1,498 matches
-
susținut fără acceptarea circularității credinței, rezemată numai pe rațiuni practice: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Mt. 9,24). Un alt câștig adus de hermeneutica fenomenologică este relevarea unei evidențe pierdute în modernitate: în lectura unei opere diseminată în timp, intenția auctorială „originară” nu poate fi recuperată fără medierea tradiției 1. Semiotica Scripturii, mai ales, trebuie disciplinată prin supunerea interpretării la canoanele tradiționale ale comunității căreia Scriptura i-a aparținut mai întâi: Biserica. Hermeneutica Bibliei nu este nici o operă de „demitologizare”, nici o
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
uzuală (nici măcar, „performanța”, în termenii lui Chomsky, nu este strict denotativă, iar „competența lingvistică” rămâne o fantasmă a dicționarelor), avem toate motivele să admitem că valențele conotative pot să nu fie nici în poezie rezultate cu necesitate dintr-o intenție auctorială și cu atât mai puțin din simpla utilizare a tropilor. În fond, sesizarea dipozițiilor descriptiv-referențiale și a celor emotive nu reprezintă două procese neapărat izolate; departe de a se restrânge la denotatum, semnificația oscilează necontenit, ori de câte ori stimulul este supus procesului
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
respectiv ficțional, tocmai pentru a evidenția, acolo unde este necesar, ecartul dintre nivelul producerii și nivelul receptării textelor poetice respective. Astfel, despre un anumit „mimetism” (mai mult sau mai puțin voluntar) putem vorbi cu precădere atunci când avem în vedere intenția auctorială, iar despre „ficționalitate”, mai cu seamă din perspectiva receptării, a efectelor produse asupra diferitelor categorii de cititori, ficționalitatea fiind, cum am sugerat deja, mai mult o chestiune de abordare sau de „atitudine” vizavi de ceea ce se spune. În fapt, diferența
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Camere separate (1989). Singura sa carte care se pretează la o lectură în cheie poetică este Bilete pentru prieteni, din 1986, asupra căreia vom zăbovi în cele ce urmează. Titlul volumului funcționează ca un semnal îndeajuns de edificator în privința intenței auctoriale de a inventa un nou gen. Acela fără pretenții, spontan și relaxat, în aparență, al biletului. Că însemnările adunate sub acest titlu provocator reprezintă, în fond, un tip cu totul particular de poezie, vom încerca să demonstrăm în cele ce
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
a creației bacoviene reprezintă, în mod cert, emanația unui eu indiferent, neutru, care nu face decât să înregistreze ceea ce vede și aude în jur. Pare evidentă aici distanța față de lirica modernistă, caracterizată, în genere, prin tendința de exacerbare a eului auctorial: ne întâmpină pretutindeni semnale ale încercării de ștergere, de anulare a acestui eu, prins în capcana unor pulsiuni contradictorii. Textele acestea lasă impresia că autorul lor s-ar afla izolat pe falia ce separă două realități: de o parte, se
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
acestei afirmații, comparația cu poeme din volumele Plumb sau Scântei galbene), totuși eul liric rămâne, într-o măsură considerabilă, prizonierul acelei tentații a dezumanizării și „mineralizării”, atitudine situată la antipozii biografismului din poezia mai nouă: După ce a împins poziția instanței auctoriale la limita „mineralului”, n-a avut puterea ori inspirația să facă pasul decisiv al re-biografizării vocii „naratoare” din poezie. Dacă ar fi făcut acel pas am fi avut în Bacovia un prim mare postmodernist 316. Oricum ar fi, rămâne de
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
anecdotică, de limbajul uzual riscă să creeze perplexitate, tocmai în măsura în care clatină prejudecăți adânc înrădăcinate. Altfel stau lucrurile în cazul cititorului ideal (acela care constituie, după cum au demonstrat teoreticienii receptării, un fel de dublu ficțional al autorului). Pe acest palier, intenției auctoriale de a se folosi, duplicitar, de principiile mimesis-lui îi corespunde disponibilitatea cititorului de a simula ludic credulitatea, când amândoi știu că regula poeziei a fost multă vreme alta. De altfel, majoritatea pozițiilor teoretice trecute în revistă în prima secțiune a
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
prețiozități juvenile, clișee, teribilisme de început. În disciplinele umaniste pericolul care pândește orice debut este ermetismul, vorbirea întortocheată, risipa de cunoștințe, citarea în exces, abuzul de termeni tehnici, pe scurt, toate strategiile imaginabile care, menite să scoată în evidență eul auctorial, nu fac decât să sperie, să plictisească și să îndepărteze publicul. Aproape orice debut seamănă cu o paradă. Tânărul care începe să scrie își zdrobește prezumtivul cititor cu neologisme, grecisme, sanscritisme și îl îngroapă pe acesta într-o mare de
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
