1,211 matches
-
scris. Toate cărțile din lume nu se referă decât la existență. Totul Este, toate Sunt. Totul Există. Chiar și nimicul. Numai Existență. Să tot citești. În loc să emiți, vei polariza. Apoi, într-un tîrziu, vei construi un sistem. Despre eșec. O apologie. Apoteoza dezastrelor. Trebuie să se ocupe cineva și de așa ceva. La urma urmei, privit retrospectiv, un eșec își are savoarea sa. Și, mai ales, urmările. Vei porni de la „orice rău își are binele lui”. Singurătatea te avantajează. Singur, mai singur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
-
progres... Când Socrate îl întreabă pe Eutidem: „crezi că libertatea e un bun așa de prețios și de mare pentru fiecare în parte cât și pentru Stat?”, discipolul, cu degetul la tâmplă, răspunde: “E cel mai mare dintre toate.” (Xenofon, Apologia lui Socrate) De aceea, și Platon o numește “esența universală”. Aristot o integrează binelui ideal și iubirii binelui, iar Kant, o localizează în sfera eticului, unde o situează și contemporanul său, poetul francez Andr é Chénier pe platforma eșapodului: Liberté
Amintiri ?ns?ngerate by CONSTANTIN N. STRACHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83873_a_85198]
-
ar fi croit sensul înaintării și nu martirii atâtor decenii de schingiuiri, de asasinați, înaintemergători ai tineretului din Decembrie 1989. Ai muri de râs sau ai rămâne curmat de îndoială dacă i-ai auzi și vedea, făcând în orice răspântii, apologia demosului și a travaliului. Cum cu demosul am văzut cum stau, cu kratosul prea știm..., să vedem cu truda unde se află, adică să știm în ce relație se află cu munca. Pentru aceasta, ne ducem tot la înțelepciunea populară
Amintiri ?ns?ngerate by CONSTANTIN N. STRACHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83873_a_85198]
-
Demetrius sau Dem Theodorescu, de Gorki sau Panait Istrati, exprimă latura angajată, antiburgheză a gazetarului social. Accentul cade însă, și aici, asupra originalității moderne: descoperirea de teritorii literare noi, pictura de medii sociale neexplorate. În 1913, tînărul Vinea face o apologie vibrantă a lui Maxim Gorki („Alexei Maximovici Peșkov“, în Facla, an V, nr. 87, 3 ianuarie 1914), cu trimiteri în linia vitalismului nietzschean, vestind apariția unei „noi credințe”: „astăzi e scriitorul celebrat, primit solemn în țara care îl gonise; e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o adeziune fără rest, foarte în spiritul manifestului din Revista celor l’alți. Tot în Viitorul (numărul din 22 iulie-4 august 1909) va fi publicată și o listă a poeților italieni - de la Enrico Cavacchioli la G.P. Lucinni (cu aluzii la apologia futuristă a verslibrismului) și Paolo Buzzi, însoțită de o reproducere prescutată a manifestului și de o semnalare a spectacolului de teatru futurist Le roi Bombace, abia montat, cu mare zgomot, pe scena Teatrului de Operă din Verona. Oficiosul liberal revine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
vitalist și estet al lui D’Annunzio. În Universul literar din 25 ianuarie 1910, Benedetto de Luca se referă la principiile manifestului, citînd un text în proză al lui Marinetti („Moartea la volan“, după revista Poesia), în care acesta face apologia vitezei moderne. Democrația craioveană continuă să semnaleze, în decursul anului 1909, noi „ecouri futuriste”: în numărul din 30 iunie este menționată apariția volumului Carme di angoscia e di speranza de Pietro Lucini și este, de asemenea, confirmată primirea numărului cvadruplu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
menajeriei noastre”. Metafora ironică din final este prezentă - în cu totul alt context - și într-un poem din epocă al lui Tzara: „Îmi plac animalele domestice/ În menajeria sufletului tău” („Duminecă“), indicînd, desigur, fantasmele subconștientului reprimat... Contestarea mentalității tradiționaliste și apologia „valorilor negative” dau tonul acestui număr. Pentru tinerii semnatari aflați în răspăr cu „massele” manipulate, războiul apare drept revelator al tarelor unei lumi condamnate la autodistrugere: „Fără îndoială, era nevoie de un eveniment, războiul, pentru ca dorința lui Rimbaud de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și industrială, arhitectura lui Le Corbusier, muzica atonală, filozofiile nesubstanțiale, costumele simple ale muncitorilor și „uniforma” politică a țărilor dictatoriale, deplînge paseismul și reacționarismul naționalismului românesc, pledînd exaltat pentru un naționalism „revoluționar”, viitorist, și făcînd, oarecum în spiritul lui Marinetti, apologia „dictaturii populare”, singura în măsură să genereze măreția „imperială” a unei națiuni. Spre deosebire însă de liderul futurist, Cioran pledează cauza unei culturi mici: „Orice naționalism care, de dragul constanțelor unui popor, renunță la căile moderne de lansare în lume ratează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un articol entuziast (v. „Salut lui Marinetti“, în Facla, anul IX, nr. 356, 5 mai 1930). Conferințele ținute de liderul futurist vor fi amplu consemnate