1,728 matches
-
în tăcerea aceea nelumească. Am rostogolit cu vârful pantofului niște conuri de pin și câteva cadavre de greieri, după care am privit la peticul de cer ce se zărea printre ramurile copacilor. Cu mâinile în buzunare, Naoko rămase cu privirea ațintită în gol. Probabil că nu se gândea la nimic special. Ia ascultă, Watanabe! Mă iubești? — Bineînțeles, am răspuns eu. — Pot să te rog două lucruri? — Poți s\-Ți pui trei dorințe. Naoko zîmbi și dădu din cap. Nu, două sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
întinsă de un alb imaculat. Apoi Uniformă apăsa butonul. Kimigayo. Steagul urca și urca. Pe la versul „pietricelele să devină pietre“, steagul era pe la jumătatea catargului și imediat apoi ajungea în vârf. Cei doi stăteau în poziție de drepți, cu privirile ațintite la steag. Era o priveliște extraordinară, mai cu seamă în zilele senine, când bătea puțin vântul. Ritualul de coborâre a steagului, seara, era în mare, același. Doar gesturile erau inverse. Steagul cobora încet-încet și intra în cutia de lemn. Peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
dormise deloc. Fie că dormea, fie că era trează, cuvintele dispăruseră de pe buzele ei și trupul era țeapăn de parcă înghețase. Am încercat de câteva ori să-i vorbesc, dar n-am primit nici un răspuns. Am rămas multă vreme cu privirile ațintite pe umerii ei goi, dar până la urmă mi-am pierdut orice speranță și m-am decis să mă scol. Pe jos rămăseseră de cu seară discuri, învelitorile lor, paharele, sticlele goale de vin și scrumiera. Pe masă trona jumătate din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
luat-o înapoi, spre stânga. Până la urmă, cu eforturi disperate, s-a cățărat până în vârful nitului și a stat chircit acolo de parcă rămăsese fără suflare. Multă vreme nu s-a mișcat deloc. Cu mâna pe balustradă, am rămas cu privirile ațintite pe licurici, studiindu-l îndeaproape. Nici licuriciul, nici eu nu ne-am mișcat multă vreme. În jurul nostru, doar vântul scutura frunzele de keyaki, în întuneric. Am așteptat o ve[nicie. Licuriciul și-a luat zborul brusc. Și-a întins aripile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
și doi băieți, îngrijit îmbrăcați. S-au așezat la masa de lângă ușă, s-au uitat peste meniu, au discutat opțiunile și, în cele din urmă, unul dintre ei a dat comanda. După câteva clipe am simțit privirile uneia dintre fete ațintite asupra mea. Avea părul tuns foarte scurt, purta ochelari de soare și o rochie mini din bumbac. I-am aruncat și eu o privire dar, dându-mi seama că nu o cunosc, mi-am văzut mai departe de mâncare. Ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
deja cu Naoko problema asta de nenumărate ori. Noi două te invităm, personal, să stai la noi. Nu crezi că ar fi frumos să accepți, politicos? — Bineînțeles că accept cu plăcere. Ridurile de la ochi păreau că se adâncesc când mă ațintea cu privirea. — E ceva tare ciudat în felul tău de a vorbi, zise Reiko. Să nu-mi spui că vrei să-l imiți pe protagonistul din romanul De veghe în lanul de secară! Nici vorbă! am zis eu, zâmbind. Reiko
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
și nu vine nimeni să mă salveze. De aceea, Reiko nu o cântă decât atunci când o rog eu. Parcă ar fi Casablanca, zise Reiko, râzând. Reiko ne-a interpretat apoi câteva bossa nova. Între timp, eu am rămas cu ochii ațintiți pe Naoko. Mi se părea că e așa cum îmi scrisese în scrisoare. Arăta mult mai bine, era bronzată, părea mai robustă, poate datorită sportului și a muncii în aer liber. Ochii ei au rămas aceleași două luminițe sclipitoare, ca și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
m-am așezat în capătul unei pante pentru ca să privesc clădirea în care locuia Naoko. Mi-a fost ușor să-i depistez camera. A trebuit doar să găsesc fereastra la care se zărea o lumină slabă, tremurândă. Am rămas cu ochii ațintiți pe acea lumină multă vreme și n-am putut să o asociez decât cu ultima pâlpâire a unui suflet ce se stinge. Am vrut să o cuprind în căușul mâinilor ca să o țin în viață. Am continuat să o privesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
aceeași sclipire albă, gingașă. M-am ridicat fără să vreau ca să caut pe jos păsărele din metal, dar bineînțeles că ele nu erau acolo. Am văzut-o, în schimb, pe Naoko la picioarele patului, stând nemișcată și singură, cu ochii ațintiți pe fereastră. Ședea cu genunchii la gur\ și arăta ca un copil orfan. Am întins mâna după ceasul pe care-l pusesem lângă pernă, dar nu era unde știam eu că trebuie să fie. După cum bătea lumina în cameră, mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
