KorAP: Find »[drukola/base=dalb & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...41 42 43 >

1,068 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

solidul. „Element d-azur”, marea este locul de Întîlnire a două universuri, rezultatul unei acțiuni de Întrepătrundere și, În primul rînd, efectul trecerii luminii printr-un corp dens, opac. Poezia lui Bolintineanu Îmbrățișează cu precădere corpurile fecundate de lumină. Albul (dalbul), frecvent pînă la teroare În poeme, face parte din aceeași familie de atribute. E starea inocentă a materiei. E faza sublimă a pasiunii: sublimul voluptății și al purității, două noțiuni care la Bolintineanu merg Împreună. Numai virginalul poate trăi beția

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
adîncă (aceea a lui Conrad) devine hrana unei zgomotoase bucurii lirice. O bucurie ce ia ușor drumul desfătării. Există mai multe trepte ale voluptății În poezia lui Bolintineanu și pe treapta de sus stă răsfățul: o desfătare risipitoare, o voluptate dalbă, dulce, matinală, voluptatea, aș zice, a simțurilor tinere. Rolul privirii este să deceleze În natură (artă) asemenea zone matinale. Este izbitoare, În poeme, recurența motivului virginității. „Vergural” este un atribut care se atașează ușor de obiect, indiferent de natura lui

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
lumina și Întunericul, sclavia și libertatea, dragostea și moartea etc... Lingă răsărit este, În poemele lui, mereu un apus falnic, lingă stînca semeață o prăpastie adîncă... „Alături cu lumina e umbra care zace” - scrie poetul Într-un loc. Dulcele, suavul, dalbul, desfătarea, răsfățul, beția sufletului se sprijină pe noțiuni din sfera amarului, sălbaticului, asprului, melancoliei, singurătăți, obscurului etc. Un vers din Conrad mi se pare că rezumă această iubire vinovată pentru categoriile antinomice. Un vers frumos, inspirat: „Iar neaua sa eternă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
patrie: „Nu voi plăceri molatici născute-n sărbătoare, Nici tinere fecioare, fragile, blînde flori”... Însă lumea Bosforului (lumea fizică și pasională) este, cu precădere, o sărbătoare a voluptăților molatice, a răsfățului. Sentimentul securității Începe la Bolintineanu de la frontiera plăcutului, dulcelui, dalbului, desfătării, cu alte cuvinte: de la un anumit grad de corupere a matinalului, verguraului, suavității etc. „A gusta dulcea bucurie”, a bea „dulcea/roua de cerești plăceri” și, În genere, viața În acest eden dulce sugerează o Întîrziere În desfătare, o

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
poetică mai pronunțat materială: „flămînzi, să roadeți iarba ce naște pe morminte!;... să vă mușcați și brațul, și mîna deșirată... pe orice-ți pune mîna, țărină să se facă...” Versurile arată o fantezie dezbărată Într-o oarecare măsură de prea dalbele modele literare. În Basme, Legende istorice, modelele revin, sub alte forme, și ele se bizuie pe un sincretism supărător. Un decor fastuos În care tronează, de regulă, luna (martor, spion al marilor evenimente) precede sau Închide o scenă istorică. Valoarea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
spumegos, rîpa stearpă, luna ce se retrage după deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - puține - sînt stereotipe. Imposibil de surprins o mișcare mai originală a imaginației. Bolintineanu nu renunță, nici aici, la unele obsesii. Dalbul Îl urmărește („dalbe lupte”, „dalb mormînt”. „vorbe dalbe”), dulcele este, oricînd, gata să Înnobileze o propoziție. Un pasaj din Codrul Cosminului arată că Bolintineanu este În epocă neîntrecut În descripția naturii În stare de convulsie: „Soarele dispare... ceru-ngălbeni! Munții

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
luna ce se retrage după deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - puține - sînt stereotipe. Imposibil de surprins o mișcare mai originală a imaginației. Bolintineanu nu renunță, nici aici, la unele obsesii. Dalbul Îl urmărește („dalbe lupte”, „dalb mormînt”. „vorbe dalbe”), dulcele este, oricînd, gata să Înnobileze o propoziție. Un pasaj din Codrul Cosminului arată că Bolintineanu este În epocă neîntrecut În descripția naturii În stare de convulsie: „Soarele dispare... ceru-ngălbeni! Munții-nalți, vechi, se-nvîrtesc

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
se retrage după deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - puține - sînt stereotipe. Imposibil de surprins o mișcare mai originală a imaginației. Bolintineanu nu renunță, nici aici, la unele obsesii. Dalbul Îl urmărește („dalbe lupte”, „dalb mormînt”. „vorbe dalbe”), dulcele este, oricînd, gata să Înnobileze o propoziție. Un pasaj din Codrul Cosminului arată că Bolintineanu este În epocă neîntrecut În descripția naturii În stare de convulsie: „Soarele dispare... ceru-ngălbeni! Munții-nalți, vechi, se-nvîrtesc, se-nclină

