl aclama, și tot ridicată o ținu pe drumul de întoarcere. În curtea Pretoriului, gărzile și sclavii se strânseră în jurul lui, înspăimântați: sala în care Vitellius obișnuia să stea ziua arsese, probabil pentru că, în entuziasmul general, nimeni nu se mai îngrijise de căminul plin cu lemne. Mulți spuseră că incendiul acela era o prevestire funestă. Preț de o clipă, în fundul curții văzură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nu fantomele unor animale. Le vedeai cu coada ochiului, se topeau dacă te întorceai să le privești și apăreau din nou, foșnind asemenea vântului. Dar nu se simțea nici o adiere. Vitellius își ștergea sudoarea care-i scălda chipul și privea înspăimântat în dreapta și-n stânga, la fantomele ce împânzeau pădurea chiar în miezul zilei și îl însoțeau în drumul lui. Se îngrozi când i se păru că vede pete de sânge pe zăpadă și că-i recunoaște pe Caesar înjunghiat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Galba trăia, din câte știa Vitellius, și era pregătit să lupte și să-l împiedice să cucerească Roma. În cele din urmă, în fața lui Vitellius pluti chipul lui Ausper, prezicătorul orb, care îi tăie calea. Imperator-ul căzu în genunchi, înspăimântat. — Ridică-te. Era un glas de femeie, dulce, fără să fie însă blând. Dimpotrivă, era tăios ca o lamă. Fantomele dispărură. Ausper se risipi. Vitellius își dădu seama că era îngenuncheat în zăpadă, pe malul unui pârâu ce clipocea ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sacrificiului adus zeilor coroana îi căzuse de pe cap, iar când era pe punctul să ia auspiciile, puii sacri își luaseră zborul. Pentru romani, acesta era un semn sigur că zeii nu aveau să-l apere pe împărat. Vitellius își aminti, înspăimântat, cuvintele rostite de Ausper chiar acolo, în tavernă, cu puțin timp în urmă. Îl trecură fiorii. Ausper știa toate luminile și umbrele Destinului. — Coroana a căzut de pe capul lui Galba, iar puii sacri au zburat? — Da. Hector se ridică, deschise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ar putea fi grațiat și de data asta, interveni Valerius. Nu, Vitellius îi poruncește campionului său să-l ucidă întotdeauna pe cel învins. Nu există iertare pentru cei învinși de Skorpius. Salix o să sfârșească cu gâtul tăiat. Valerius se îndepărtă înspăimântat, pe când ceilalți continuau să se certe. Ajunseră chiar să se insulte și să se ia la pumni. Câțiva soldați aflați în apropiere se băgară și ei. Valerius dădu să plece. Peste capetele celor care se îmbulzeau din nou în piață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
voie să ucidă fără asentimentul publicului. Arbitrul interveni, împiedicându-l pe Skorpius să taie beregata adversarului. Un medic și două ajutoare veniră și-l obligară pe Skorpius să se ridice, apoi se ocupară de Salix. Îi scoaseră coiful. Valerius contemplă înspăimântat chipul palid al prietenului său și nisipul îmbibat de sânge. Îl văzu pe Salix deschizând ochii. Amfiteatrul se cufundase într-o liniște ireală. Flautele și orga tăcuseră. Mulțimea îi privea pe cei doi gladiatori: Salix întins pe pământ, Skorpius lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cum? Îl apucă pe instructor de gât și apăsă cu degetele mari în scobitura traheii. I se păru că-l sugrumă pe Vitellius; cuprins de furie, i se păru că-l vede pe imperator cu ochii măriți de groază, gâfâind înspăimântat. — Așa se face! strigă. Toți instructorii și gladiatorii se opriseră și se uitau la ei. Apoi se apropiară încet. — Așa... Ai înțeles? Cu o clipă înainte ca instructorul să se prăbușească la picioarele sale, slăbi strânsoarea. Știa să calculeze exact
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
militare. Nici un cuvânt despre războiul flavienilor împotriva noastră. Nici un cuvânt, auzi? Nici la palat, nici în Senat, nici pe străzi. Privi drept în față; pe treptele de sus ale amfiteatrului văzu un bărbat care își acoperea capul cu gluga mantiei. Înspăimântat, îl recunoscu pe Ausper, care ridica mâinile spre el, arătându-i cerul. Dintre norii adunați la orizont se ivea, abia vizibil pe cerul după-amiezii de octombrie, discul diafan al lunii în descreștere. 38 — Luna... Luna ne-a ajutat să învingem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
care erau prea obosiți și înfometați, să amâne pentru a doua zi atacul asupra Cremonei, unde se refugiaseră vitellienii. Dar Titus și Errius se întoarseră dintr-un raid cu câțiva cremonezi pe care-i prinseseră în afara zidurilor orașului. Aceștia povestiră, înspăimântați, că în ajutorul vitellienilor soseau de la Hostilia nu mai puțin de opt legiuni. Simți din nou energia și furia din momentele acelea, când își alungase oboseala și își adunase armata. Împărțea ordine, încercând să-și alinieze oamenii. Legiunea a treisprezecea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să meargă înainte și înapoi, urmărit de privirile atente ale lui Varus. Credeți oare că zeii vă sunt favorabili? Știm ce s-a întâmplat când Vitellius s-a dus la Mevania, la cererea soldaților... A ajuns acolo înconjurat de senatori, înspăimântat și nesigur. Printre soldați erau și spioni de-ai noștri. Știm că, pe când lansa îndemnuri firave pentru trupe, pe deasupra capului său au trecut în zbor o mulțime de păsări negre, care au întunecat cerul. Ăsta e un semn bun? Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