era bandajat, iar brațele gălbejite erau pline de vânătăi - urme lăsate de injecțiile [i perfuziile intravenoase. Ochii, pe jumătate deschiși, injectați, priveau fix un punct din spațiu, dar s-au îndreptat spre noi când am intrat în rezervă. Și-a ațintit privirile asupra noastră câteva secunde, apoi s-a întors iar la acel punct. Privindu-i ochii, îți dădeai seama imediat că nu mai avea mult de trăit. Cu greu mai distingeai urme de viață în acel trup vlăguit. Arăta ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
descinde zeul de acolo de sus și-ți rezolvă problemele. Ce-ar putea fi mai simplu decât atât? Asta este Istoria teatrului. Cam așa ceva învățăm noi la facultate. Tatăl lui Midori n-a spus nimic, dar a rămas cu privirile ațintite pe mine tot timpul cât am vorbit. Bineînțeles că nu-mi era limpede dacă înțelege sau nu ce spun. — Gata, nu vă mai plictisesc! Mi se f\cuse o foame teribilă după ce trăncănisem atât. Nu mâncasem aproape nimic la micul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
de cartier și două fiice din care, cel puțin una, era cam stranie. Ce fel de viață era asta? mă întrebam eu. Oare ce se afla în creierii aceia tulburi, așa cum zăcea în pat, cu capul bandajat și cu privirile ațintite pe mine? Tot gândindu-mă la tatăl lui Midori, m-a cuprins un sentiment de tristețe cumplită și m-am dus după rufele de pe terasă înainte de a se usca complet. Am plecat apoi spre Shinjuku ca să-mi omor timpul, plimbându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
de stradă câte una - dar nu s-a întâmplat mare lucru, deoarece schimbările nu au fost de fond, ci doar de formă. Zilele erau toate la fel pentru mine. Nu îndrăzneam nici măcar să ridic privirile, pentru că trebuia să le țin ațintite pe mlaștina nesfârșită din fața ochilor mei. Puneam jos piciorul drept și îl ridicam pe stângul, îl puneam jos pe stângul și-l ridicam pe dreptul, fără să știu unde mă aflu, fără să știu măcar dacă merg în direcția cea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
mai bun lucru pe care tu-l poți face între timp este să te rogi pentru sănătatea ei și să-i trimiți în continuare scrisori. Reiko Ishida. După ce-am terminat de citit scrisoarea, am rămas pe verandă, cu privirile ațintite pe grădina învăluită în prospețimea primăverii. Un cireș bătrân își etala florile în toată splendoarea lor. Briza ușoară conferea tuturor lucrurilor un contur estompat. Pescăruș a apărut și el de pe undeva și după ce a zgâriat de câteva ori scândurile verandei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
și mi-a suflat tot fumul în față. — Îți place coafura mea? — E grozavă! — Cât de grozavă? — Capabilă să răstoarne copacii din toate pădurile lumii, am zis eu. — Chiar așa crezi? — Da, chiar așa. A rămas o vreme cu privirile ațintite pe mine, apoi mi-a întins mâna dreaptă. I-am strâns-o cu putere. Midori a răsuflat ușurată, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Părea chiar mai ușurată decât mine. A scuturat scrumul pe jos și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
pe creasta lungă de deasupra rîului unde se aflau trupele spaniole de rezerviști. M-am sprijinit de marginea scundă a tranșeei, cu ceafa și umerii lipite de movilița de pămÎnt, la adăpost chiar și față de gloanțele rătĂcite, și mi-am ațintit privirea la ce zăcea jos, În vale. Erau tancurile, acoperite cu crengi de măslin. La stînga erau mașinile statului major, mînjite cu noroi și acoperite cu crengi, iar printre tancuri și mașini se vedea un lung șir de brancardieri care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]
-
cu copite În formă de inimă Întinse, cu capul cu coarne frumoase, miniaturale, Întors către indian. Opriseră mașina și Încercaseră să vorbească cu indianul, dar nu știa engleză și rînjea Întruna, și micul țap zăcea Întins acolo, mort, cu privirea ațintită către indian. Atunci, și Încă cinci ani după aia, fusese posibil. Însă ce mai era posibil acum? Acum nimic nu mai era posibil, decît dacă el Însuși ar fi fost, și trebuia să spună lucruri dacă exista cea mai mică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]
-
