1,124 matches
-
de a transpune modern literatura. Prima este De ce trag clopotele, Mitică ?, filmul proscris al lui Pintilie din 1982, retras de pe ecrane și (re)descoperit abia în 1990. Pintilie reușește ceva aproape imposibil și fără precedent în filmul românesc : o exegeză (caragialiană) pe celuloid ! Punând la lucru un dispozitiv bahtinian, el transformă piesa Dale carnavalului într-un joc vertiginos de puneri în abis care telescopează literarul, politicul și cinematograficul ultimul dintre ele curat autoscopic. Rabelaisian și fellinian în aceeași măsură în
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
Punând la lucru un dispozitiv bahtinian, el transformă piesa Dale carnavalului într-un joc vertiginos de puneri în abis care telescopează literarul, politicul și cinematograficul ultimul dintre ele curat autoscopic. Rabelaisian și fellinian în aceeași măsură în care este caragialian (și pintilian, firește !), De ce trag clopotele, Mitică ? este, deloc surprinzător, mai prizat de literați decât de cineaști : prinși pe picior greșit de modernitatea propunerii lui Pintilie, aceștia reproșează filmului exact ceea ce face geniul lui : prolixitatea (asumată). A doua este la
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
totuși prin „arhivă” și am cules cîte ceva, în chiar spiritul celor comunicate de D-ta: mici... „tablete” cu caracter publicistic, fragmente... memorialistice (pagini cu... „memorii” am chiar multe, dar nu știu să le fragmentez pentru revista Dvs.), cîteva comentariii „caragialiene” actualizate, în fine un articol cam... convențional, intitulat cam „lemnos” Cultura și literatura românească în lume. Le-am recitit, cam grăbit ce-i dreptul, și le-am găsit destul de potrivite pentru ce-mi cereți. Dacă nu... merg, păstrați-le totuși
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
locul ei. De ce a fost scoasă din context și de ce s-a impus odată ca un modus vivendi pentru lumea lui Caragiale, sau altfel ca o lentilă prin care opera era privită ? Ce a impus această frază pe scena exegezei caragialiene și în conștiința unui grup mult mai mare de cititori avizați ? Și, despre a cui vedere și simțire este vorba ? A naratorului din narațiunea sus-pomenită, a lui Caragiale-autorul, a cititorului căruia i se deschid ochii și simțurile ? În mod cert
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
se des- chide către un câmp de posibilități mult mai extins. Într-un context mai larg, Nicolae Manolescu respinge „lectura esopică și polemică a comediilor prin prisma experienței noastre istorice din comunism” , ca lectură deformatoare și străină de natura operei caragialiene, lectură inițiată în anii ’60 sub semnul tea- trului absurdului al lui Eugen Ionescu. În aceiași termeni se referă și Mircea Muthu la excesele „actualizărilor” într-un inter- viu acordat lui Constantin Coroiu și consemnat în Adevărul literar și artistic
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cel privat, și a configurat o stilistică particulară, un indelebil profil identitar. Ce e de făcut ? Să ne privim cât mai adânc în această oglindă, să ne cunoaștem mai bine, să ne lăsăm posedați de geniul lui Caragiale, să devenim caragialieni, adică înțelepți, buni și ironici. I Caragiale - contemporanul nostru ? Caragiale contemporanul nostru ? Schițez o parafrază la titlul celebrului studiu al lui Jan Kott despre Shakespeare apărut în 1964, în Anglia, dar sub o formă interogativă, având în minte opusculele care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o festă, cea mai mică dintre toate, o primă deformare pe care o uităm aproape imediat. În oglindă stânga a devenit dreapta și viceversa ca în Două loturi, unde numerele câștigătoare sunt întocmai, dar „de-a-ndoaselea”, într-un diabolic chiasm. Oglinda caragialiană ne oferă astfel o primă ambiguitate, o vedere generatoare de confuzii minore, dar cu consecințe majore, dar și altceva mai puțin clar per speculum in enigmate cum spune Epistola Apostolului Pavel către Corinteni, atunci când încercăm să gândim raportul cu contemporaneitatea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un contemporan însă, această chestiune a contemporaneității mi se pare strâns legată de cea a identității. Înainte de a analiza această relație care nu este numaidecât evidentă, mi se pare nece- sar să trec în revistă câteva explicații relevante în exegeza caragialiană privitoare la contemporaneitatea operei lui Caragiale. Cu excelentul său eseu, Lumea ca ziar. A patra putere : Caragiale , Ioana Pârvulescu este printre puținii istorici literari care încerca o recuperare a unei fațete a operei contemporane cu scriitorul. Într-o altă carte
