12,743 matches
-
întrerupând și eliberând apoi discursul: „în inimă. În inima mea.” Sau: „Sunt momente în viață când oamenii dăruiesc. Dăruiesc altora, dar în același timp, și lor. Dăruiesc, simțind că așa trebuie.” Prin intensitate, prin insistență, prin reluări, eul epic devine eu liric: „Tot eu sunt. Cu viața mea. Cu amintirile, cu gândurile și visele mele. Mi-a tremurat inima. Un nod mi s-a pus în gât și, în aceeași clipă, mi-au dat lacrimile... pe care nu le-ai văzut
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
astfel de „evadare”, imaginară de cele mai multe ori, ne împiedică să alunecăm în tenebrele interioare... Pe care le negăm cu îndârjire, dar cărora le putem cădea pradă, oricând? De cine aș fugi eu? Cred că de ...mine, de acea frântură din „Eul” pe care nu-l cunosc sau îl cunosc prea puțin. În fiecare om sălășluiește și o parte întunecată, despre care evităm să vorbim, să ne întrebăm. O trecem sub tăcere, ridicând ziduri împrejur, negând-o până la respingere. Să te cunoști
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
cu dreptate, despre scena interioară a oricărei ființe uma-ne și despre actorul din noi, confirmând, o dată mai mult, ipotezele unor teoreticieni ai textului literar: "Tipologia textuală spune Julia Kristeva în Recherches pour une sémanalyse este teatrală: stabilește o scenă unde eul se joacă pe sine, se multiplică, devine actor și cheamă în acest act spectatorul cuprins și jucat ca unul din elementele neprivilegiate ale scenografiei", iar Carmelia Leonte merge mai departe: " De ce a ales Emil Botta să se exprime prin teatru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
prizonier al propriului sistem de oglinzi, care trăiește/scrie un "lirism circular", acordând o semnificație particulară "somnu-lui" (cu identificarea diferențelor specifice față de "somnia" eminesciană și de "somnul" lui Blaga sau al Anei Blandiana) și disocierii "nevrotice" a subiectului poetic de eul empiric. Carmelia Leonte abordează opera lui Emil Botta deseori în orizontul stilisticii (atunci când vorbește, de exemplu, despre rolul prepoziție peste ori despre cel al argoului și "limbajului popular"), folosind, inspirat, jocuri de cuvinte (con)damnat și plasând ludicul, râsul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
țară" trebuie perceput ca ostracizat, expulzat nu din spațiu, ci din timp. În genere, personajele lui Emil Botta au ceva pirandellian, fără să plece în căutarea autorului, ci mișcându-se confuz în întâmpinarea sfârșitului. În Aventura (II) are loc subiectivarea eului poetic. Patetismul romantic își află "locul sălbatic", propice desfășurării: Trecând prin locul acela sălbatic voi murmura: " Unde e viața mea? Unde e viața mea?" Întrebarea, de un retorism nedisimulat, deschide drumul unei situații absurde: pierderea timpului este o dramă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
fragment de timp. În felul acesta, așteptarea îngheață timpul, devi-ne o mască a suicidului. Tocmai în aceste condiții are loc mecanizarea individului, artificializarea lui, ca urmare a unei conștiințe silite să rememoreze în perpetuitate aceleași fapte. Fenomenul denumit în psihologie "eul muribunzilor", când se petrece cu o claritate luminoasă viziunea într-un raccourci fulgerător a evenimentelor, îi este familiar poetului. Nu "Școlarul Durerii" este cel care practică "le vilain métier de moribond" (Amarnic)? Ce anume se așteaptă, în universul poeziei, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
scrisese Elogiul lenei, "elogiu al beatitudinii unei vieți interioare desăvârșite" și Arșavir Acterian semnase Jurnalul unui leneș. Lenea era, deci, o valoare nu numai materială, dar un lux al spiritului. O aspirație. În plus, ea duce la o disoluție a eului, de sorginte existențialistă. Este o disoluție în alienare, ce s-ar datora senzației de a fi prins în capcană de un lanț prea lung al semnificanților fără referent. De aici senzația de gol, de absență, de eu în căutarea sinelui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
ilustrează insecuritatea umanului în prezența inumanului, insecuritatea realului față de convenția lui devoratoare. O cheie a teatralității lui Emil Botta este un eseu al său din 1931, Elogiul ipocriziei. Discontinuitatea, "intermitențele sufletului" (pentru a folosi o expresie proustiană) duc la virtualizarea eului, la pulverizarea identității și acceptarea ficțiunii ca pe o stare de infinitate: Amintire tăcută, concentrată, fără comentarii. Sensibilul dus la esență ultimă, la vidul intact, la nimic. Aceste cuvinte definesc întreaga lirică a poetului, cu dubla sa mișcare: din afară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