faci și fiecare zi devine astfel un triumf la îndemînă. luni, 2 septembrie Îmi cade de-abia acum în mână interviul din România literară (12 dec. 2001) cu Friedgard Thoma. "A existat un contrast puternic între fața umană și cea "auctorială" a lui Emil Cioran?" este întrebată eroina noastră. Răspunsul este stupefiant: "Da, și încerc chiar la începutul cărții mele să descriu acest contrast. Cioran evolua mult prea vădit în registrul anecdotic al conversației noastre [...] și nu părea prea interesat să
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
ca oricare dintre subiectele unei ficțiuni. Ea iese din zona biograficului strict, pentru a-și croi o nouă identitate În vasul alchimic al creației. Locurile comune ale sinuciderii (nefericirea, boala, tristețea, deziluzia, disperarea, nebunia) infiltrează Încetul cu Încetul spațiul eului auctorial, alterându-l și Încărcându-l cu o expresivitate pe care n-o avusese În ipostaza lui de document. Ceea ce se Întâmplă În jurnalul intim nu e doar un transfer al persoanei, ci și o modificare continuă și ireversibilă a datelor
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
caz, dorința de cunoaștere a eului propriu ascunde voința de a-l controla. Michelet introduce, Însă, un element cu totul surprinzător Într-un studiu „științific”: pasiunea. Perturbatoare prin excelență, sentimentele, subiectivitatea, expresivitatea involuntară a textului scot mărturisirea de sub constrângătoarele interdicții auctoriale. Acționând Însă În spațiul literaturii, scriitorul proiectează niște false imagini, care Îl trimit În zona artelor plastice. Consistența autoportretului provine din posibilitatea de a fi anexat unui domeniu cu claritate delimitat. Portretistica plastică, blindată În propriile-i legi bine sedimentate
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de pildă, jurnalul Îndeplinește cel puțin trei funcții: „Me mettre au clair, me délivrer et finalement me rendre a moi-même”9), efortul eșuează În aproximații și Într-un proteism incontrolabil. Percepția imediată de către un eu privitor, identic sau nu celui auctorial, e singura care poate confirma sau infirma iluziile nutrite de scriitor În legătură cu actul său confesiv. Din păcate, de cele mai multe ori le infirmă. Astfel Încât autoportretele pe care le decupăm cu atâta febrilitate s-ar putea să se situeze exact la antipodul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a nesiguranței, a ezitărilor? Dacă, declarativ, jurnalul e o consemnare, o luptă cu timpul trecut, În realitate el sondează În timpul paralel al biografiei subconștiente. Eul autoportretului rezumă, de fapt, structura jurnalului și, prin derivație, structura lumii percepută prin lentilele subiectivității auctoriale. Jurnalul intim conține sâmburele discursului narativ al persoanei Întâi, dar și reflecția acesteia despre sine. Autobiografia este, așadar, organizarea narativă a țesăturii tensionale care fixează Într-o ordine logică fluctuațiile incontrolabile ale eului. Pe de altă parte, autobiografia e și
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
află la antipodul demersului deconstructivist și al filozofiei disoluției. El organizează nu doar segmentele, fragmentele, așchiile de realitate, ci și energia internă a eului. Mobilizat și adus la suprafață, acesta suferă un proces de obiectivare ce scapă de sub controlul tiraniei auctoriale, oferindu-se, În schimb, acesteia, drept nemiloasă oglindă. E greu de găsit vreun exemplu În care autoportretul din jurnalul intim să nu fie un eu prins În chingile alterității, pentru ca, În cele din urmă, să nu devină o forță autopropulsat
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
expresivitate involuntară. Ceea ce autorul spune În mod voit și conștient e la fel de relevant - dacă nu chiar mai relevant! - ca și ceea ce ascunde sau falsifică. Capcane mentale Oricum ar sta lucrurile, jurnalul intim acționează ca un agent de stimulare a creativității auctoriale. Chiar dacă În acest caz special personajul, naratorul și autorul (cele trei instanțe ale actului narativ) alcătuiesc o unitate, tensiunea dintre ele creează un câmp al iluziilor În care imboldurile inițiale și rezultatele practice se Îmbină anarhic. E greu, de altfel
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
o limbă dată); ii) semantică (sistemul de reguli prin care se interpretează frazele generate de componenta sintactică); iii) fonologică (sistemul de reguli prin care se transpun sonor frazele generate de componenta sintactică) . TEXT Autorizînd ruptura radicală cu "reprezentarea realului", "intenționalitatea auctorială" etc., textul devine în a doua jumătate a secolului al XX-lea substitutul "operei literare" redusă la "urmă" (expresie) a unei scriituri. Semioticienii în general (Lotman, Barthes) și textualiștii în particular (Kristeva, Solles, Baudry) accentează "literalitate" și "jocul" textului și
Semiotica, Societate, Cultura by Daniela Rovenţa-Frumușani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
într-o primă ediție în 1993, mizează pe o formulare denotând rafinament critic, dar și claritate. Rezumând, parodia ar fi rezultatul coexistenței codificate a două texte, pe care cititorul îl sesizează mulțumită efectului comic. Comicul poate să apară în funcție de voința auctorială (cultivând procedeele cunoscute) sau survine din simpla alăturare a realității textuale a celor două opere. La fel, ironia poate "dirija" intenția operei, textul parodiat servind pe post de "mască verbală sau ca un cod deturnat spre a ascunde sau deturna