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - puține - sînt stereotipe. Imposibil de surprins o mișcare mai originală a imaginației. Bolintineanu nu renunță, nici aici, la unele obsesii. Dalbul Îl urmărește („dalbe lupte”, „dalb mormînt”. „vorbe dalbe”), dulcele este, oricînd, gata să Înnobileze o propoziție. Un pasaj din Codrul Cosminului arată că Bolintineanu este În epocă neîntrecut În descripția naturii În stare de convulsie: „Soarele dispare... ceru-ngălbeni! Munții-nalți, vechi, se-nvîrtesc, se-nclină. Umbra se mărește

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
spusă, că poemul anunță prin simbolurile lui grave pe Eminescu și Ion Barbu (cel din Riga Crypto și lapona Enigel). Cu lot coșmarul de convenții („luna ca o sferă, dupe-o stîncă verde”, „copila jună” cu părul bălăior ce trece „plaiul dalb” etc.) Bolintineanu figurează aici un mare mic poetic, acela din Strigoii și alte poeme plutonice. Lero-Împărat iubește o scită „dulce ca un vis” și ursita rea i-a prezis că soarele dimineții, de-l va prinde, Îl va risipi Într-

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
convențională a iubirii, stupidă este lipsa de imaginație a versului. Dacă lăsăm chestiunea valorii estetice deoparte și Încercăm să deducem, din abundența determinărilor, care sînt opțiunile poetului, constatăm că Bolintineanu cere femeii să fie Înainte de orice dulce. Dulcele cheamă, imperios, dalbul, iar dalbul nu poate trăi decît În regimul farmecului vergural. S-a putut vedea din exemplele de pînă acum ce importanță acordă poetul acestor Însușiri. Dulcele deschide poarta voluptății erotice, dalbul o exprimă, farmecul vergural o condiționează și o Întreține

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
iubirii, stupidă este lipsa de imaginație a versului. Dacă lăsăm chestiunea valorii estetice deoparte și Încercăm să deducem, din abundența determinărilor, care sînt opțiunile poetului, constatăm că Bolintineanu cere femeii să fie Înainte de orice dulce. Dulcele cheamă, imperios, dalbul, iar dalbul nu poate trăi decît În regimul farmecului vergural. S-a putut vedea din exemplele de pînă acum ce importanță acordă poetul acestor Însușiri. Dulcele deschide poarta voluptății erotice, dalbul o exprimă, farmecul vergural o condiționează și o Întreține. Dintre multele

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
femeii să fie Înainte de orice dulce. Dulcele cheamă, imperios, dalbul, iar dalbul nu poate trăi decît În regimul farmecului vergural. S-a putut vedea din exemplele de pînă acum ce importanță acordă poetul acestor Însușiri. Dulcele deschide poarta voluptății erotice, dalbul o exprimă, farmecul vergural o condiționează și o Întreține. Dintre multele figuri ale erosului, Bolintineanu se hotărăște pentru aceea a inocenței. Toate comparațiile merg, cînd este vorba de femeie, În direcția unei virginități fundamentale. Iată portretul din Esmé, portretul feminității

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Bolintineanu se hotărăște pentru aceea a inocenței. Toate comparațiile merg, cînd este vorba de femeie, În direcția unei virginități fundamentale. Iată portretul din Esmé, portretul feminității caste: „Ca mărgăritarul albă, Și cu părul de ebin, Ochi de foc, și mînă dalbă, Gura, grațios rubin; Naltă, delicată, fină, Dar cu brațul rotunjior, SÎnul ei, sîn de vergină, Unde dulci mistere zbor;” Celelalte portrete reprezintă variațiuni ale modelului de mai sus. În Sclavele de vînzare, Bolintineanu Încearcă să particularizeze feminitatea În funcție de rasă. Dificil

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
pentru a se pune În evidență, are Însă nevoie de o culoare de contrast. Este, s-a putut constata cu ușurință, albul, bălaiul. O metamorfoză plăcută se petrece sub ochiul celui ce intră În spațiul inocenței: albul se rumenește, fata dalbă se roșește „plăcut, ușor” (N-aude, n-avede, n-a Greul Pămîntului). Rumenirea nu trebuie, așadar, să fie prea puternică. Ca să rămînă În nota inocenței, trebuie să fie ușoară, plăcută, rareori fața se Împurpură („la aceste vorbe, pe frumoasa-i față

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
ciobanii mor conversînd cu mioarele. Erosul intră Într-o mitologie de ordin pastoral. Memorabile sînt versurile din Românele din Cavaia: „Tropotă, bubuie, plaiul Candavii LÎngă Cavaia, Caii se spumegă, pui ai Moravii Răpind bătaia Iată-i alunecă!... Ei poartă femeile, dalbe ca ziorile Cele de vară... Fugi, trecătorule! pleacă-ți cătările A nu le stînge Flacăra ochilor! Căci Înfruntările Se spală cu sînge!”... ca și acela din des citatul poem al transhumantei, San-Marina, cu ritmuri iuți și culori aspre. În Macedonele

