KorAP: Find »[drukola/base=clasicism & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...41 42 43 ...77 >

1,905 matches

Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856

arma specifică acestui nou spirit clasic, atunci când se manifestă în vers, va fi fantezia."263 Declarația făcută în incipitul eseului este directă, asumată și fără ocolișuri, sugerându-se o anumită epuizare a spiritului romantic și promovându-se, totodată, întoarcerea la clasicism. Reperul temporal "după o sută de ani" accentuează ideea unei reveniri la formula pe care au întărit-o clasicii francezi. Interesantă este, însă, afirmația privitoare la fantezie, concept ce a fost asociat mai mult cu romantismul. În fapt, se face

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
franceză a ales să valorifice aceste opoziții de factură în primul rând estetică și anume transpunându-le în domeniul politicii unde, după cum am arătat în paginile anterioare, romantismul era asociat cu idealurile anarhice ale Revoluției sau cu decadența Republicii, pe când clasicismul reprezenta ordinea și armonia monarhică. În aceeași ordine de idei, privind redimensionarea unor termeni, merită semnalată observația aceluiași autor care identifica în eseul O filosofie conservatoare trei etape în evoluția unor astfel de cuvinte. Prima este cea a începuturilor, asociată

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
Această analiză pertinentă și oarecum ironică a schimbărilor prin care trece un termen sesizează în mod corect alternarea percepției care duce la gradarea viziunii asupra unui concept. În acest sens, Hulme își propune în primul articol menționat aici Romantism și clasicism să ofere propria sa viziune asupra celor două noțiuni, având convingerea că o explicitare a termenilor va constitui un fundament al argumentării necesității unei renașteri clasice. Astfel, în viziunea lui Hulme, romantismul și clasicismul reprezintă două atitudini asupra ființei una

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
primul articol menționat aici Romantism și clasicism să ofere propria sa viziune asupra celor două noțiuni, având convingerea că o explicitare a termenilor va constitui un fundament al argumentării necesității unei renașteri clasice. Astfel, în viziunea lui Hulme, romantismul și clasicismul reprezintă două atitudini asupra ființei una care privește omul ca fiind bun în sine, dar coruptibil de circumstanțe, iar cealaltă prin care omul este văzut ca fiind destul de limitat, dar i se poate asigura decența prin ordine și tradiție. Opoziția

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
Rai, începi să crezi în raiul pe pământ. Cu alte cuvinte, devii romantic." Prin respingerea ateismului romantic se intră într-o nouă sferă spirituală în care Dumnezeu nu este mort, ci este punctul suprem al unei ierarhii concept esențial al clasicismului. Prin Hulme, se deschide, de fapt, o direcție destul de importantă în modernism, așa cum a fost reprezentată de Pound, Eliot, Wyndham Lewis, Middleton Murry, direcție subsumată unei tonalități religioase.264 Transpunerea acestei viziuni a limitării în poezie presupune o raportare mai

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
literatură, care însă are nevoie de creatori de valoare pentru a se impune, iar, pe de altă parte, sesizarea transformărilor cauzate de romantism la nivelul receptării artistice, transformări ce ar putea duce la imposibilitatea perceperii noii direcții drept revigorare a clasicismului. Se sugerează, în acest sens, faptul că, deși romantismul a murit, i-au supraviețuit așteptările critice, publicul receptor valorizând în continuare doar creații înscrise în coordonatele acestuia: "Dacă tradiția poeziei romantice a secat, judecata estetică romantică e încă în viață

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
Mă opun neglijenței care consideră că un poem nu e poem dacă nu e un vaiet sau un scâncet." Rândurile citate reflectă pregnant dimensiunea accentuat polemică pe care a căpătat-o neoclasicismul secolului al XX-lea. Este momentul în care clasicismul răspunde romantismului. Deoarece acesta din urmă a apărut ulterior celuilalt, atitudinea reacționară s-a manifestat mai mult dintr-o singură direcție, unilateral. Prin această reevaluare a principiilor clasice se produce un fel de insurgență inversă, care aruncă sub semnul negativului

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
răceală, rigurozitatea este percepută drept uscăciune, claritatea drept ariditate "Soliditatea uscată a clasicilor îi repugnă cititorului de azi. Poezia care nu e jilavă nu e poezie." Demersul lui Hulme este unul dublu de a sugera intoleranța creată de romantism la adresa clasicismului (greșeala de a construi anumite prejudecăți literare) precum și de a "ataca" maniera romantică de a scrie și a recepta poezie. Hulme vizează faptul că, din perspectivă clasică, idealurile poetice romantice par deopotrivă de ridicole și exagerate. Ceea ce deplânge totodată Hulme