că era prins în ghearele unui împărat avid și inept. Uita că puternica armată a lui Antonius Primus ajunsese la porțile orașului. Își dădu seama că chipurile arbitrilor, inspectorilor și medicilor care mergeau în fața purtătorilor frunzelor de palmier erau neliniștite, înspăimântate chiar; expresiile lor sumbre contrastau cu atmosfera de sărbătoare. La fel de încruntați erau atleții care practicau pugilatul sau pankration și gladiatorii ce veneau în urma lor cu capul descoperit; coifurile lor aurii sau argintii, împodobite cu pene colorate, erau duse de tineri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe sângele care acoperea pardoseala de marmură, îi omorau pe cei care încercau să le țină piept și îi urmăreau pe cei care voiau să fugă. Îi uciseră pe ofițerii și soldații din cohortele și milițiile urbane, prost comandați de înspăimântatul Flavius Sabinus, care fu repede înconjurat, împreună cu consulul Quintius Atticus. Nici unul dintre ei nu era înarmat. Alți vitellieni străbăteau coridoarele, în căutarea lui Domitianus, fiul lui Vespasianus, ca să-l omoare. Se opriră, plini de respect, doar în fața preoților zeiței Isis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Mai multe grupuri de mineri se postează În calea oamenilor, le cer actele, Îi iau la bătaie. Cer senin, lumină aurie. Tăiat la: Planuri detaliu succesive: Chipuri obscure, lămpașe, răngi, degete murdare, lanțuri, toporiști, unghii negre, bîte, alternînd cu figurile Înspăimîntate ale celor opriți pe stradă. Tăiat la: Ziaristul, cu o mină consternată, Întreabă un individ aflat lîngă el: Da’ ce se Întîmplă aici? Individul (fără să-l privească): Au venit minerii. Nu te uiți la televizor? Ziaristul: SÎntem la televizor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
examen al veștmintelor, acea cântărire în mâini a bijuteriilor, urmată de exclamații și entuziasm, de întrebări și răspunsuri transcrise stenografie de Lucien în carnetul lui de note, în timp ce Maitreyi nu mai știa unde să se uite și tremura toată, palidă, înspăimîntată, până ce mi-a întîlnit ochii, și eu i-am zâmbit, și atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se odihnească și și-a fixat privirile în ochii mei, liniștindu-se lin, fără spasme, firesc. Nu știu cât a durat
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
am observat că, de câte ori ascultă atent ceva care i se spune cu seriozitate, pe buzele Maitreyiei flutură un imperceptibil zâmbet de ironie, de sălbatec sarcasm, pe care anevoie l-ai fi crezut aievea pe fața aceea atât de inocentă și înspăimîntată. Mă întrebam atunci puțin mâniat de stângăcia mea, ce mă turbură în prezența acestei fete, care nu are nimic fascinant, pe care n-aș putea-o iubi niciodată, cu care mă voi întîlni sporadic și inutil. ― Când veniți la noi
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
reîncepem lecția? Je suis jenne fîlle... ― Bine, văd că știi asta, dar mai departe?... ― J'apprend le français... ― Asta e de săptămâna trecută. ― Pe fata aceea din mașină o învățai franțuzește? mă întrebă ea din senin, privindu-mă iară, oarecum înspăimîntată. Înțelesei că se gândește la Geurtie, pe care o văzuse stând în brațele mele, și roșii. ― Ar fi fost foarte greu. mă apărai eu. Fata aceea era foarte proastă. Chiar dacă aș fi învățat-o cinci ani... ― Câți ani ai avea
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
a ridicat, fără să se observe, marginea sari-ei, și eu mi-am plimbat piciorul de-a lungul pulpelor ei, fără nici o încercare de a mă împotrivi farmecului, căldurii, senzualității. Ea era palidă, cu buzele roșii, privindu-mă cu ochii adânciți, înspăimîntați, dar carnea ei mă chema, mă îmbia, și a trebuit să-mi înfig unghiile în piept ca să mă trezesc o clipă. Observaseră și ceilalți, cred, pierderea noastră. De-atunci. Îmbrățișarea pulpelor pe sub masă a rămas una din bucuriile noastre zilnice
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
a fost sufletu-mi întreg, căci Maitreyi s-a abandonat cu ochii închiși, fără să se mai gândească la Lilu și la d-na Sen, care ne-ar îi putut vedea din mașină. Ne întorceam întotdeauna lângă ei cu inimile înspăimîntate: dacă ne-au văzut? Plimbările acelea mi-au rămas acum mai proaspete și ucigător de dulci în amintire. Căci dacă amintirea cărnii se trece ușor, dacă unirea, cât de perfectă, a trupurilor e asemenea setei și foamei și se uită
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
pe creștetul ei parfumat cu ulei de coco. Atunci intră Khokha, ne văzu o clipă și se retrase strigînd: ― Pardon... XI Întorcându- mă din oraș, găsii pe masa mea un bilet: "Vino în bibliotecă!" Întâlnii pe Maitreyi, care îmi spuse înspăimîntată: ― Khokha știe! Încercai să par neturburat și s-o conving că aceasta nu înseamnă nimic. Maitreyi mă privea fix, strîngîndu-mi mâinile, căutând parcă în certitudinea mea un sprijin. ― Trebuie să ne logodim înainte de a-i spune lui baba. El este
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]