presupunem că tu te chinuiai să demonstrezi cum Kant realizase cu adevărat revoluția copernicană a filosofiei moderne și-ți puneai soarta-n joc pe afirmația asta. Belbo, așezat În fața ta, putea să-și privească mâinile așa, deodată, sau să-și ațintească genunchiul, sau să-și lase pleoapele În jos, schițând un surâs etrusc, sau să rămână câteva clipe cu gura căscată, cu ochii În tavan, iar apoi să zică, așa, ușor bâlbâit: „Ei, bineînțeles, Kant ăsta...” Sau, În caz că se angaja ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
unui monstru. Unchiul se Întorcea acasă În toate serile pe la șase, cu obișnuitul lui costum gri la două rânduri, pălărie moale și un număr din La Stampa, Încă necitit. Mergea drept, ca orice vânător de munte, cu ochiul lui cenușiu ațintind culmea de cucerit. Trecea prin fața lui Adelino Canepa, care la ora aceea stătea afară, la aer, pe o băncuță din grădină, și era ca și cum nu l-ar fi văzut. Apoi dădea nas În nas cu doamna Canepa În ușa de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
Dumnezeu - ori să mă facă pe mine punctual, ori să-i ajute pe șefii și colegii mei să piardă întotdeauna autobuzul. În fiecare dimineață trebuie să traversez în goană câmpul care desparte stația lui 102 de liceu. Ochii îmi sunt ațintiți asupra ferestrei de la biroul directoarei. Dacă mi se pare că văd un chip acolo, mă arunc la pământ, înaintez târâș pe coate și genunchi, apoi fac salturi scurte, repezi. Uneori îmi pun o fustă și o perucă neagră, creață, ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
după gura aia de metrou e tocmai blocul pe care-l căutăm noi. Prâslea Prefectului de Ianuarie pândea însă sosirea Profesorului încă din prima zi de după Sfântul Vasile. Nu reușise să-și termine tema primită astă toamnă și acum, îngrijorat, ațintea cu binoclul, din balcon, câmpia dunăreană și bărăganul de unde se putea ivi inamicul. Într-adevăr,pe la mijloc de mai, odată cu primele cireșe, siluetele dușmanilor se conturară pe buza orizontului. Neamțo dracoli, șuieră prâsleanul și pe nesimțite trase cuiul de la o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
deal. Cînd vine? — Nu mai vine. — Nu vrea să mă vadă? — Te vede mereu de-acolo desus, îi arată Vasile cerul. — Dar eu n-o văd pe ea. — Tu n-o vezi, dar ea te vede. Fetița stătea cu privirile ațintite spre înălțimi și în timp ce rostea „mamă! mamă!” lacrimile-i curgeau șiroaie pe obraz. Vasile, stăpânindu-și plânsul, lua fetița în brațe și-o potolea. Nu mai plânge că mamei, când te vede că plângi, i se rupe inima de durere
Pe aripa hazardului by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91847_a_92975]
-
mitocane! Ca să te lecuiesc de benoclat! Consternat, Fratele mai apucă să zărească, drept înainte, ca pe un ecran panoramic, un ochi verde ciclopic, cu pupila verticală, dilatându-se gigantic. Și o gheară încovoiată, apropiindu-se simultan și amenințător, în gross-plan. Ațintindu-i obrazul! Pometul! Corneea...! În secunda următoare, începe să țipe! Aveți, fiecare, o mie, ba nu! o mie cinci sute de lei, de la mine, dacă... Pardon, domnule, pardon, ce naiba vi s-a mai întâmplat?! Duduia Rodica dă se se scoale
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
À propos, vă închipuiți dumneavoastră că sfârșitul lumii noastre, Apocalipsa din Biblie, este pe cale să se înfăptuiască, chiar în această noapte? Din cauza răutății, lăcomiei și a stricăciunii oamenilor, dar și a prostiei din capu' tont al ăluia! și Fratele îl ațintește acuzator, cu degetul, pe nefericitul de Vierme. Ăsta delirează! Își bate joc! Halal, fost magistrat! Bețivan nenorocit! pufnește disprețuitor Mânecuță. Ba sunt cât se poate de treaz! Dacă doriți, poftim, testați-mă cu alcoolscopul...! Sau, mai bine, nu! Pot să
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
Pizdeluș fuge consternat, schelălăind. Înapoi, pierzându-se, evaporându-se printre uluci și printre casele pocite și estropiate ale mahalalei, care se îndesiseră, înconjurându-i și împingându-i în derâdere, pe intrușii-exploratori, până la limita suportabilă a claustrofobiei; stăruind apoi să-i ațintească pe aceștia, năsâlnice, hapsâne și distante, ca babele cărturărese, prin orbitele chioare ale ferestrelor. Doar de pe prispa dughenei lui Mariusache Patru-Dește (singura coșmelie iluminată acceptabil, de o reclamă șuie, de neon) străbăteau, către cei patru peregrini, niște inconfundabile acorduri muzicale
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]