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
prejudecăți literare) precum și de a "ataca" maniera romantică de a scrie și a recepta poezie. Hulme vizează faptul că, din perspectivă clasică, idealurile poetice romantice par deopotrivă de ridicole și exagerate. Ceea ce deplânge totodată Hulme este că după constituirea romantismului, clasicismul nu a mai putut fi privit de sine stătător, ci doar în ecuația dublă a raportării antagonice la curentul care l-a urmat. Astfel, se observă o încercare a filosofului englez de a restabili polaritățile corecte prin reluarea obsesivă a

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
statut estetic este mai importantă ca niciodată. În timp, prin așezarea lucrurilor într-o matcă nouă, înverșunarea și îndârjirea dispar. Revenind însă la teoriile lui Hulme, acesta continuă să așeze în paralel cele două dimensiuni subliniind raportarea diferențiată la realitate clasicismul presupune o ancorare în limitele realului, o reflectare a naturii, după cum sugerează unul dintre principiile cele mai importante ale sale. Romantismul însă valorifică aspirații, idealuri care sunt mai mult rodul imaginației, depășind cu mult granițele realului. Viziunea romantică vizează o

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
că frumusețea poate sta în lucruri banale și uscate." De observat, dincolo de conținutul pe care l-am discutat deja, atitudinea fermă a autorului în privința stabilirii scopurilor sale estetice. Se distinge aici vocea unui creator care își asumă programatic revenirea la clasicism, manifestându-și totodată încrederea nestrămutată în valorile acestuia ca soluție pentru viitorul poeziei. Această conștientizare a nevoii de depășire a formulei estetice romantice prin impunerea unui nou tip de lirism indică nu doar spiritul lucid al autorului, capabil să perceapă

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
deschiderea capitolului. Totodată, deși aceste coordonate au existat, revalorificând până la un punct trăsături clasice, nu au fost recunoscute ca atare, după cum a anticipat Hulme. În eseul O filosofie conservatoare, scris în 1912, autorul reia problematica celor două paradigme romantismul și clasicismul, de data aceasta extinzând aria de aplicare a celor două noțiuni și îmbogățind-o cu idei privind conceptul păcatului originar: "Încerc deci să argumentez că în spatele oricărei dihotomii, și ne putem referi la o întreagă serie de subiecte, de la politică

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
sau a sintagmei punct de vedere vizează de fapt perspectiva asupra unor stări de lucruri, două tipuri de comportament sau de relaționare la un punct stabil destinul uman. În acest context, autorul nuanțează ideile exprimate deja în articolul Romantism și clasicism, mai ales cele cu privire la raportarea la limită "Omul e, prin natura lui, limitat și incapabil de ceva extraordinar. Nu poate atinge perfecțiunea din cauză că, fie prin natura sa, fie din cauza păcatului originar, sau ca rezultat al evoluției, închide în sine anumite

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
schimbarea generațiilor "atitudinea clasică presupune respectul pentru trecut și pentru tradiție, nu din sentiment, ci din motive pur raționale. Nu se așteaptă la nimic radical nou, și nu crede în nici un progres real." Aceste rânduri concretizează, în mod clar, relația clasicismului cu tradiția, relație destul de pragmatică în măsura în care admirația față de modelele anterioare nu este una gratuită, ci care vizează utilitatea acestora pentru generația actuală. Se ating de fapt aici două aspecte, care au constituit puncte de divergență în faimoasa Dispută a Anticilor

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
filosofului englez această listă de dihotomii este necesară ca punct de plecare pentru stabilirea unui "set de principii conservatoare coerente, în baza cărora se pot elucida multe din problemele gândirii politice moderne." Aceste principii sunt, de fapt, dezvoltări ale coordonatelor clasicismului, aplicate de Hulme la o sferă mai generală pentru a putea fi redirecționate la nivel politic și social. Pornind de la aceste premise, se analizează mai întâi noțiunea de constanță umană ca principiu de bază al conservatorismului. Astfel, se consideră că

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
constanță a firii umane. Hulme sugerează în mod lucid că doar capacitatea intelectuală umană este constantă, nu și conținutul minții, numărul de concepte pe care le poate manipula. Este o distincție de nuanță, subtilă, dar care atestă faptul că adepții clasicismului nu au confundat niciodată această constanță intelectuală cu imuabilitatea evolutivă omul progresează la nivelul cunoștințelor, dar rămâne același în structurile sale intime, atât intelectuale cât și morale, după cum demonstrează Hulme. Din acest punct de vedere, autorul insistă asupra faptului că

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
de T.S. Eliot sau de Ezra Pound, după cum am mai sugerat la începutul acestui subcapitol, producând astfel e drept, prin intermediari o parte din schimbările atât de dorite de filosoful britanic, ce rămâne unul dintre cei mai importanți avocați ai clasicismului în secolul al XX-lea. V.4. T.S. Eliot Dintre toți reprezentanții neoclasicismului secolului al XX-lea luați în discuție în capitolul de față, probabil T.S. Eliot este, de departe, cel mai important, atât din punct de vedere al contribuției