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sesizează complicațiile care decurg din „actualizarea” lui Caragiale, adică scoaterea sa din cercul securizant al „clasicismului” canonic. În plus, Mircea Muthu se referă la acea „actualizare” particulară care deformează viziunea asupra întregii opere așezând în fața ei lentila deformatoare a dramaturgiei caragialiene. Comediile sunt sursa inepui- zabilă a contemporaneizării lui Caragiale. dacă facem abstracție de geniul lui Caragiale, care l-a clasicizat, atunci urmează întrebările pe care secolul nostru, secolul nou aș zice, trebuie să și le pună, ca, de altfel, cu privire la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a deformărilor ulterioare ale operei. Un ultim popas cu această temă, o lectură a cărții lui Gelu Negrea, Anti‑Caragiale generează o reflecție similară prin rezonanță cu mesajul cărții asupra exagerării, excesului de interpretare a cate- goriilor negative cu privire la universul caragialian. „Tocmai excesul de toxicitate pus în cârca lor a făcut ca interpretarea operei lui Caragiale (de către critici sau de către regizori) să alunece încet-încet de la viziunea unui scriitor plin de haz și cu un simț acut de observație, dar îngăduitor, înclinat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lentila prin care e privită opera pentru a o deforma conform cu un indice de refracție ideologic convenit. În opinia lui Nicolae Manloescu, ne plasăm în zona abuzurilor sau a unei rele întrebuințări nu doar cu instrumentarea ideologică a unui antijunimism caragialian de esență realist socialistă în anii ’50, dar și cu o lectură de opoziție, antitotalitară și evident esopică precum cea a lui Mircea Iorgulescu din Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale . În același sens pledează și Monica Lovinescu, asupra
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în lumea literaturii, privative sau augumentative, ambele sunt deformatoare, ambele sunt circumscrise unei optici particulare, aceea a autorului. Butada lui Monet, „Je ne suis qu’un œil”- „Nu sunt decât un ochi” -, devine un fapt structural al orga- nizării operei caragialiene care doar aparent înregistrează precum o placă fotografică cotidianul, în fapt deformându-l expresiv după o optică particulară. Din Grand Hôtel „Vic‑ toria Română” ne parvine un decupaj care nu a întârziat să devină o lentilă prin care opera este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
particulară. Din Grand Hôtel „Vic‑ toria Română” ne parvine un decupaj care nu a întârziat să devină o lentilă prin care opera este privită : „simț enorm și văz monstruos”. Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică ?, sinteză filmică a operei caragialiene, ni-l propune ca motto și totodată ciclopic ochi al camerei prin care o percepție hipertrofiată sesizează abnormul și caricatura lumescului autohton. Contextul care o validează generează un anumit orizont interpretativ de care ne vom ocupa. Putem spune însă că
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Caragiale nu este nici direcția naturalistă, nici cea a povestirii fantastice sau a celei orientale, nici drama, ci comediile și momentele, devenite un depozit inepuizabil de citate reprezentative. Tocmai amfibologiile, expresiile absurdiste, sau într-un cuvânt „enormitățile” debitate de personajul caragialian au trecut bariera timpului, fiind vehiculate în registrul cult ca mărci de recunoaștere, ca mărci identitare. Cei care le vehiculează le acordă tocmai această supremă valoare de întrebuințare, ele fixează în ceea ce o situație are abnorm, absurd, hilar, grotesc o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
marcă identitară pentru că nu doar expresia unui stil particular este invocată, ci aceea a unui stil de viață pe care Caragiale l-a fixat memorabil, „monumental”. Scrii- torul a reușit să-și impună numele ca atribut definitoriu, termenul de „caragialesc”, „caragialian” impunând un anu- mit de tipar mental, o anumită morfologie, un anumit limbaj, o anumită stilistică, și în cele din urmă un anumit profil identitar, Horia-Roman Patapievici aducând în dis- cuție chiar „o identitate de tip Caragiale”. Marca absurdului nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aces- tui raport Centru-Periferie, prin care lumea lui Caragiale este exclusiv una provincială, sau dacă nu, una marginală în sensul pe care mahalaua îl conferă acestuit termen. Din punctul meu de vedere, generalizarea nu are baze solide, nu toate personajele caragialiene țin de mahala, însă urba- nitatea societății românești la finele secolului XIX este una precară, în curs de formare. Definiția provincialismului la Alexandru Dragomir ne plasează într-un proces de imitație obstinată a conținuturilor produse într-un centru pres ti-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de a se aplica reflecției. Acest neastâmpăr discursiv coincide cu deambulația sa eratică, cu mișcările necontro- late, cu agitația permanentă. Nae este recipientul unei retorici compulsive, glosolalia sa se face ecoul tumultului discursiv din spațiul mediatic în care renaște personajul caragialian. Intemperanța îi aparține nu și bagajul vast de clișee jurnaliere. Aflăm cu stupoare că Nae a colindat toată noaptea de la o cârciumă la alta, fără intenția de a reveni acasă unde consoarta sa se află în chinurile facerii. Acest context