în presa românească a momentului. Mitologia tinereții războinice se asociază, în articolul lui Riegler-Dinu, cu apologia vitalistă a valorilor „păgîne”, „barbare” și „virile”. Pe această linie vitalist-agresivă și „bărbătească” - fervent cultivată, deja, de militanții „tinerei generații” - etnicismul rimează cu idealul modern al sportsmanului: „Tineri vînjoși, pămînteni, etnici, sportsmeni vor fi socotiți păgîni. (...) E de preferat elanul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ca un reflector (...) Fotogenia, la rîndu-i, a înțeles pantomima. A creat dintr-însa basm abstract și dur (vezi creațiile Charlie Chaplin, frații Fratellini)”. Ideea filmului ca artă nouă producătoare de mituri moderne și de emoții colective se asociază cu o apologie a vitalității artelor „comice”, a carnavalului popular, și cu considerații bizare de genul: „Proletariatul a susținut entuziast cinematograful” (corespunzînd ideii din manifestul revistei: „Proletarii creează forme noui”). Nota bene, Ion Călugăru va publica, în 1933, prima monografie românească despre Charlie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Tristan Tzara. Citatele ilustrative lasă să se întrevadă o esențială înrudire lirică între poetul nostru și dublul său parizian”. Dialectica „fluxurilor” și „refluxurilor” lirice de amplă respirație cosmică, îmbinarea fericită dintre fluxul panteist, miraculosul spectacular și o „rară melancolie” justifică apologia (consolatoare) din finalul articolului: „Vers magistral în semnul căruia înaintează nu numai experiența de viață a poetului Ilarie Voronca, dar însăși lirica lui întreagă, cu toate artificiile și marile ei canoane de artă. Și atunci să recunoaștem: în contemplarea aceasta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de o rigoare muzicală”, proprie unui „mallarméan al absurdului”: „n-avem dreptul să vedem în acest inefabil intenția adîncă, esențială, obiectivă a operei lui Urmuz? Cred că nu mă înșel văzînd în scrierile acestui mare precursor al antiliteraturii o mascată apologie a poeziei, înțeleasă în structura ei muzicală”. În traducere engleză, absurdul apare ca un principiu „producător” al operei, nu doar ca simplu „efect”, iar caracterul kafkian și cel suprarealist, oniric, sînt mai bine puse în evidență, deși altminteri Urmuz rămîne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Fereastra, a unui bătrân care nu e câtuși de puțin traumatizat de apropierea vădită a morții poate fi explicată prin fortificarea organismului interior printr-o iubire extraconjugală de tinerețe. Un loc aparte se distinge prin bizara narațiune Confesiunile maimuței Makonde, apologie a miracolului, îngemănată cu înfierarea obtuzității agresive față de ceea ce iese din obișnuit. Semnalarea posibilității de apariție a miraculosului în cotidian e tema povestirii sub formă de reportaj Împărăția veșmintelor albe, în care o persoană reală, Joao Teixeira de Faria, zis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
mănușa societății prin manifestarea ostentativă a deviației lor - aceasta era părerea Îndelung cântărită a lui Henry. Societatea nu putea aproba pe față decât instinctul sexual normal, indisolubil legat de procreație, uriașa forță ascendentă care ducea rasa Înainte, spre viitor. Văzu apologia tipărită a lui Symonds ca pe un act nesăbuit, care ar fi putut avea consecințe distrugătoare asupra lui Însuși și a prietenilor lui, iar pe Gosse (un om admirabil, dar al cărui nume Îi evoca mereu o gâscă sau o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
numeroșii prieteni dandy același refuz al sufocantului spirit burghez, paradoxal, el ajunge „portdrapelul revoltei intelectuale Împotriva dandy-lor. Ambiguitatea acestui comportament, specifică numeroșilor detractori ai dandysmului, provine din caracterul ambivalent al Însuși fenomenului: În fapt, el reunea, Într-un amestec insolit, apologia ideilor progresiste și o tendință net reacționară”1. Prin ultimele sale romane, Dickens propune Europei un nou tip de erou dandy: ratatul, marginalul neliniștit, Însă stoic În fața dezastrului, tot mai departe și de aristocrație, dar și de filistinismul burghezilor, Înrudit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
și divine care se transformă pentru dandy În program existențial Își găsește rădăcinile, după Camus, În etica romanticilor. Un proiect ce privilegiază individul orgolios, unic demiurg al propriei vieți, ce exaltă sfidarea În sine, refuzând orice „conținut pozitiv” și făcând apologia satanică a răului, chiar a crimei. Pentru acești Înaintași În revoltă ai dandy-lor, granițele dintre bine și rău se abolesc, confuzia valorilor acționează ca o fatalitate, iar acel străvechi miltonian „Rău, fii binele meu!” are forța unei devize implacabile. Sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