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
în urma studierii acelor texte superior cotate din punct de vedere estetic. Cum parodiștii sunt animați de cele mai diferite intenții cu putință, și natura explicativă a celor mai importante lucrări de specialitate va căuta repere distincte. Discutând, spre exemplu, motivația auctorială a parodiilor, se observă lesne că ea diferă de la o epocă la alta, de la un curent literar la altul, de la un autor, înzestrat cu o personalitate puternică și un orgoliu pe măsură, la altul. "Ranchiuna" față de contemporani generează rareori parodii
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
gen, a unor teme și motive, cât și a unui stil etc., obiectul parodiat putând fluctua de la caz la caz), de această dată nucleul îl formează "cuvântul străin" care devine "arena de luptă dintre două voci", cea din primul plan, auctorială, și cea subtextuală din planul secund, aparținând obiectului parodiat, adică "stilul altcuiva ca atare, dar și maniera social-tipică și individual-caracterologică de a vedea, a gândi și a vorbi"36. Ancorându-și observațiile pe teritoriul deschis de B.M. Eihenbaum, pe care
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
care a inclus atât accepțiuni peiorative, cât și salturi spectaculoase. În cazul de față, este vorba despre evoluția de la aspectul oral al textelor parodice (reprezentate prin recitarea unor bucăți din epopeile homerice implicând un cu totul alt sens) la aspectul auctorial, la asumarea paternității operelor parodice (deși având încă un statut de secundariat, de gen minor) într-o perioadă care prețuia mai mult decât orice eroismul faptelor, noblețea caracterelor, înălțătoarele idealuri. Suficiente premise pentru o asemenea dezvoltare se găseau în ideea
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
odată, ei, care îl ridică în slava cerului pe Claudius în fiecare an, în fiecare lună de când a fost făcut principe"143. Asupra aspectului parodic al narațiunii suntem avertizați chiar din start, prin intervenția promptă a unui tip de narator auctorial care își afirmă răspicat independența în fața celor povestite și indiferența cu privire la virtualii cititori/ critici etc. Seneca practică astfel cu succes ulterior denumita tematizare a naratorului, procedeu eminamente parodic trimițând la ideea unei poetici răsturnate ce s-ar găsi înglobată, de
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
exclude o anumită seriozitate a "înțepăturilor" livrești, prin care autorul latin reeditează cunoașterea poemelor homerice. Dialogul intertextual dintre două nume ilustre, unul mitologic, altul desemnând o persoană istorică reală, ambele coborâte la rangul de antieroi, reprezintă o dovadă a erudiției auctoriale, confirmată și atunci când parodia stilului epopeic atinge apogeul, într-un poem prin care Hercule îi cere socoteală lui Claudius despre originea sa. Structurile epopeice se metamorfozează într-o somație, în timp ce atotputernicul Hercule construiește enunțuri demne de cei mai aprigi cerberi
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
artistice ce vor fi regândite, remodelate cu aceeași frecvență numerică abia peste câteva sute de ani, în arealul postmodern. Cele două perioade par să se oglindească una în cealaltă aproape prin toate taxinomiile aplicabile axiologiei lor. Condiția socială și statutul auctorial al creatorilor îmbracă haine asemănătoare: filologii-bufoni de la curțile Florenței, Veneției ori Romei, care scriu ca să amuze, sunt puși, peste câteva secole și traversând Oceanul, în postura scriitorului de meserie, care produce și la propriu, și la figurat scrieri pentru a
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
morții prin râs din Morgante a lui Luigi Pulci și Infernul-pe-dos, în care diavolul este depășit în răutate și viclenie de nevastă, din Belfagor Arhidiavolul sau Povestea dracului care și-a luat nevastă a lui Machiavelli. Condiția socială și statutul auctorial al parodiștilor umaniști italieni servesc drept pretext apropierii de operele lor, întrucât nu se poate nega conexiunea directă dintre existența cotidiană a acestora și multiplicarea creațiilor parodice la acea vreme. Momentul istoric le-a fost prielnic și bufonilor-parodiști, prin extensie
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
pregătiți pentru întâlnirea cu fantomaticul Don Quijote, cel ce pare mereu dominat, în logica realității primare a textului, de Sancho Panza care, nu de puține ori, se amuză pe socoteala stăpânului, maimuțărindu-l. Totul este (și nu este) pură ficțiune, joc auctorial în deplină conștiință de sine, maximă concizie, dezmorțire a spiritelor adormite. Plăcerea împrumutului nu putea să lase indiferent restul Europei, care va contribui ulterior cu propriile date la promovarea "stilului facețios"210, preluându-l, prin intermediul eposului eroi-comic, în roman. Dintre
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]