fără comentarii. Sensibilul dus la esență ultimă, la vidul intact, la nimic. Aceste cuvinte definesc întreaga lirică a poetului, cu dubla sa mișcare: din afară în interior (subiectul vidându-se de sine) și dinăuntru în afară (unde subiectul își proiectează eul înstrăinat, ascuns sub diferite măști la fel de străine). Totul se întâmplă cu un puternic simț al transcodării, al devierii sensu-lui prin exploatarea caracterului tautologic al imaginii. Mai departe, serii de imagini similare sunt bruscate și chiar abrutizate pentru a nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
a induce eroarea, minciuna, înșelătoria. Unele imagini se maturizează brusc, ca niște copii care și-au lăsat seara papucașii lângă pat și dimineața picioarele, monstruos de mari, nu mai încap în aceștia. Nu e povestea lui Gulliver, ci a unui "eu" inadaptat la dimensiunile lumii înconjurătoare, stupefiante și abnorme. Această stupoare, pe care o bănuim terifiantă, acest disconfort, fie și al organelor de simț, sunt în căutarea unui sens care se află în trecut, în amintire. Amintirea devine oglinda în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
se proțăpească. Apare senzația de gol, de surpare interioară, de vină, comparabilă cu sentimentul de rușine. În mod obișnuit, această emoție survine în momentul confruntării sinelui cu idealul. Culpabilitatea implică, în plus, sentimentul de transgresiune, ea se naște din supunerea eului la judecata cenzurii morale. Faptul că poetul este copleșit de rușine și vină este tocmai ceea ce îl salvează de crunta dezonoare a morții, pentru a-l arunca în batjocura înstrăinării de sine. Dilema este fără ieșire și fără sfârșit. Cuvintele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
ordine: eram într-adevăr acolo, aruncat într-un colț, cu o strălucitoare față de idiot, turburat de o ură josnică, biet bufon plin de legende: un om și nimic mai mult. (Meridian) Ceea ce descoperă poetul, în drumul spre sine, este un eu artificial, pe care îl cultivă și totuși îl deplânge, un "biet bufon plin de le-gende" ce coboară, de fapt, în infrauman. Există o disociere nevrotică a subiectului poetic de eul empiric (ca la Rimbaud, Ezra Pound, Saint-John Perse): Am vrut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Meridian) Ceea ce descoperă poetul, în drumul spre sine, este un eu artificial, pe care îl cultivă și totuși îl deplânge, un "biet bufon plin de le-gende" ce coboară, de fapt, în infrauman. Există o disociere nevrotică a subiectului poetic de eul empiric (ca la Rimbaud, Ezra Pound, Saint-John Perse): Am vrut să fug primul și m-am lovit de propriul meu schelet, de secundul care zăcea pe covor, nedumerit și gârbovit. (Hop-la!) Această disociere este recognoscibilă și în starea cuvântului, mereu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
agitația, strigătele golite de sens. Există și absențe care nu se văd în oglindă, se caută, dar nu se găsesc. Invocarea absențelor este nu numai o figură de stil, ci un mod primar de chemare, de supraviețuire. Absențele distorsionează structura eului rănit și abandonat, abandonat până și de cei care nu sunt. Poetul creează himere care potențează realul. Mai mult decât atât: îl fac posibil și veridic. Absența umanului, absența cuvântului, absența iubirii, absența mamei, a fratelui etc. se află într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
naștem mulțime și murim unul. Da, încep să mă reculeg, încep să fiu Unul, încep să mor... (Terra incognita) Putem încerca o hermeneutică a numerelor în spiritul poetului. Numărul 1 pare a fi numărul sinelui golit de orice virtualitate, al eului nemascat. Pe de altă parte, este numărul apariției în scenă, nesusținut de nimeni și de nimic. E nevoie de un curaj nebun pentru a-l însuși! În primul rând pentru că, fiind doar unul, deci prea singur, nu are viață lungă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
care anulează iluzia, masca, poate chiar întreaga scenă, teatrul, lumea cu paiațele ei, cu vorbele spuse pe jumătate, cu adevărurile în derivă, din această teamă de Unul poetul se refugiază în pluralitate. Cum altfel ar fi posibile atâtea virtualizări ale eului, atâtea expulzări ale lui, sub diverse forme, în lumea străină, atâtea măști sinistre, paiațe grotești, personaje anacronice care devin obositoare prin circularitate, prin repetiție, prin clișee verbale și gestuale care trădează o anumită degenerescență, o învechire a măștii care își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
o clipă, printre oglinzi nesigure și mișcătoare. Spațiul aparține absențelor multiple, tăcerilor tanatice. Se câștigă nu numai în exterior, ci și înăuntru, printr-o senzație de rătăcire fără capăt, de vastitate interioară. Imaginea din oglindă, înstrăinată, sfârșește prin a trimite eul în sine: oglinda este un spațiu al interiorității. În proza lui Emil Botta, oglinzii i se opune fereastra. Aceasta semnifică deschidere, înnoire, act de dilatare, de evaziune, de transcendere în "patria mai înaltă" (Novalis). Fereastra nu captează gesturi, imagini, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