supun făpturile vii), dar și oroarea de a fi nivelat, adus la numitor comun cu vulgul prin forța incontrolabilă a naturii pot explica până la un punct fascinația dandy-lor pentru simulacru și artificiu. Iată-l pe Baudelaire denunțând naturalul și făcând apologia frumosului elaborat: „Revedeți și analizați ceea ce e natural: nu veți găsi decât grozăvenii. Tot ce e frumos și nobil e rezultatul rațiunii și al calculului”. Sau pe Oscar Wilde, dezgustat de „acest oribil principiu universal numit natură umană”. „Pentru dandy
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
spaima Îmbătrânirii, de mușchii lăsați și de riduri, de părul cărunt: toate, semn că firavele lor corpuri țin de natură, că sunt supuse trecerii și mai ales morții, ca orice formă de viață, oricât de mult ar refuza acest adevăr. Apologia tinereții făcută În Portretul lui Dorian Gray de lordul Henry Wotton În fața frumosului Dorian consună cu filosofia de viață a lui Oscar Wilde și a oricărui dandy de la finele veacului al XIX-lea: Tinerețea este singurul bun de care merită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
de serie”, egoismul cinic, dorința de a domina, fascinația suprafeței, a futilului, spiritul mereu rebel, pofta provocării continue, distanța ironică față de orice și oricine, oroarea de natural, cultul artificiului, misoginismul, spernoginia, oroarea de matrimoniu, refuzul procreării, invertirea, pedofilia, drogul, sadismul, apologia crimei sunt incriminatorii: toate, păcate veniale sau capitale. Așadar, niște monștri cu fața uman rafinată? Satani de salon? „Mefistofeli cu joben”? Evident că, din punctul de vedere al tradiției morale și religioase, da. Dacă din sânul dandysmului a pornit acel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
a uimi mereu. „Dar numele adevărat al tuturor acestora e angoasa.” Intuiția lui d’Ormesson intră În rezonanță cu explicațiile psihologilor care s-au Încumetat să pătrundă În subterana tenebroasă a unui suflet dandy. Ceea ce nu mai rimează deloc cu apologia angelismului - fie și ca metaforă - În acest caz. Mai există Însă o altă poartă de intrare spre tema naturii desăvârșite a dandy-ului: androginatul spiritului său. Primul care se exaltă În fața acestei duble firi a dandy-lor e, deloc Întâmplător, Barbey
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
stadiu, Își uită conținutul pozitiv. Deoarece Dumnezeu revendică ce este bun În om, trebuie să luăm În râs acest bun și să alegem răul. Așadar, ura Împotriva morții și a nedreptății va conduce, dacă nu la exercitarea, cel puțin la apologia răului și a crimei. Lupta lui Satan cu moartea În Paradisul pierdut, poem preferat al romanticilor, simbolizează această dramă, care e cu atât mai profundă cu cât moartea este (o dată cu păcatul) copilul lui Satan. Pentru a combate răul, revoltatul, deoarece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
frumoși În chip natural am ajuns să ne fardăm fața Într-un mod atât de bizar”. Denunțând În continuare această „sofisticare a inimii”, personajul baudelairian relevă incapacitatea dandy-ului „de a vorbi limbajul celorlalți oameni”. Cât de departe suntem de apologia din Le peintre de la vie moderne! Baudelaire Își descrie În acest text cu ironică luciditate propriul său dandysm, pus sub semnul disperării. Dar nici dandysmul lui Aubrey de Vere nu este Întru totul sigur de sine. Armura demonică nu i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
putut scoate la iveală faptul că și pentru Mateiu, ca și pentru iluștrii săi mentori literari, dandysmul este semnul unei realități mai profunde, care se cere ea Însăși descifrată. Oroarea de natură și de natural, caracteristică operei lui Baudelaire și apologiei dandysmului, Își are sorgintea În sadismul (desigur, teoretic) al poetului, admirabil analizat de Georges Blin. Și asupra lui Mateiu influența „divinului” marchiz (nepusă În lumină până astăzi) s-a exercitat pe cele mai diverse filiere: Baudelaire, Barbey d’Aurevilly, Huysmans
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Mișcarea integralistă nu putea să refuze simpatia și chiar un oarecare ajutor dictaturii lui Sidonio Paes pentru că acesta salvase țara din anarhia democrației lui Costa, a "furnicii albe", dar nu accepta nici un fel de compromis cu principiile republicane, a căror apologie Sidonio o făcuse mai multe ori de când cucerise puterea. Integraliștii consideră dictatura lui Sidonio ca o etapă necesară și binevenită, căci pe de o parte regimul lichida partidele democratice, iar pe o altă parte le îngăduia lor, naționaliști și monarhici
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
grav decât aceasta este războiul fratricid, început de atunci între catolicii din Centru și catolicii monarhiști, război care n-a încetat nici până astăzi. Centrul nu se mulțumești numai cu o colaborare pasivă cu Republica. În ziarele sale se face apologia democrației și sunt atacați monarhiștii. Centrul activează politic cu foarte mult dinamism și abilitate. Sidonio îl încurajează, pentru că îl ajută să fărâmițeze blocul monarhist, iar în Parlament sunt aleși mulți deputați catolici. Integraliștii, care nu voiesc să păcătuiască împotriva credințelor
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]