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
aspecte și noțiuni cu mare rezonanță în epocă, precum reconsiderarea tradiției dintr-o perspectivă vie, dinamică, impersonalizarea actului artistic, crearea unui "corelativ obiectiv" ca expresie concretă a trăirilor etc. Prin toate aceste elemente, Eliot de fapt reînvie în critică principiile clasicismului, inițiind o direcție ce va lua amploare în prima jumătate a secolului al XX-lea, după cum sugera și René Wellek în Istoria criticii literare moderne: "Astăzi (textul a fost scris în jurul anului 1955, n. n.) există o literatură academică bogată care

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
cea interioară a scriitorului însuși, care nu trebuie să-și asume postura orgolioasă a eului singular și cea exterioară a cititorilor, a criticilor. Integrarea elementului de tradiție în ecuația creativă și în ecuația critică vizează o dimensiune profund clasică, deoarece clasicismul a însemnat, printre altele, prelucrarea fertilă a inter relaționării mai ales prin ideea de model. Conștientizarea relației cu trecutul înseamnă, totodată, asumarea unor anumite responsabilități precum și întâmpinarea unor greutăți. De asemenea, poetul trebuie să își dea seama că va fi

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
termeni de egalitate. Cu alte cuvinte, privirea care se aruncă asupra istoriei culturii trebuie să fie una care să desconsidere criteriul cronologic (în sensul unei evoluții temporale) și să aibă în vedere doar un criteriu de valoare care legitimează atât clasicismul cât și romantismul, de exemplu, chiar dacă ultimul are o poziționare superioară din punct de vedere al curgerii timpului. Revenind la articolul lui Eliot, se susține în continuare faptul că un scriitor nu își poate construi valoarea în afara unei erudiții solide

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
ajuns să-și formuleze limpede punctele litigioase."283 În viziunea lui Eliot una neoclasică critica trebuie să se ridice deasupra polemicilor minore și a "măruntelor ciudățenii personale", devenind astfel întru totul obiectivă. În continuare, articolul urmărește câteva aspecte ale dihotomiei clasicism romantism ca răspuns dat lui Middleton Murry, critic britanic al primei jumătăți a secolului al XX-lea, care sugera că între cele două curente nu există diferențe majore: Cu formularea domnului Murry despre romantism și clasicism nu pot fi de

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
câteva aspecte ale dihotomiei clasicism romantism ca răspuns dat lui Middleton Murry, critic britanic al primei jumătăți a secolului al XX-lea, care sugera că între cele două curente nu există diferențe majore: Cu formularea domnului Murry despre romantism și clasicism nu pot fi de acord: deosebirea mi se pare a fi mai curând aceea dintre complet și fragmentar, dintre adult și imatur, dintre ordine și haos" afirmă Eliot, exprimând clar prin trăsăturile alese și dispunerea lor, admirația pentru paradigma clasică

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
o mică avangardă de cunoscători de poezie, spirite independente și într-o anume măsură mai înaintate decât epoca lor" având rolul de a contribui la evoluția culturală. Conceptul de receptare elitistă, este pe de altă parte, unul fundamental în ceea ce privește constituirea clasicismului francez, după cum sugera și Henri Peyre în studiul său Qu΄est que le classicisme? pe care l-am analizat în capitolele anterioare. De aceea, și în acest punct, T. S. Eliot poate fi asociat viziunii clasice. Nu este singurul element

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
pe care autorul o folosește. De asemenea, după cum o sugerează explicațiile din incipit, alegerea subiectului este și în legătură cu numele societății în cadrul căreia a fost ținută conferința. De altfel, pentru Eliot, poetul latin și cultura din care provenea reprezentau repere ale clasicismului total, după cum o va demonstra pe parcursul textului și după cum o mai declarase și cu alte ocazii: "Instinctiv, preferam lumea lui Virgil față de cea a lui Homer deoarece era o lume mai civilizată a demnității, rațiunii și ordinii."292 Înainte însă

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
alt tip [...]. Nu trebuie să socotim ca un defect al unei literaturi faptul că nu are nici un scriitor sau nici o perioadă clasică; sau faptul că, așa cum se întâmplă cu literatura engleză, perioada care se apropie cel mai mult de definiția clasicismului nu e și perioada ei cea mai însemnată."293 Este o concepție pe care o întâlnim și la alți autori importanți, cum ar fi Heinrich Wölfflin, care în faimosul său studiu despre baroc și clasic în pictură Principii fundamentale ale

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]