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
bucurie. Din nici un rînd nu se poate deduce, repet, oboseala, decepția, panica, angoasa, bolile subtile ale creatorului. Chiar și În durerea cea mai neagră, scrisul lui este jovial, În tragedia cea mai atroce se găsește cîte o vorbă drăguliță, o dalbă silabă care să trădeze pleniludinea afectivă a celui ce așterne pe hirtie grozăviile trecutului și ale prezentului. Crede Bolintineanu În eficacitatea scrisului său? Uneori pare a se Îndoi de puterea literaturii de a aduce pe oamenii epocii la măsura nobilă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-n veci răsună de cîntări iubite? Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mărei cei nemărginite? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale brațe du-mă, dragul meu! Unde vîntul serii, blînd ca un suspin, Leagână-n tăcere dalbe flori de aur? Unde pe-ale rodii salbe de rubin Flutură verdeața frunzelor de laur? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale brațe du-mă, dragul meu! Auzit-ai, frate, de-un plai Îngeresc, Unde Înflorește scumpa

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
dorul, acolo mă vreu; Lasă-mă aice să mor, dragul meu!” Acest dulce rai primește expresia cea mai elocventă În Miorița. Blaga a făcut mai tîrziu din el matricea spiritului românesc. Alecsandri imaginează un loc vesel și frumos, cu flori dalbe de aur și seri blînde, suspinătoare, un loc „bun de iubire”. PÎnă la urmă plaiul se identifică, printr-o răsturnare previzibilă de sensuri, cu (ara. Poetul leagă de acest spațiu un sentiment al duratei și al dumnezeirii (armonie, grandoare liniștită

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
plaiurile Îngerești, luncile armonioase formează un spațiu față de care poetul manifestă cea mai pură evlavie. Peste acest spațiu se arcuiește un cer „care zîmbește” mereu (Adio Moldovei), drumurile sînt de flori (Întoarcerea În iară), În poiene pasc zimbrii și peste „dalba moșie” trece vînătorul mitic (Dragoș), arhetipul. Codrii, cîmpiile, apele, viețuitoarele intonează o doină tînguitoare. O serafie generală (spre a folosi vorba poetului) stăpînește țara mitică. Retorica sacralizează toate obiectele, substanța materială se evaporă. Peisajul devine o imensă pată de culoare

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și parfumurile a două teritorii: „Era blînda oră a blîndelor șoapte, CÎnd nu mai e ziuă și nu-i Încă noapte. Pămîntul și cerul, ca doi frățiori, Își dau sărutare prin stele și flori. Și-n aer parfumul a florilor dalbe Plutea cu lucirea steluțelor albe...” Nu e vorba, propriu-zis, de un peisaj, ci de o reverie a intimității la cumpăna dintre două stări ale luminii: lumina stinsă a soarelui și lumina stelină. E un moment de pace, de Împăcare Între

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Adevărul e că Alecsandri este În erotică un liric fără imaginație. Mai viu, esteticește, decît poeziile lui de dragoste este Jurnalul citat, În care transpar exaltarea și teama obscură de moarte. Poeziile sînt pline de Îngeri și fețe de crin dalbe și gingașe. Nici vorbă de senzualitate. Erotica lui Alecsandri este enervant Îngerească. Am putea reconstitui un portret feminin care nu diferă, În esență de portretul romantic cunoscut. Lipsește lui Alecsandri doar acea ardoare dezechilibrantă a pasiunii pe care o aflăm

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
S-o tot strîngi la pept cu foc Și să-ți fie de noroc! Ochișorii săi căprii Trezea lumea-n veselii. Perișoru-i aurel, Ca mătasea subțirel. Trăgea ochii tot la el...” Pentru a marca natura serafică a femeii, poetul variază dalbă și sprintenă cu dălbioară și sprinteioară. Folosește, În acest sens, procedeul agasant al diminuării. Lăsînd deoparte chestiunea valorii, am putea deduce din acest procedeu o figură a erosului: aceea a dematerializării și miniaturizării. Frumusețea, ca să fie autentică, trebuie să fie

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
dincolo de pragul decenței. Căci versurile acestor destrăbălați amanți sînt de o enervantă pudicitate. Abia dacă privirea Îndrăznește să atingă sînul, elogiul poetului se concentrează, de regulă, asupra ochilor și (s-a putut constata din citatele de pînă acum) asupra chipului dalb. Conachi manifestă oarecare Îndrăzneală vorbind, În cîteva locuri, de petrecerea „În brață” și de o „năvală” pe care intenționează s-o facă soției. Poemul ce sugerează această dulce violență se cheamă Mergînd către preaiubită și merită a fi citat ca

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
o investigație Întreprinsă cu un asemenea echipament tehnic sofisticat. Cu atît mai mult cu cît uneori impresia e că Într-adevăr se cheltuiește prea multă subtilitate În raport cu un autor sau altul: „Sentimentul securității Începe la Bolintineanu de la frontiera plăcutului, dulcelui, dalbului, desfătării, cu alte cuvinte: de la un anumit grad de corupere a matinalului, verguralului, suavității etc. «A gusta dulcea bucurieă a bea «dulcea / rouă de cerești plăceriă și, În genere, viața În acest eden dulce sugerează o Întîrziere În desfătare, o

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]