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
al unor viziuni apocaliptice, al unor combustii religioase care fac din ființe mărunte precum Kirilov profeți ai apocalipsei. Viziunea are carac- terul unui montaj cinematografic, a unui bricolaj clișeistic, diverse cadre mediatice decupate sunt reasamblate de o manieră manipulativă. Demonii caragialieni nu au încă gra- vitatea profetismului românesc al generației interbelice, nici febra viziunilor dostoievskiene, ei sunt doar limbuți. Există o anumită iritare a acestui posedat retoric, Nae, care reacționează acid la fiecare încercare a interlocutorului de a modera discursul hipertrofiat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o obscuritate a epocii și care face din Caragiale contemporanul nostru. Acțiunea și Reacțiunea Farsa scrisă în 1880, Conu Leonida față cu reacțiunea, nu avea mari pretenții, însă nota absurdistă combinată cu pasiunea pentru politică, hybris-ul majorității perso- najelor caragialiene, era numaidecât sesizabilă. Eugen Ionescu părea să pornească din același punct cu Scaunele, insistând foarte mult pe calitatea teatrală a scenei epurată însă de amănuntele mic- burgheze care apar la Caragiale. Acesta din urmă insistă pe decoruri, vrea să ne
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
său, iar umbra, cum prea bine știm, este sensibilă la deformare. Prin urmare, vom utiliza această analogie teratologică în contextul procesului de deformare, nicidecum cu valențele anatomo- patologice. Tipul pe care-l invocă acest personaj în registrul defor- mă rilor caragialiene este unul „în paralel”, două figuri asemănătoare și contradictorii legate de același trunchi, prin urmare inseparabile, ceea ce devine esențial la per- sonajele lui Caragiale. Tandemurile de tipul Farfuridi și Brânzovenescu, Lache și Mache au o dezvoltare paralelă, ele pun în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care nu avem dreptul să-l socotim nesincer, cât de acest raport inadecvat între Erou și Putere, între Erou și Societate, inadecvare recuperată la nivelul raportului dintre Text/Discurs și Context. Această disproporție urmărește în mod fatal majo- ritatea personajelor caragialiene care mimează sau chiar au vocația grandorii. În aceste situații, disproporția creează deformarea și devine și o sursă inevitabilă a comicului. Nu este Coriolan Drăgănescu produsul unei retorici, a propriei sale retorici, dar mai ales a celei vehiculate în gazetă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
însă nu exclud suferința și abuzul la care sunt supuse. Al treilea stadiu al violenței reprezintă doar o virtualitate a cărei concretizare este blocată. Disponibilitatea de a exercita violența pe care o demonstrează acest mic funcționar din categoria nevrico- șilor caragialieni cu aparență benignă stupefiază. Lefter este pregătit să tortureze pentru a scoate de la cele trei femei sau doar de la cea însărcinată adevărul, adică recu- noașterea presupusului furt, pentru care funcționarul nu are nicio dovadă. „- Ia, dă-mi- le, mă-nțelegi, la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
expresia facială trădează angajamentul în exercitarea oricărei forme de presiune. Turbatul este Lefter Popescu fără nicio îndoială, iar metamorfoza măruntului funcționar spectaculoasă. Derizoria victimă a șefului ascunde în ea inversul neputinței și resemnării, un apetit copios pentru agresivitate. Dispo- zitivul caragialian al lui „Simț enorm și văz monstruos” s-a pus în funcțiune. Scos din cadrul unei existențe paș- nice, terne, chiar tasate, funcționarul explorează abisul posibilităților pe care i le conferă accesul la putere. D-nul Turtureanu acceptă ca Lefter să
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
întregi. Acest Ulise de provincie balcanică face tot ce-i stă tactic în putință pentru a ajunge cât mai târziu în Ithaca la Penelopa lui. Combativitatea discursivă, dispo- nibilitatea belicoasă constituie expresia esențială a anga- jamentului întru exces al personajelor caragialiene. Lache caută combatanții opiniilor adverse, cei care „în numele principiilor moderne” refuză ideea introducerii pedepsei cu moartea. Invocarea „principiilor moderne” este o încer- care palidă, - citatul indică de fapt vehicularea unui clișeu, și nu aprofundarea unei idei - de a aduce discuția
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
scrisoarea din 6 august 1947, unde Ion Negoițescu își anunță prietenul că-i citise articolul din paginile României Viitoare și conține și prima delimitare care va declanșa polemica, aceea dintre moral și moravuri. „De plâns”, conchide criticul, nu sunt eroii caragialieni, ci moravurile, dar, esențial, tragicul nu se situează la nivelul socialului pentru care moravurile constituie o ipostază, - Max Scheller și Nicolai Hartmann sunt invocați -, ci la nivelul istoriei. Interesul pe care-l suscită „satira de moravuri” a lui I.L. Cara
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]