de sine, "loc al nimănui și al tuturor", pentru a se regăsi, fără bucurie, la capătul unui drum in esentia circular. IV Mișcarea retractilă a poeziei "Poezia modernă este romantism deromantizat"55, declară sentențios Hugo Friedrich. Romantism ar însemna expansiunea eului liric (pe care Novalis o numea "Romantis-ierung des Ichs") și, odată cu acesta, expansiunea simbolurilor, ca și cultivarea prin excelență a metaforei-simbol. Schelling afirma, pe linia unei tradiții izvorâte din Aristotel, că arta trebuie să întreacă natura prin forța de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Jaf) Poezia are o structură biplană: de o parte, retorica întrebărilor, de cealaltă parte, alegoria răspunsurilor. Întrebările nu sunt altceva decât interogații absolute. Când totuși primesc un răspuns, acesta este superfluu ori fals. "Înecatul" și "Spânzuratul" sunt ipostaze ale unui eu traumatizat, damnat. Ele trăiesc (deși ipoteza de lucru a fost alta) o catastrofă "în negativ". Această poezie ilustrează ceea ce am putea numi un bacovianism întors. Dacă pe Bacovia îl caracterizează o dorință morbidă de claustrare ("stam singur în cavou..."), o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
nu fi "tras podul de la mal", Emil Botta, ca urmare a unui resort ce acționează cu sens schimbat, cunoaște dezolarea de a întinde un pod care duce în gol, în Absență. Autorul Întunecatului April este silit să își reprime expansiunea eului ("Romantisierung des Ichs") pentru că această aventură duce în neant. Nevoia romantică de proiecție în afară nu își mai găsește suportul. Și nu este doar o nevoie romantică. Heidegger ne-a învățat că în orice situație omul se comportă proiectiv și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
în traistă. Am o rugăminte față de Cioran: să nu mă mai supradimensioneze, pentru că această exagerare, venind de la o personalitate ca a lui, îmi sădește în suflet, sau intensifică în mine, sentimentul dureros al neîmplinirii. Acest sentiment este fructul întâlnirii dintre eul concret și ideal. Eu am scris mult la viața mea, dar nu cred că scrierile mele sunt antologice și nici elocvente pentru evoluția spirituală a personalității mele. Poate eu însumi m-am împiedicat să mă realizez. M-a întrebat cineva
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
prin intelectualizare, acum. Confesia încredințată cui? Memorialul numit Viața ca reprezentare include scrisori adresate cuiva, unui amic profesor. Galeria cu antichități adăpostește, așa zicând, scrisori fără adresă. Emițătoarea lor stă de vorbă cu ea însăși. Cu propriul suflet. Și dacă eul nostru profund coboară, uneori, cum crede Jung, în inconștientul colectiv, identificat cu divinitatea, am putea spune că poeta se confesează, fără intermediar, lui Dumnezeu. În șoaptă. Din perspectiva duratei umane biologice, asemănată cu perioadele zilei, versurile se compun, spovedania se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
se întretaie resemnarea, tristetea și melancolia; o lungă dezolare accentuată prin reflecție îi inundă existența. Romantică din categoria femeilor neînțelese, de la Emma Bovary până la Daria Mazu, Manuela cultivă muzica, stimulând afectiv pentru reverie. Depresia eroinei e o drama în care eul solitar aspiră la o nouă dimensiune. Oglinda e o altă modalitate de exprimare analogică, ducând la simboluri și reflecție. Pentru femeie, oglinda e martorul mut, revelator al sufletului, prezență dramatică și jubilație potrivit dispoziției de moment. Narcisismul intră în psihologia
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
pe obișnuințe și reguli învățate se întregește cu acest „capital natural”, încât imaginea omului devine mai expresivă, mai interesantă. Aici, în aceste pagini, se observă ușor năzuința naratorului de a se regăsi în toată „goliciunea” simțurilor și în toată libertatea eului scăpat din „lanțurile rațiunii”! Dar, aș spune, rareori în chip excesiv. Să fie acest caiet al lui P.H.L. un exercițiu în marginea propriului „roman” erotic (trăit și scris!), afișând la vedere aparența de „jurnal” al Domnului R., care nu ar
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
întâi se poate spune, la modul general, că iubirea lor crește pe tot ceea ce există dincolo de interesele cotidiene, de obligațiile familiale (ori sociale) pe care trebuie să le „onoreze”. Poate că el, Profesorul, își regăsește în Teodora „partea feminină” a „eului profund”. Blândețea și duioșia, pe care nu și le-a atribuit vreodată lui însuși, le află împlinite în ființa femeii iubite. Dar nu cumva se caută în calitățile ei, ca astfel să se iubească pe sine într-un mod mai
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]